FEMEIA PĂCĂTOASĂ

Mânăstirea Brâncoveanu

15 aprilie 1998

Cu ziua de astăzi se sfârşeşte vremea în care se face Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Aceasta înseamnă că până în Postul Paştilor din anul viitor nu vom mai auzi spunându-se în biserică: „Acum, puterile cereşti împreună cu noi slujesc. Că iată, intră Împăratul măririi, iată Jertfa cea de taină săvârşită se înconjoară. Cu credinţă şi cu dragoste să ne apropiem, ca să fim părtaşi vieţii celei veşnice. Aliluia, aliluia, aliluia!” sau: „Pâinea cea cerească şi Paharul Vieţii gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul. Aliluia, aliluia, aliluia!”. Nu se va mai spune în sfânta biserică: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea”.

 Şi pentru că până în Postul Paştilor din anul viitor nu se va mai face această dumnezeiască Liturghie a Domnului nostru Iisus Hristos, înseamnă că nu vom mai auzi spunându-se în biserică, vorbind cu Dumnezeu Tatăl: „Cu înţelepciunea Sa a zidit toată făptura. Cu nespusa Sa purtare de grijă şi pentru multă bunătatea Sa ne-a adus pe noi în aceste cinstite zile, spre curăţirea sufletului şi a trupului, spre nădejdea Învierii, spre înfrânarea poftelor”. Nu ne vom mai ruga până atunci să ne dea Dumnezeu „Lupta cea bună să o luptăm, calea postului să o săvârşim, credinţa nedespărţită să o păzim, capetele nevăzuţilor balauri să le sfărâmăm, biruitori asupra păcatului să ne arătăm şi fără de osândă să ajungem a ne închina şi Sfintei Învieri”.

Biserica nu va mai zice aceste cuvinte, dar este bine ca noi să le avem în vedere. Să ne gândim mereu că la Sfânta Liturghie nu suntem singuri, ci suntem împreună cu îngerii, că puterile cereşti slujesc împreună cu noi, că avem posibilitatea să ne împărtăşim cu Pâinea cea cerească şi cu Paharul Vieţii. Este bine să ne gândim că avem datoria să binecuvântăm pe Domnul în toată vremea, să avem în vedere că nu numai zilele Sfântului Post sunt cele preacinstite, că nu numai zilele acestea sunt cele în care ni se cere să ne curăţim sufletele şi trupurile, să avem nădejdea Învierii, să luptăm lupta cea bună, să săvârşim calea mântuirii, ci toate celelalte zile. În toată vremea să ne arătăm cu grijă să fim biruitori asupra păcatului, să călcăm peste capetele nevăzuţilor balauri, peste răutăţile de toate felurile. Să nu uităm aceste lucruri şi să ducem mai departe dorinţa noastră de a-I sluji lui Dumnezeu.

Întru această zi de miercuri din Săptămâna Sfintelor Patimi, Biserica ne-a pus înainte exemplul de întoarcere la Mântuitorul nostru Iisus Hristos a unei femei cinstitoare a Mântuitorului, femeia păcătoasă.

Cinstiri aduse Mântuitorului nostru Iisus Hristos prin mir au fost mai multe, iar Sfânta noastră Biserică stăruie în chip deosebit asupra faptului că una dintre femeile care I-a adus cinstire Mântuitorului nostru Iisus Hristos a fost o păcătoasă. Unii fac legătură între Sfânta Maria Magdalena, pe care Biserica o pomeneşte în 22 iulie, şi femeia păcătoasă, care a turnat peste Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în semn de cinstire, mir de mare preţ. Nu ştim dacă este aşa! Ştim că în Evanghelia de la Luca se istoriseşte despre cinstirea adusă Mântuitorului nostru Iisus Hristos de către o femeie păcătoasă care a uns cu mir picioarele Domnului Hristos, care a plâns şi a udat cu lacrimi picioarele Mântuitorului, care le-a şters cu părul din capul ei şi le-a sărutat.

Pentru că în Sfânta Evanghelie de la Luca se spune că erau şi uceniţe care L-au urmat pe Domnul Hristos, între care şi Maria Magdalena, unii au făcut legătura între Maria Magdalena (cf. Luca 8, 2) - păcătoasa din vremea aceea devenită sfântă mai târziu - şi între păcătoasa care a udat cu lacrimi picioarele Domnului Hristos (cf. Luca 7, 38). Însă aceasta s-a întâmplat pe la mijlocul propovăduirii Domnului nostru Iisus Hristos, nu către sfârşit, în faţa Sfintelor Pătimiri. De fapt, în Sfânta Evanghelie nu ni se spune dacă femeia aceea a fost sau nu păcătoasă, ci doar că L-a cinstit pe Mântuitorul. Sfânta noastră Biserică ne-o pune în conştiinţă cu dorinţa de a ne trezi să ne recunoaştem păcatele şi să avem nădejde la mila lui Dumnezeu.

Este bine să reţinem faptul că, în timp ce Iuda L-a vândut pe Domnul Hristos pe 30 de arginţi, o femeie păcătoasă a primit dar de la Domnul nostru Iisus Hristos, şi că Domnul Hristos a rânduit ca acea femeie şi fapta ei să fie cunoscută de mulţi: „Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut ea, spre pomenirea ei” (Matei 26, 13). Este un îndemn de a-i fi recunoscători ei şi celor care ne-au făcut într-un fel sau altul vreun bine în viaţa noastră.

Sfânta noastră Biserică, pomenind pe femeia care a cinstit pe Domnul Hristos cu mir de mare preţ, care I-a udat picioarele cu lacrimi, care I-a sărutat picioarele Domnului nostru Iisus Hristos, are o alcătuire minunată: „Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simţind dumnezeirea Ta şi luând rânduială de mironosiţă, a adus ţie mir înainte de îngropare”. Pomenind pe această femeie, Domnul Hristos a primit-o, iar noi, vorbind cu Domnul Hristos, spunem că femeia aceea a simţit dumnezeirea Mântuitorului, a simţit că Domnul Hristos nu este om de rând: „Simţind dumnezeirea Ta şi luând rânduială de mironosiţă (adică fiind cinstitoare şi prin mir) a adus ţie mir înainte de îngropare, zicând (deşi în Sfânta Evanghelie nu ni se spune că ar fi zis ceva, însă se fac nişte legături minunate): «Vai mie, că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului şi întunecată şi fără lună, pofta păcatului»”. Aseamănă pornirile cele rele cu o noapte întunecată, cu o noapte fără lună, cu o noapte în care nu se vede răutatea: „Noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului şi întunecată şi fără lună, pofta păcatului. Primeşte izvoarele lacrimilor mele, Cela ce scoţi cu norii - apă din mare”.

S-a gândit sau nu s-a gândit femeia păcătoasă la acestea? Nu ştim! Dar ştim că este adevărat că Domnul Hristos, cu puterea Lui, scoate apa mării, o ridică în nori şi o preface în ploaie. „Primeşte izvoarele lacrimilor mele, pleacă-Te peste suspinurile inimii mele, Cela ce ai plecat cerurile cu nespusa plecăciune”. Venind Dumnezeu în lumea aceasta din cer, a adus cerul pe pământ, a plecat cerurile cu „nespusa Lui plecăciune”. „Şi-mi dă să-ţi sărut preacuratele Tale picioare şi să le şterg cu părul capului meu, pe care auzindu-le [suspinurile] Eva în rai, întru amiază-zi, de frică, s-a ascuns”. Şi-apoi minunându-se de păcatele ei şi de măreţia Domnului Hristos, zice: „Cine va cerca mulţimea păcatelor mele şi adâncul judecăţilor Tale? De suflete Mântuitorule, Izbăvitorul meu, nu mă trece cu vederea pe mine, roaba Ta, Cel ce ai nemăsurată mare milă”.

Ştiind noi cuvintele acestea ale Sfintei Biserici, este bine să ne cercetăm pe noi înşine şi să ne gândim ce putem face pentru a aduce cinstire Mântuitorului Iisus Hristos, ce putem să aducem noi în loc de mir: „Viaţă curată, întru pocăinţă agonisită, cântare de biruinţă”. Ce putem noi să aducem în loc de lacrimi, pe care nu le avem? Dorinţa de a avea ce încă nu avem. În orice caz, să ne gândim mai mult şi mai bine că păcatul este întunecat, că Hristos este lumină şi să cerem lumina lui Hristos în viaţa noastră. Să ne gândim că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om şi a plecat cerurile pentru noi, că se cuvine să ne scufundăm întru smerenie ca să ne ridice Mântuitorul nostru Iisus Hristos mai presus de noi înşine. Să ne gândim la nemăsurata milă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi să avem încredinţarea că Domnul Hristos ne primeşte şi pe noi, El, care are „nemăsurată mare milă”.

Trecem de ziua de astăzi, vor veni şi alte zile, mereu altele, fiecare dintre ele fiind pentru noi o zi de mântuire, în care trebuie să ne aducem aminte de ceea ce trebuie să purtăm în suflet, în nădejdea mântuirii noastre, amin!