HRISTOS ÎN MIJLOCUL NOSTRU

Mânăstirea Brâncoveanu

5 septembrie 1997

          Săptămâna trecută am slujit la mânăstirea Bogdana, de lângă Oneşti, unde am întâlnit o stareţă care se numea Hristofora. Când am auzit că o cheamă Hristofora (purtătoare de Dumnezeu), i-am zis: „Maică, să-L arăţi pe Hristos pe care-L porţi!” Adică să nu aibă nume mincinos, ci să aibă nume real, care să se manifeste în viaţă. Dacă te numeşti Hristofor – trebuie să-L porţi pe Hristos, şi dacă-L porţi pe Hristos, aceasta trebuie să se vadă. Fiecare dintre noi trebuie să fie un „hristofor”. Chiar dacă nu ne cheamă Hristofor, trebuie să fim purtători de Hristos. Poate că unii dintre voi ştiţi că, în 16 august, Sfânta noastră Biserică pomeneşte Chipul cel nefăcut de mână al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, chip pe care Domnul Hristos L-a imprimat pe o pânză pe care i-a trimis-o apoi regelui Avgar din Edessa. Chipul acela s-a păstrat şi este o istorie întreagă în legătură cu el.

          Când se face pomenirea acestei minuni a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, se citeşte din Sfânta Evanghelie ceva din care înţelegem despre Chipul cel nevăzut al Domnului Hristos, despre Chipul lăuntric, despre  profilul sufletesc al Domnului Hristos. Anume, se citeşte o istorisire în care se spune că odată, pe când Domnul Hristos mergea spre Ierusalim, a trecut printr-un sat din Samaria, unde oamenii n-au vrut să-L primească. Doi dintre ucenicii Domnului Hristos, care erau mai râvnitori, au zis: „Doamne, vrei să zicem să se pogoare foc din cer şi să-i mis-tuiască?” (cum a făcut cândva Ilie). Domnul Hristos a zis: „Nu ştiţi, oare, fiii  cărui duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luca 9, 55) . Cu alte cuvinte – „Dacă aţi cunoaşte Chipul Meu cel dinlă-untru, n-aţi putea pune o astfel de problemă. N-aţi putea cere ceea ce vreţi voi să faceţi. N-aş fi de acord să fie nimiciţi cei care Mi se-mpotrivesc. Nu vor să Mă primească – nu-i pedepsesc, ci sunt bun şi cu ei”.

          Cineva care nu este bun cu toţi, nu-i bun. În Pateric este o zicere a Sfântului Macarie: „Cu un cuvânt bun – şi pe cel rău îl faci bun, iar cu un cuvânt rău – şi pe cel bun îl faci rău”. Bineînţeles, este vorba de o răutate relativă şi de o bunătate relativă, oscilantă şi fluctuantă. Noi trebuie să fim totdeauna buni. Cine e şi rău, nu se aseamănă cu Domnul Hristos, pentru că Domnul Hristos este totdeauna bun.

          Cel care a rânduit să se citească chiar acest loc din Sfânta Evanghelie de la Luca, a vrut probabil să ne pună în conştiinţă trăsătura cea mai de căpetenie a Domnului Hristos – bunătatea. Bunătatea cuprinde şi îngăduinţa, şi înţelegerea, şi smerenia, şi blândeţea şi multe altele. Ucenicilor care aveau totuşi răutate în suflet („Doamne, vrei să zicem să se pogoare foc din cer şi să-i mistuiască, pentru că nu Te-au primit?”), Domnul Hristos le-a răspuns: „Nu aveţi duhul Meu! Nu ştiţi ce duh purtaţi în voi, dacă vreţi un astfel de lucru! N-ar trebui să vreţi aşa ceva! Prin urmare, fiţi buni, ca să vă asemănaţi cu Mine! Că Fiul Omului n-a venit să piardă sufletele, a venit să le mântuiască. Şi dacă vreţi să vă asemănaţi cu Mine, Fiul Omului (Fiul Omului fiind un titlu mesianic al Domnului Hristos), atunci să nu vă mai vină în inimă astfel de gânduri şi astfel de dorinţe! Fiţi buni!”

          La sfintele slujbe este o alcătuire: „Preacuratului Tău chip ne închinăm Bunule, cerând iertare greşelilor noastre, Hristoase Dumnezeule. Că de voie bine ai voit a Te sui cu trupul pe cruce, ca să mântuieşti din robia vrăjmaşului pe cei pe care i-ai zidit. Pentru aceasta, cu mulţumită strigăm ţie: «Toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel ce ai venit să mântuieşti lumea»”. Deci, când ne stă în faţă chipul Mântuitorului Iisus Hristos, cel văzut şi făcut de mână omenească, trebuie să ne gândim la Chipul cel nefăcut de mână omenească, la Chipul lăuntric al Domnului Hristos, cât îl cunoaştem, şi să ne gândim că Domnul Hristos este bun: „Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule”. Şi când ne închinăm ţie, Cel ce eşti bun, cerem iertare de greşelile noastre. Doamne, Iisuse Hristoase, Tu ai chip văzut, făcut de mână omenească, sfinţit de Biserică, un chip în care-ţi reverşi harul, icoana fiind un fel de prezenţă harică, un fel de priză de har venit de la Dumnezeu.

          Deci „Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare de greşeli, Hristoase Dumnezeule”. De ce cerem iertare de greşeli? Pentru că-L ştim bun. Spunem Domnului nostru Iisus Hristos ce încredere avem noi în El: „Că de voie bine ai voit a Te sui cu trupul pe cruce”, adică a Te răstigni; deci noi, Doamne, ne închinăm ţie, care eşti bun, care din bunătate Te-ai răstignit pentru noi, pentru că avem încredinţarea că ne ajuţi. „Că de voie Te-ai suit cu trupul pe cruce”, şi nu se poate, după ce ai făcut lucrul cel mare, să nu faci unul mai mic decât acesta: să ne ierţi păcatele! „Pentru aceasta, toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel ce ai venit să mântuieşti lumea”. Deci cerem iertare de greşelile noastre pentru că „de bună voie Te-ai suit cu trupul pe cruce” – de ce? „ca să scoţi din robia vrăjmaşului pe cei ce i-ai zidit”. Suntem zidiţi de Tine, dar suntem în robia vrăjmaşului; Tu Te-ai suit pe cruce ca să mântuieşti din robia vrăjmaşului pe cei i-ai zidit, deci „cu mulţumită strigăm ţie: «Toate le-ai umplut de bucurie»”.

          Iată că, privind chipul făcut de mână omenească, chipul cel văzut al Domnului Hristos, putem să ne gândim la Chipul cel nevăzut al Domnului Hristos.

          Dacă cineva vrea să fie purtător de Hristos, trebuie să se distingă faţă de ceilalţi oameni prin bunătate. O bunătate lucrătoare, o bunătate care ne face asemenea cu Hristos, care a venit nu să piardă sufletele, ci să le mântuiască. Când zicem bunătate, ne gândim la ceva cuprinzător. Domnul Hristos a spus despre Sine: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi avea odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Fără blândeţe şi fără smerenie, nu există bunătate. Bunătatea cuprinde smerenia şi blândeţea din inimă şi, dacă vrem să fim ca Domnul Hristos, trebuie să avem şi noi blândeţe şi smerenie.

          Domnul Hristos a fost foarte îngăduitor. Gândiţi-vă la femeia aceea care era acuzată pe drept că a făcut adulter şi pe care au adus-o oamenii ca Domnul Hristos s-o condamne. Domnul Hristos a zis: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi cu piatra asupra ei” (Ioan 8, 7). Şi n-a mai lovit-o nimeni! De ce? Pentru că toţi erau în păcat! Toţi erau vinovaţi, vinovaţi nearătaţi, vinovaţi neştiuţi de oameni, dar ştiuţi de conştiinţa lor. Domnul Hristos, după ce s-au retras toţi pârâşii, a zis: „Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul? Nici unul, Doamne”. Şi Domnul Hristos a încheiat: „Nu te osândesc nici eu”. Aşa face bunătatea! Aşa face Domnul Hristos! Aşa face purtătorul de Hristos! Aşa face Hristofor: nu condamnă, nu asupreşte, nu defaimă, ci acoperă, învăluie.

          Ştiţi că despre Sfântul Macarie se spunea că a fost Dumnezeu pământesc (parcă te ia groaza când auzi un astfel de cuvânt în Pateric: Dumnezeu pământesc!). De ce Dumnezeu pământesc? Pentru că aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, aşa acoperea şi el păcatele oamenilor: pe cele pe care le vedea, ca şi cum nu le-ar fi văzut, pe cele pe care le auzea, ca şi când n-ar fi auzit de ele.

          Aşa face Domnul Hristos, aşa trebuie să facem şi noi! Să fim buni, să fim înţelegători, să fim milostivi, să fim iertători. Şi cu asta n-am făcut totul! Mai trebuie să facem ceva: Domnul Hristos a spus despre Sine că „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul, preţ de răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 28). Deci să fim în slujba oamenilor, în slujba altora.

          Când ucenicii au vrut să-i lase pe oameni să se descurce singuri („Dă drumul mulţimilor să se ducă să-şi cumpere de mâncare”) Domnul Hristos a zis: „N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi lor să mănânce” (Matei 14, 16) – adică întâi gândiţi-vă ce puteţi face voi pentru ei, nu ce poate face altul.

          Dacă facem aşa, dacă ne gândim ce putem face noi pentru omul de lângă noi, nu ce ar putea face altul, atunci suntem ascul-tători de Domnul Hristos şi suntem pe calea îmbunătăţirii sufleteşti. Fiind pe calea îmbunătăţirii sufleteşti, suntem nu numai gânditori la Hristos, gânditori despre Hristos, ci şi hristofori.

          Dacă ne silim să fim aşa, sigur că suntem odihnitori de oameni, sigur că suntem înmulţitori de bucurie („Toate le-ai um-plut de bucurie, Cel ce ai venit să mântuieşti lumea”), suntem purtători de bunătate, suntem purtători de smerenie, de blândeţe, de îngăduinţă, de înţelegere. Dăm ceva din ceea ce avem noi, pentru binele altuia. Nu ne gândim ce să facă alţii şi ce să nu facem noi, ci ne gândim ce să facem noi. Să fim oameni buni, înţelegători, şi atunci Hristos este în mijlocul nostru.

          La Sfânta Liturghie, la un moment dat, preoţii se îmbrăţişează şi zic:„Hristos în mijlocul nostru. Este şi va fi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin!”. Conştiinţa aceasta, că Hristos este în mijlocul nostru, trebuie să se realizeze şi în sensul acesta, ca prin noi Hristos să fie adus în mijlocul nostru. Să-L aducem noi înşine pe Hristos în mijlocul nostru şi în mijlocul oamenilor care nu ştiu de Hristos. Noi să arătăm ce înseamnă omul care-L are pe Hristos, nu ce înseamnă omul care nu ştie de Hristos, omul care nu se gândeşte la Hristos. În felul acesta, dacă Îl aducem noi pe Domnul Hristos în mijlocul oamenilor, suntem hristofori, suntem purtători de Hristos.

          Poate că ar fi bine ca la spovedanie, unde câteodată unii nu au ce să spună în ceea ce priveşte răutatea, să ne gândim să spunem ceva în ceea ce priveşte bunătatea. Nu cumva suntem şi noi ca ucenicii aceia râvnitori pentru Domnul Hristos, dar fără dreaptă judecată, care au zis: „Doamne, vrei să zicem să se pogoare foc din cer să-i mistuiască?”?

          Să ne gândim dacă suntem aşa cum vrea Domnul Iisus Hristos să fim: ca El, Care nu a venit să piardă sufletele, ci ca să le mântuiască, amin!