ORTODOCŞI ŞI CATOLICI

Mânăstirea Brâncoveanu

21 octombrie1997

          Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu întrebat ce deosebire este între ortodocşi şi catolici. Deosebirile sunt multe; aproape la fiecare punct de dogmă şi la fiecare practică există o deosebire. De exemplu, catolicii nu ţin postul obligatoriu. La noi postul este obligatoriu. Apoi, postul lor este uşor, nu numai cu vegetale, ci şi cu lactate, doar carnea fiind exclusă în vremea postului. Slujbele lor sunt foarte scurte, ale noastre sunt lungi. Iată nişte deosebiri din punct de vedere practic.

          Catolicii spun că Maica Domnului s-a născut mai presus de fire, aşa cum S-a născut Domnul Hristos. Biserica noastră spune că singurul care S-a născut mai presus de fire este Domnul Hristos.

          În ceea ce priveşte harul sfinţitor, ortodocşii spun că este o energie necreată, iar catolicii spun că harul este energie creată, că Dumnezeu a creat o energie pe care a pus-o între El şi oameni şi pe care a dat-o omului.

          N-am să mă opresc la toate deosebirile care-mi vin acum în minte, ci am în vedere cele patru puncte florentine, cele patru deosebiri formulate la Sinodul de la Ferarra – Florenţa, care s-a ţinut între anii 1437-1439, unde s-a pus întrebarea: „Ce cerem noi, catolicii, ortodocşilor care ar vrea să devină catolici?”. Ce mărturisiri de credinţă trebuie să facă ortodocşii pentru a deveni catolici? Problema aceasta s-a pus în înţelesul că se dorea şi se insista ca Biserica să redevină una, ca înainte de despărţirea de la 1054. Ei au sperat că ortodocşii vor deveni catolici şi prin aceasta se va reface unitatea Bisericii. De fapt, şi înainte de 1054 au existat deosebiri. Prima deosebire între occidentali şi răsăriteni a fost în secolul al II-lea în legătură cu data Paştilor. Apoi s-a adăugat „filioque”, în 582... şi multe altele.

          Cei de la Sinodul de la Ferarra au  zis aşa: „Cineva, ortodox fiind, dacă vrea să devină catolic, trebuie să mărturisească pe Papa drept cap văzut al Bisericii”. Biserica este reprezentată de episcopul Romei, de Papa. De fapt, titlul acesta de „Papă” îl folosesc şi ortodocşii, de pildă „Papă al Alexandriei” (Patriarhul Alexandriei se numeşte Papă al Alexandriei). Nu contează atât termenul, ci ceea ce se crede despre Papa de la Roma. Papa de la Roma este considerat drept urmaşul direct al Sfântului Apostol Petru. Catolicii susţin că Sfântul Apostol Petru a avut o situaţie specială între apostoli, că a fost pus de Domnul Hristos peste toţi ceilalţi apostoli, deci cine îi urmează în Scaunul episcopal lui Petru nu este un episcop de rând, ci este mai mare peste toţi episcopii. Nu este vorba de „Primus inter pares”, de primul între egali, ci de unul mai mare decât toţi ceilalţi, care sunt sub stăpânirea lui.

          Al doilea punct elaborat la Florenţa a fost purcederea Duhului Sfânt, „filioque”. Catolicii susţin că Duhul Sfânt nu-Şi are originea numai în Tatăl, ci şi în Fiul, adică Tatăl şi Fiul Îl purced pe Duhul Sfânt. În Sfânta Evanghelie de la Ioan avem cuvântul „Care de la Tatăl purcede” (Ioan 15, 26) referitor la Duhul Sfânt, iar Sinodul de la Niceea a consfinţit acest adevăr, că Duhul Sfânt purcede numai de la Tatăl. Nu s-a explicat nici atunci, nici de atunci încoace, care este deosebirea între „naştere” şi „purcedere”. Biserica noastră zice că Fiul e născut de Tatăl, şi că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl. Unii zic că purcederea este ceva continuu... în sfârşit, Biserica nu a venit cu nici o explicaţie, dar are formulat adevărul că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, iar catolicii au introdus că şi de la Fiul, care în latină se zice „filioque”.

          Al treilea punct este existenţa unui loc intermediar între rai şi iad, adică a purgatoriului. Purgo, purgare, în limba latină, înseamnă „a curăţi”; „purgatoriu” înseamnă „loc curăţitor”. Noi nu credem în existenţa purgatoriului, dar credem în posibilitatea de a se trece sufletele de la iad la rai prin intervenţia Bisericii, nu prin ispăşire, până la cea de-a doua venire a Domnul nostru Iisus Hristos.

          Catolicii cred într-o ispăşire, adică te duci în iad, faci stagiul de ispăşire, te chinui acolo, iar după ce ţi-ai plătit păcatele, te primeşte Dumnezeu în rai, pentru că eşti curăţit. Este o concepţie diferită. Nu-i vorba numai de un loc diferit, ci şi de o concepţie diferită. După credinţa noastră ortodoxă, cei condamnaţi la iad sunt condamnaţi pentru totdeauna, dar noi credem în posibilitatea de intervenţie a Bisericii; nu în înţelesul că sufletul s-a chinuit acolo ca să-şi ispăşească păcatele, ci în înţelesul că cel care a ajuns în iad – de acolo nu mai iese cu puterile lui, nu iese când i se împlineşte stagiul de ieşire, ci iese când îl primeşte Dumnezeu pentru rugăciunile Bisericii şi pentru milosteniile care se fac pentru sufletul lui. Aceasta este concep-ţia noastră, a ortodocşilor.

          Deci noi nu credem în purgatoriu, ci în posibilitatea de a se trece de la iad la rai. Domnul Hristos a spus în pilda cu săracul Lazăr şi cu bogatul nemilostiv că „Între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi” (Luca 16, 26). Înseamnă că nu există posibil prin puterile omului, dar credem că este posibil prin rugăciuni, pentru că Dumnezeu este împli-nitorul rugăciunilor.

          Al patrulea punct de la Ferarra – Florenţa este azima ca element pentru săvârşirea Sfintei Împărtăşanii. Catolicii şi protestanţii folosesc azimă; ortodocşii folosesc pâine dospită. Mai folosesc pâine dospită greco-catolicii şi catolicii care fac liturghie în rit bizantin. Este o încurcătură şi cu treaba aceasta, adică se poate şi aşa, şi aşa... Socoteli omeneşti, Dumnezeu ştie până la urmă cum va fi şi ce va fi!

          Ceea ce trebuie noi să reţinem sunt cele patru puncte florentine:

   Papa drept cap al Bisericii, dogmă catolică neacceptată de ortodocşi;

   „Filioque”, adică Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul, dogmă catolică neacceptată de ortodocşi;

   Existenţa purgatoriului, dogmă catolică neacceptată de ortodocşi; în secolul al VI-lea, când a apărut lămurit chestiunea purgatoriului, şi sfinţi pe care-i pomenim noi (Sfântul Grigore Dialogul, Sfântul Grigore cel Mare) erau de concepţia aceasta, că există purgatoriu. Deci nu este o invenţie târzie, ci o concepţie de pe vremea când Biserica nu era despărţită. Biserica a existat cu concepţia aceasta până la 1054 şi nu s-a despărţit. Nu aceasta a făcut să se despartă Biserica. În orice caz, concepţia aceasta este în Catolicism şi nu există în Ortodoxie.

   Azima ca element folosit la Sfânta Împărtăşire; eu personal nu ştiu de când a început să se folosească azimă, însă Sfântul Ioan Gură de Aur, în secolul al IV-lea, spune că se folosea pâine dospită.

          M-a întrebat un polonez: „Părinte, sunt deosebiri mari între ortodocşi şi catolici?” Şi i-am răspuns: „Nu sunt deosebiri mari, dar catolicii şi ortodocşii sunt organizaţi pe deosebiri”. Dacă eşti organizat pe deosebiri, atunci deosebirile devin mari. De exemplu, dacă un preot greco-catolic nu are voie să slujească în rit latin, pentru că este căsătorit, deja este o deosebire mare, pentru că greco-catolicii sunt căsătoriţi, iar romano-catolicii necăsătoriţi! Se resping, deşi sunt în sânul aceleiaşi Biserici. Sau, tot aşa, în Biserica Catolică se face Liturghia şi cu azimă, şi cu pâine dospită (la cei care fac liturghia în rit bizantin). De exemplu, călugării de la Chevetogne fac liturghia şi în rit latin şi în rit bizantin, iar la ritul bizantin folosesc pâine dospită. Noi zicem că unde se foloseşte pâine nedospită nu se face prefa-cerea, iar ei zic că se face prefacerea şi acolo. Sunt nişte lucruri omeneşti, pe care le discută oamenii, noi nu ştim cum le rezolvă Dumnezeu.

          Se mai pune totuşi o problemă, importantă în special în partea aceasta de ţară: sunt valabile Tainele catolicilor, sau numai cele ale ortodcşilor sunt valabile? Dacă cineva botezat la catolici trece la ortodocşi, i se recunoaşte botezul sau nu i se recunoaşte? Sau dacă cineva hirotonit la catolici trece la ortodocşi, i se recunoaşte sau nu hirotonia? Sunt două modalităţi de a rezolva această chestiune: la Sfântul Munte, unde sunt radicalişti, le administrează toate Tainele. Vă aduceţi aminte că aici, la mânăstire, a fost părintele Placide Deseille, un catolic care a trecut la ortodocşi la Sfântul Munte, împreună cu câţiva călugări din mânăstirea pe care a înfiinţat-o în Franţa. Ce au făcut părinţii de la Sfântul Munte? Le-au recunoscut numai exorcismele, adică nu i-au mai întrebat: „Te lepezi de Satana şi de toţi îngerii lui şi de toată trufia lui?”, pe celelalte le-au făcut din nou, ca să fie siguri.

          Aici, în Ardeal, în 1948, când greco-catolicii au trecut (cam forţat!) la ortodoxie, nu li s-a cerut din partea Bisericii Ortodoxe absolut nimic (doar o adeziune, să spună că sunt ortodocşi, atâta tot). Li s-au recunoscut toate. Preoţilor li s-a recunoscut preoţia, celor cununaţi, cununia, celor botezaţi, botezul, mirungerea, absolut toate. Deşi hirotonia ar putea fi cu semnul întrebării. De ce? Pentru că la catolici se hirotonesc mai mulţi deodată. La noi, în Ortodoxie, un singur candidat poate fi hirotonit la liturghie. La catolici pot fi hirotoniţi 20 – 30 deodată. Cum se realizează aceasta? Episcopul pune mâna pe capul primului candidat, după aceea preoţii, în legătură cu mâna episcopului, pun şi ei mâinile peste ceilalţi, cât trebuie să cuprin-dă. S-ar putea pune întrebarea, dacă cineva vrea să scormone: „Bine, în cazul acesta este sau nu validă hirotonia?” Or, proble-ma aceasta nu s-a mai pus. Eşti preot la catolici? eşti preot şi la ortodocşi!

          Când a început Biserica Greco-Catolică aici, în Ardeal, Atanasie Anghel, care era mitropolit al Ardealului la Alba Iulia, a fost re-hirotonit, adică i s-a administrat şi hirotonia de diacon, şi cea de preot, şi cea de episcop. Aşa erau vederile atunci. Acum nu mai sunt vederile acestea, aşa că, prin iconomie, Biserica poate spune dacă este sau nu valid un lucru făcut în Biserica Catolică. Deci dacă ne întâlnim cu un preot catolic, îl considerăm sau nu cu succesiune apostolică, cu hirotonie validă? Aceasta ne-o spune Biserica! Aşa şi în relaţiile personale, putem să-l recunoaştem cu succesiune apostolică, pentru că există o legătură de la apostoli până la ultimul hirotonit.

          Se pot recunoaşte şi altele, depinde de Biserică ce anume spune despre problemele acestea. Cred că e bine să se ştie lucrurile acestea, mai ales în partea aceasta de ţară, unde şi acum se pun probleme serioase în legătură cu greco-catolicii, ale căror pretenţii n-au nici o raţiune de a exista. Greco-catolicii sunt un fel de două feluri, care vor să existe pentru că au mai existat, fără să aibă vreun temei, vreo raţiune de existenţă a lor.

          Acestea am vrut să vi le spun astăzi, în această zi de pomenire a unor sfinţi care au luptat pentru Ortodoxie. V-aş ruga să reţineţi lucrurile acestea, pentru că s-ar putea să vă întrebe cineva: „Părinte, dar cum e cu catolicii, ce e cu catolicii, de ce nu putem fi şi noi catolici, ce, catolicii nu se mântuiesc, numai ortodocşii se mântuiesc?” Dacă se mântuiesc sau nu, este o chestiune la care răspundem cam cu greu, pentru că numai Dumnezeu ştie cine se mântuieşte. Biserica a fost întotdeauna exclusivistă şi a zis că numai membrii ei se mântuiesc, aşa că s-ar putea spune de către catolici că numai ei se mântuiesc, de către ortodocşi că numai ei, până la urmă numai Dumnezeu ştie cine se mântuieşte şi cine nu.