SUS SĂ AVEM INIMILE

Mânăstirea Brâncoveanu

9 iulie1993

          Ne-am obişnuit aşa de mult cu zicerile de la Sfânta Liturghie, încât de multe ori nu ne mai dăm seama de importanţa lor şi mai ales de îndemnurile pe care le primim, nu numai pen-tru clipa în care ni se dau, ci pentru toată vremea vieţii. De pildă, la fiecare Sfântă Liturghie se spune „Sus să avem inimile”, iar noi răspundem: „Avem către Domnul”. Bineînţeles, răspundem pentru clipa aceea, dar nu trebuie să rămânem cu gândurile noastre aici, pe pământ, ci să le avem direct la Dumnezeu. „Sus să avem inimile”, să avem mereu îndreptată la Dumnezeu simţirea, gândirea, puterea noastră simţitoare şi gânditoare. Noi spunem „Avem către Domnul” şi ne obligăm cu aceasta să avem totdeauna inima către Domnul.

          Cel dintâi lucru pe care îl auzim după ce răspundem noi că avem inima către Domnul este: „Să mulţumim Domnului”. Cine are inima îndreptată către Dumnezeu, trebuie să-I aducă mulţu-mire lui Dumnezeu. Cel dintâi gând pe care trebuie să-l avem când este vorba de Dumnezeu este gând cinstitor, gând mulţu-mitor. Când spunem că trebuie să mulţumim Domnului, spunem că într-adevăr Îi mulţumim şi aducem şi un cuvânt întemeiat pentru mulţumirea noastră, zicând: „Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimei celei de o fiinţă şi nedespărţite”.

           Prin urmare, avem inima către Domnul? Avem, pentru că zicem „Avem către Domnul”. Dacă avem inima sus, către Domnul, atunci aducem mulţumire către Domnul şi spunem temeiul mulţumirii noastre. Zicem că facem aceasta pentru că aşa se cuvine, că facem aceasta „Cu vrednicie şi cu dreptate” (aducem închinare pentru că mulţumirea noastră este închinare adevărată, nu închinare formală) şi continuăm: „ este a ne închi-na Tatălui, şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimei celei de o fiinţă şi nedespărţite”. A avea inima sus înseamnă a avea conştiinţa că în faţa lui Dumnezeu trebuie să ne revărsăm mulţumirea, cinstirea noastră, închinarea noastră. Cum nu putem trăi fără aer, aşa nu putem trăi fără Dumnezeu, aşa nu putem trăi fără a avea inima sus, aşa nu putem trăi cu adevărat fără a aduce închinare lui Dumnezeu, „Treimei celei de o fiinţă şi nedespărţite”.

          Cred că ar fi cazul, când ne spovedim, să avem în vedere şi aspecte de felul acesta: cât avem noi inima sus, cât avem noi inima către Dumnezeu, cât avem închinare către Dumnezeu, cât suntem de angajaţi pentru a-I mulţumi lui Dumnezeu, pentru că este bine să avem în vedere şi să facem toate lucrurile acestea mai ales noi, călugării, care suntem undeva între cer şi pământ. Călugării trebuie să fie mai presus de lumea aceasta, dacă se poate sus, „deasupra lumilor, în locul minunilor”.

           O mânăstire trebuie să fie plasată undeva mai presus de lumea aceasta, pentru că dacă o mânăstire este din lumea aceasta, atunci n-are rost să existe! De ce să existe o mânăstire, dacă cei din ea trăiesc ca şi ceilalţi oameni, n-au inima sus, nu aduc decât închinare formală sau numai la anumite soroace? Dacă nu aduc o închinare continuă, atunci nu sunt mai presus de lumea aceasta! Or, noi nu suntem din lumea aceasta, pentru că Domnul Hristos a zis către ucenicii Săi: „Voi nu sunteţi din lume” (Ioan 15, 19). Dacă despre noi se poate spune că suntem din lume, dacă avem conştiinţa că suntem din lume, din lumea aceea pe care zicem că am părăsit-o, atunci înseamnă că nu suntem unde trebuie să fim şi nu are rost să existăm în felul acesta!

          Trebuie să facem totdeauna un efort de a ne depăşi pe noi înşine şi de a depăşi condiţia obişnuită a oamenilor întru slujirea lui Dumnezeu, ca să avem inimile sus, ca să aducem mulţumire lui Dumnezeu, ca să aducem închinare, având conştiinţa că aşa trebuie, pentru că este „Cu vrednicie şi cu dreptate a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimei celei de o fiinţă şi nedespărţite”.

          Să ne cercetăm şi în privinţa unor aspecte de felul acesta, când ne spovedim. Dumnezeu să ne ajute!