ANEXA I

Cuvînt lămuritor în privinţa unor afirmaţii din anexa la „Cărarea Împărăţiei”, prezentată sub titlul „Notă asupra ediţiei”, semnată de Monahia Zamfira Constantinescu¹

Moto:

„Dacă cerţi pe cerşetorul, căruia o pâine-i dai,

Raiul nu e pentru tine, nici tu nu eşti pentru rai.

Miere chiar de i-ai da astfel, nu e faptă de creştin,

Căci până să-ţi guste mierea, i-ai turnat pe ea pelin”.

Vasile Militaru: Vorbe cu tîlc

Consideraţii generale

Cartea Părintelui Arsenie, Cărarea Împărăţiei, apărută recent în Editura Episcopiei Aradului, este urmată de o postfaţă, scrisă de Prea Sfinţitul Timotei Seviciu al Aradului, de o scrisoare adresată Părintelui Arsenie de Nichifor Crainic şi de nişte mărturisiri făcute de Părintele Profesor Universitar Simion Todoran. Toate acestea sunt scrise decent şi odihnitor, iar atmosfera creată de ele se potriveşte cu cartea pe care o prezintă. Nu tot aşa stau lucrurile în privinţa Notei asupra ediţiei, semnată de Monahia Zamfira Constantinescu, în care nu se prezintă observaţii asupra cărţii – cum era de aşteptat, ci se dau şi unele lămuriri – care, până la urmă, au şi ele nevoie de lămurire, iar aceasta se face într o formă care tulbură „calea senină”, pe care ne-o indică lucrarea Părintelui Arsenie. Este „veninul” şi „pelinul” turnat peste „mierea” cărţii şi a mărturisirilor care o însoţesc. Toţi cei cu care am venit la vorbă despre Cărarea Împărăţiei şi au exprimat nemulţumirile, pentru aprecierile din Notă asupra ediţiei, care nu privesc ediţia, ci lucruri în afara ei. Toţi apreciază negativ afirmaţiile la care ne este luarea-aminte şi de care ne vom ocupa mai jos.

Bietul Părinte Bodogae!

Îndată după trecerea la cele veşnice a Părintelui Arsenie, fostul său coleg de Teologie şi chiar de bancă, Părintele Teodor Bodogae, s-a simţit îndemnat să scrie câteva rânduri În amintirea Părintelui Arsenie, pe care le-a publicat în „Telegraful Român”, din luna ianuarie 1990 . Nu-mi pot închipui că Părintele Bodogae s-ar fi putut gândi că articolul său de pomenire a Părintelui Arsenie va fi considerat cândva, după aproape şase ani, ca fiind scris „la comandă”, cu scopul precis de a „minimaliza şi caricaturiza” „această complexă, harică şi marcantă personalitate a monahismului din Ardeal”.

Luând aminte la o astfel de apreciere sau supoziţie, gândul mi se duce la cuvântul Domnului Hristos: „De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat, iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Şi dacă lumina din tine este întuneric, întunericul cu cît mai mult?” (Matei 6, 22–23). Mă gândesc, de asemenea, la ceea ce i-a spus stăpânul din pilda cu lucrătorii tocmiţi la vie (Matei 20, 1 şi urm.) unui nemulţumit: „sau ochiul tău e rău, pentru că eu sunt bun?” (Matei 20, 15). Să nu uităm apoi că „Din prisosinţa inimii grăieşte gura” (Matei 12, 34). Un monah simplu, trăitor odinioară în mănăstirea noastră de la Sâmbăta, spunea: „Pe om, dacă îl cauţi de bun, bun îl găseşti, iar dacă-l cauţi de rău, şi rău îl găseşti”. Eu am citit şi recitit şi am analizat articolul Părintelui Bodogae despre Părintele Arsenie şi n-am găsit în el nimic „minimalizat şi caricaturizat”. L am înţeles ca pe un articol de aducere aminte şi atâta tot.

Cum stau lucrurile în legătură cu numele Părintelui Arsenie înscris pe crucea-monument a luptătorilor din rezistenţa anticomunistă, monument ce se găseşte în curtea mănăstirii noastre?

În toamna anului 1995 s-a ridicat în curtea Mănăstirii de la Sâmbăta o cruce monument, pe care se află scrise numele celor ce au murit pentru ţară, făcând parte dintre cei ce au luptat în Munţii Făgăraşului, în rezistenţa anticomunistă.

Drept cap de listă a fost scris numele Părintelui Arsenie. Spun „a fost scris”, pentru că acum nu mai este scris, deoarece în seara zilei de 21 noiembrie a fost şters, în mod abuziv, de către un fanatic apărător al numelui Părintelui Arsenie. Şi când te gândeşti că acel fanatic este în rosturi de îndrumător de oameni şi mai ales de tineri!

Ni se reproşează că nu ne-am opus noi, „Prea Cuvioşii Părinţi de la Mănăstirea Sâmbăta, cu ştirea cărora s-a făcut acest lucru, ba mai având şi binecuvântarea arhierească”. Cine poate face o astfel de afirmaţie, anume că lucrurile s-au petrecut cu ştirea noastră şi cu binecuvântarea arhierească, înseamnă că ştie mai bine decât noi. Ori, aşa ceva nu se poate.

Părinţii de la Sâmbăta s-au văzut în faţa faptului împlinit. Fără îndoială că binecuvântare şi aprobare pentru monument a fost, şi pentru aşezarea lui în curtea mănăstirii. Nu cred că s-au discutat şi chestiuni de amănunt, cum ar fi aceea dacă să fie sau nu scris şi numele Părintelui Arsenie pe monument. Părinţii de la Sâmbăta au luat la cunoştinţă că numele Părintelui Arsenie e scris pe monument abia atunci când monumentul a fost ridicat şi când, la drept vorbind, nu se mai putea face nimic. Şi mai e ceva: personal, când am aflat că numele Părintelui e scris pe monument, mi-am zis: „Cei care l-au scris vor fi ştiind mai bine decât mine, decât noi, de ce l-au scris”. Şi mai departe, mi-am zis: „Cine ştie ce acţiuni va fi desfăşurat Părintele, de care noi nu ştim, dar de care ştiu cei ce l-au pus cap de listă”. În sfârşit – şi asta nu trebuie să fie trecută cu vederea –, la festivitatea de sfinţire a monumentului, Î.P.S. Mitropolit Antonie, în legătură cu prezenţa numelui Părintelui Arsenie pe cruce, a spus: „Am văzut pe cruce şi numele Părintelui Arsenie Boca, vestitul mare duhovnic al vremii, un Zamolxis al neamului românesc, şi nu m-am mirat deloc; m aş fi mirat să nu fie… Ctitorii acestei cruci monumentale ştiu desigur de ce au trecut pe cruce şi numele Părintelui Arsenie. Ne vor spune ceva. Pentru istorie, voi putea completa şi eu unele lucruri, în memoriile mele; în ceea ce poate vor fi cândva memoriile mele”. (Cuvintele acestea au fost imprimate pe casetă, de unde le-am redat). În această perspectivă au ştiut cei de la Sâmbăta de prezenţa numelui Părintelui Arsenie pe cruce şi nu s au opus. Cine s-a opus, n-a ştiut sau n-a vrut să ştie de acestea.

Având în vedere toate acestea, ne putem da seama că înscrierea numelui Părintelui Arsenie pe monumentul de la Sâmbăta n-a fost – cum se afirmă – „o ultimă încercare de a răstălmăci rostul şi sensul profund creştin al activităţii Părintelui Arsenie”.

E bine că s-a pus în atenţie faptul că Părintele Arsenie n-a fost scos de la Sâmbăta de autorităţile locale, ci a primit ascultare de la Mitropolitul Nicolae Bălan să organizeze Mănăstirea Prislop, însuşi Mitropolitul ducându-l pe Părintele la Prislop. La acestea se mai poate adăuga că Părintele a fost chemat de Mitropolitul Nicolae să se întoarcă la Sâmbăta când Mănăstirea Prislop a trecut în perimetrul eparhiei Aradului, dar Părintele Arsenie i-a cerut Mitropolitului să-l lase în continuare la Prislop. Cunosc, în această privinţă, câteva scrisori ale Părintelui, adresate Mitropolitului Nicolae Bălan şi Părintelui Grovu, pe cel din urmă rugându l să intervină pentru a i se da binecuvântarea să rămână la Prislop.

„Nici mort nu mă mai întorc la Sâmbăta”

În ceea ce priveşte cele în legătură cu locul de înmormântare, cu deshumarea şi cu o eventuală mutare a osemintelor Părintelui Arsenie la Sâmbăta, despre toate acestea am luat la cunoştinţă din cele afirmate în expunerea anexă la „notă asupra ediţiei”.

Nu mai ştiu de unde şi prin ce împrejurare mi s-a împlântat în minte ideea că Părintele va fi înmormântat la Mănăstirea de la Sâmbăta. Abia la moartea Părintelui am înţeles că gândul meu nu se potriveşte cu realitatea şi abia de curând am aflat că Părintele şi-a ales loc de înmormântare şi că a zis: „Nici mort nu mă mai întorc la Sâmbăta”, şi cu alt prilej: „Pecetluit să-mi fie mormântul până la a doua venire”. Nu-mi amintesc să se fi vorbit vreodată în mănăstirea noastră despre o reînhumare la mănăstirea la care şi a început activitatea. Este de mirare deci că în altă parte s-a putut vorbi despre aşa ceva şi că asta începe să se ştie abia acum, din informaţiile semnate de Maica Zamfira. Mulţumim de informaţii. Nu ne deranjează cu nimic.

Un acatist contestat şi un om defăimat

Am lăsat la urmă cele două scrieri ale Părintelui Ieromonah Dometie Moian, Acatistul Prea Cuviosului Părinte Arsenie şi Viaţa Sfântului Prea Cuvios Părinte Arsenie, în privinţa cărora a fost şi mai este atâta zbatere.

Din referirile făcute la aceste scrieri reiese că ele au fost scrise şi răspândite „cu încuviinţarea Prea Cuvioşilor Părinţi de la Sâmbăta şi cu binecuvântare arhierească”. Să ştiţi că nu-i aşa! Eu am aflat de acatist atunci când se dactilografia. L-a dactilografiat un Părinte, licenţiat în Teologie, împlinind rugămintea autorului. Ştiind aceasta, nu mi-am făcut nici o grijă în ceea ce priveşte conţinutul, căci mi-am zis că Părintele, fiind licenţiat în Teologie, dacă va fi necesar, va face corecturile de rigoare. Astfel, acatistul nu m-a interesat, aşa că n-am avut curiozitatea nici să-l cunosc. În ce-l priveşte pe autor, nu-l ştiam a fi „maniac şi exaltat religios” – cum este înfăţişat în rândurile la care ne este luarea aminte –, ci îl ştiam om inteligent, chiar dacă nu avea pregătire şcolară, şi îl mai ştiam cu multă evlavie la Părintele Arsenie. În cuvântul meu de la înmormântarea Părintelui Ieromonah Dometie, am spus despre el următoarele: „Părintele Dometie, cu rosturile pe care le-a avut, s-a făcut plăcut oamenilor. Şi să ştiţi că ceea ce l-a caracterizat cel mai mult şi mai mult – poate mai mult decât pe oricare dintre noi –, a fost evlavia lui la Părintele Arsenie. A fost copleşit de măreţia Părintelui Arsenie, pe care l-a văzut ca pe un om mare, ca pe un prooroc, ca pe un om cu dar de la Dumnezeu, şi tot timpul căuta prilej să spună ceva frumos despre Părintele. Şi asta l-a dus să alcătuiască un acatist pentru Părintele Arsenie. Acatistul a început să circule chiar de la început. E drept că nu-i la măsurile la care ar trebui să fie un acatist. Oamenii totuşi au evlavie la Părintele Arsenie şi la forma aceasta de revărsare de suflet. Şi asta i-a adus Părintelui Dometie nişte necazuri: a avut şi are nişte împotrivitori … La Părintele Dometie au răscolit unii şi au găsit şi anumite rele, între care vina aceasta că a făcut un acatist Părintelui Arsenie. Şi acum se continuă încă, să zicem aşa, „defăimarea lui”. Iubiţi credincioşi, noi nu suntem chemaţi să spunem ce-i bine şi ce-i rău. În Pateric se spune că un călugăr a judecat pe cineva şi l a socotit că este rău. Îngerul s-a dus cu sufletul celui judecat la cel ce-l osândise şi a zis: „Unde să l pun pe acesta pe care l-ai judecat, la bine sau la rău?”. Dacă ar veni îngerul acum, la noi, să ne întrebe: „Unde să pun sufletul Părintelui Dometie?”, toţi am răspunde: „Să-l pui la bine. Să-l pui la bine, pentru că a fost un om în care s-au odihnit oamenii, un om de care noi ne-am bucurat; a fost un om util mănăstirii; un om care şi-a văzut de treabă, un om cu evlavie. Şi dacă a făcut totuşi şi ceva rău, dar nu se poate zice că alcătuirea acatistului pentru Părintele Arsenie este ceva rău, dacă a avut umbre şi pete pe suflet, iată că Biserica ne-a adunat să ne rugăm ca Dumnezeu să i ierte toată greşeala ce a făcut, cu voie şi fără de voie; să l aşeze cu drepţii şi cu sfinţii. Noi îl ţinem unde-l avem, adică în inima noastră, în cinstirea noastră, în iubirea noastră, şi ne ducem mai departe viaţa purtându-l în sufletele noastre”.

Punând acum faţă în faţă afirmaţiile celor ce-l defaimă şi cele ale cinstitorilor, Părintele Dometie, Dumnezeu să-l odihnească, apare, pe de o parte, ca fiind numai „cu patru clase” – deşi a făcut întreaga şcoală primară, precum şi o şcoală de ucenici –, „maniac şi exaltat religios”, iar pe de altă parte, „om inteligent şi evlavios, învrednicit de harul preoţiei, e drept, la vârstă înaintată, dar după mai mult de zece ani de diaconie şi după aproape patruzeci de ani de călugărie”. Cine are dreptate? Căci prezentarea e diferită.

Mă uimeşte afirmaţia că acatistul a fost scris „cu încuviinţarea Prea Cuvioşilor Părinţi de la Sâmbăta” şi că această încuviinţare i s-a dat Părintelui Dometie, „probabil, fiind (se înţelege, Părinţii de la Sâmbăta) de acelaşi nivel cu autorul, iar alţii ca să-l denigreze”. E groaznic să constaţi la ce se poate gândi cineva pus pe defăimare. Adică, de ce să-l denigrăm pe un coleg al nostru?

Cât priveşte răspândirea acatistului, la care ne este luarea aminte, aceasta n-are nici o legătură cu mănăstirea şi nici cu Părintele Dometie, care doar l-a scris. Răspândirea au făcut-o credincioşii, care au evlavie la Părintele Arsenie şi care îşi revarsă sufletul cinstitor, prin acatistul pe care îl au la îndemână. Dacă ar fi unul mai bun, l-ar folosi pe acela; cum acesta este singurul pe care îl au, pe acesta îl şi folosesc. Şi apoi, aşa cum se citesc şi alte cărţi apocrife – cum e Visul Maicii Domnului – spre înmulţirea evlaviei, de ce nu s-ar putea citi şi acest acatist, tot spre înmulţirea evlaviei sau spre manifestarea evlaviei?

Orice încercare de denigrare a Părintelui Dometie, ca să se pună în umbră acatistul scris de el, este fără rost, deoarece credincioşii nu citesc acatistul din evlavie faţă de autor sau raportîndu se la autor – despre care unii nu ştiu nimic sau aproape nimic, iar alţii ştiu prea puţin –, ci din evlavie faţă de Părintele Arsenie, pentru care este alcătuit. Pe mine nu mă deranjează cu nimic existenţa acestui acatist, şi n-am de gând să-l opresc pe cineva de a-l citi, deşi eu însumi nu-l citesc, pentru că, deşi am respect faţă de Părintele Arsenie, nu am un cult pentru el.

Cîteva nedumeriri

Acestea fiind zise, mi-au mai rămas şi câteva nedumeriri, în legătură cu rândurile pe care le am în vedere, în expunerea de faţă.

Citind cele scrise spre informare şi lămurire, constaţi că de câte ori e vorba despre Mitropolitul Nicolae Bălan, el este pomenit ca „Mitropolitul Bălan”. Astfel, în nota la scrisoarea lui Nichifor Crainic, adresată Părintelui Arsenie, e scris: „Nichifor Crainic e ocrotit de Părintele Arsenie, cu încuviinţarea Mitropolitului Bălan”. Mai departe, în aceeaşi expunere, citim: „Părintele a fost dus cu maşina de Mitropolitul Bălan”. Nu ştiu pe ce se întemeiază acest fel de a spune, dar fie-mi îngăduit să afirm că e o necuviinţă. E ca şi cînd ar afirma cineva că lucrarea Cărarea Împărăţiei a fost scrisă de Părintele Boca sau că nota asupra ediţiei e semnată de Monahia Constantinescu. De ce să nu se spună, cum e corect: „Mitropolitul Nicolae Bălan?”. Şi ar fi cazul să se vorbească corect, mai ales când ne gândim că Mitropolitul Nicolae Bălan l a hirotonit pe Părintele Arsenie diacon şi preot şi că l-a făcut călugăr. Tot Mitropolitul Nicolae Bălan i-a dat bursă pentru Şcoala de Arte Frumoase şi l-a trimis şi la Sfântul Munte. În sfârşit, Mitropolitul Nicolae Bălan este ctitorul Mănăstirii Brâncoveanu, la care şi-a început Părintele Arsenie viaţa de mănăstire şi unde şi-a desfăşurat activitatea vreme de nouă ani, chiar dacă „nici mort nu se mai întoarce la Sâmbăta”.

Este vreo deosebire între săvârşire şi moarte?

A doua nedumerire este aceea că, de fiecare dată când a venit vorba de trecerea la cele veşnice a Părintelui Arsenie, se exprimă aceasta prin cuvântul: „săvârşirea din viaţă”, în timp ce, cu privire la Părintele Bodogae, e scris: „Înainte de a muri…”. E vorba cumva de vreo nuanţă? Unii mor şi alţii se săvârşesc?

Ceva ce nu-ţi poţi închipui

În sfârşit, cea de-a treia nedumerire îmi vine de pe urma constatării că o călugăriţă, „Monahia Zamfira Constantinescu”, cu mai bine de patruzeci şi cinci de ani de călugărie şi cu aproape tot atâţia ani de vieţuire în preajma Părintelui Arsenie, la vârsta de 70 de ani de viaţă, poate purta în suflet atâta răutate, câtă emană din rândurile pe care le semnează, ca un ultim cuvânt însoţitor al cărţii Cărarea Împărăţiei. Şi cuvântul, aşa cum ne apare, este „pelinul” şi „veninul”, turnat peste mierea celor pe care le pecetluieşte. E ultima impresie şi nu e cea bună…

Arhimandritul Teofil Părăian

Notă:

Aceste rânduri le-am scris în zilele de 8 şi 9 februarie 1996. Le-am scris dintr-o necesitate sufletească, ca un fel de despovărare de greutatea ce o purtam pe suflet, de pe urma celor scrise, cu atâta răutate, în ultimul cuvânt însoţitor al Cărării Împărăţiei. N-am vrut să fiu polemic şi cred că nici nu sunt. Unele observaţii trebuiau totuşi să fie făcute şi le-am făcut, fără să fiu incisiv. N am cu nimenea nimic, aşa cum lumina n-are nimic cu umbrele şi cu petele pe care le descoperă.