INTRAREA ÎN BISERICĂ A MAICII DOMNULUI

Mânăstirea  Brâncoveanu

21 noiembrie1997

          La slujba Sfântului Maslu este o alcătuire, o rugăciune că-tre Maica Domnului, cu următorul cuprins: „Pe tine, preacuratul palat al Împăratului ceresc, ceea ce eşti multlăudată, te rog, curăţeşte-mi mintea mea cea întunecată cu tot felul de păcate şi o fă locaş înfrumuseţat al dumnezeieştii Treimi, ca să laud şi să măresc puterea ta şi mila ta cea nemăsurată, fiind mântuit eu, netrebnicul robul tău”.

          Această rugăciune ne pune în atenţie măreţia Maicii Domnului. O numim pe Maica Domnului „palat preacurat al Împăratului ceresc”; o numim pe Maica Domnului „multlăudată”. Dorim ca prin mijlocirea Maicii Domnului să fie curăţită mintea noastră „de tot felul de păcate”, dorim să fie făcută mintea noastră „locaş înfrumuseţat al dumnezeieştii Treimi”. Cerem aceasta „ca să laud şi să măresc puterea ta şi mila ta cea nemăsurată”. Avem în vedere măreţii ale Maicii Domnului pe care ni le pune în atenţie Sfânta noastră Biserică, dar pe care noi nu le putem înţelege şi nu le putem preţui la măsura lor, pentru că nu avem condiţiile ca să stăm cu admiraţie în faţa Maicii Domnului.

          O ştim pe Maica Domnului „palat al Împăratului ceresc”, o ştim „multlăudată”, o ştim mijlocitoare, înfrumuseţătoare de suflet, ştim că are putere şi milă, ştim că are mărire, ştim că toate acestea trebuie luate în seamă. Pentru toate acestea trebuie să-i aducem laudă Maicii Domnului, dar nu putem face aceasta, pentru că lucrurile lui Dumnezeu nu pot fi înţelese numai din puterea omului.

          Maica Domnului este Maica Dumnezeului nostru, este cea aleasă de Dumnezeu ca prin ea să vină în lumea aceasta Fiul Său. Este cea care L-a purtat în pântecele său pe Mântuitorul lumii, este cea care L-a născut pe Cel ce este om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Maica Domnului este mama Mântuitorului nostru şi atunci este multlăudată; nu este nimeni în lumea aceasta ca Maica Domnului, nimeni nu are măsurile Maicii Domnului. Iar măsurile Maicii Domnului sunt mari, pentru că ea este în legătură cu Treimea cea dumnezeiască, cu puterea care a umbrit-o, cu Duhul Sfânt care S-a pogorât peste ea, cu Fiul ei şi Dumnezeul nostru pe care L-a născut. Ea este locaş al Preasfintei Treimi. Este mărirea a toată lumea, care din oameni a răsărit şi pe Cuvântul L-a născut. Este „mai înaltă decât cerurile şi mai curată decât strălucirile soarelui”. Este „mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită, fără de asemănare, decât serafimii”, fiindcă este Maica Dumnezeului nostru. Pe toate acestea noi le spunem cu cuvântul. Am vrea să le înţelegem cu gândul şi să le trăim cu simţirea, dar din puterea noastră nu putem face aceasta decât la măsurile noastre, şi atunci cerem de la Maica Domnului ajutor să înţelegem şi să lăudăm mărirea ei, puterea ei, mila ei.

          Ar trebui să avem mereu astfel de gânduri şi e bine să le avem măcar la sărbătorile Maicii Domnului, cinci fiind acestea: Naşterea Maicii Domnului în 8 Septembrie, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, în 21 Noiembrie, Soborul Maicii Domnului, în 26 Decembrie, Bunavestire, în 25 Martie, şi Adormirea Maicii Domnului, în 15 August. Dar noi ne întâlnim cu Maica Domnului şi în alte zile la slujbele noastre, când zicem: „Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta, că tu, Fecioară neispitită de nuntă, ai avut în pântece pe Dumnezeu Cel peste toate şi ai născut Fiu pe Cel fără de ani, pe Cel ce dăruieşte pace tuturor celor ce te laudă pe tine”.

          Ne gândim la Maica Domnului în timpul sfintelor slujbe, când auzim: „Pe preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita, Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii să o pomenim”. Ne gândim la Maica Domnului când auzim la sfintele slujbe: „Pe Născătoarea de Dumnezeu şi Maica Luminii, întru cântări cinstindu-o, să o mărim”.

          Ne gândim la Maica Domnului când ni se spune: „Pe tine, preacuratul palat al Împăratului ceresc, ceea ce eşti multlăudată”. Ne gândim la Maica Domnului când se spun cuvintele: „De tine se bucură, ceea ce eşti plină de dar, toată făptura, soborul îngeresc şi neamul omenesc; ceea ce eşti biserică sfinţită şi rai cuvântător, lauda fecioriei, din care Dumnezeu S-a întrupat şi prunc S-a făcut Cel ce este mai înainte de veci. Că braţul tău – scaun l-a făcut şi pântecele tău mai desfătat decât cerurile l-a lucrat. De tine se bucură, ceea ce eşti plină de har, toată făptura, mărire ţie!”. Ne gândim la Maica Domnului ca la ceea ce este mai presus de minte şi de cuvânt, căci ni se spune: „Pe tine, Maica lui Dumnezeu, cea mai presus de minte şi de cuvânt, care ai născut negrăit sub ani pe Cel fără de ani, credincioşii, te mărim”.

                   Astăzi, la sărbătoarea aceasta, ne gândim la legătura Maicii Domnului cu Templul din Ierusalim. Templul din Ierusalim era un locaş sfânt, ceea ce aveau evreii mai de căpetenie, mai înalt, mai deosebit, un fel de cer pe pământ, un fel de loc în care se uneşte cerul cu pământul. Dorinţa evreilor era ca fiecare să ajungă la Templul din Ierusalim. Acolo, după Tradiţia Bisericii, preasfânta Fecioară Maria a stat 12 ani şi fost educată împreună cu alte fecioare, până la vârsta de 15 ani. Templul din Ierusalim era ceva deosebit, dar în el era o încăpere mai presus decât orice în această lume. Acolo era Chivotul Legii, în care erau cele două Table ale Legii, pe care erau scrise cele 10 Porunci, era Toiagul lui Aaron, care odrăslise, era un vas cu mană din cea care căzuse spre hrana evreilor în pustie, după ce trecuseră Marea Roşie, când au fost eliberaţi din robia Egiptului, erau doi heruvimi care aveau aripile întinse peste Chivotul Legii... Acolo nu intra decât o dată pe an, singur, arhiereul. În credinţa Bisericii noastre este şi adevărul că Maica Domnului a stat în această încăpere, vreme îndelungată, deşi sunt unii care spun că lucrul acesta era cu neputinţă. Şi totuşi, Biserica noastră zice, în alcătuirile ei de slujbă: „Ceea ce s-a hrănit în Sfânta Sfintelor, celei îmbrăcate cu credinţa şi cu înţelepciune şi cu neîntinata feciorie, maimarele Gavriil i-a adus din ceruri închinăciune”.

          Nu trebuie să fim încurcaţi în gândurile noastre de astfel de nepotriviri, ci trebuie să ştim că dacă lucrul acesta n-a fost cu putinţă în chip obişnuit, a fost cu putinţă în chip mai presus de fire. În Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel este scris că Domnul nostru Iisus Hristos, Arhiereul cel veşnic, n-a intrat niciodată într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mână omenească. Şi totuşi a intrat în Sfânta Sfintelor, în Sfânta Sfintelor pe care o închipuia Sfânta Sfintelor de aici, de pe pământ. Sigur, aşa a fost şi cu Maica Domnului. Maica Domnului, cea pregătită ca să-L nască pe Mântuitorul lumii, cea pregătită ca în pântecele ei să se unească firea omenească cu firea dumnezeiască în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a intrat şi ea în Sfânta Sfintelor - prin viaţa ei, prin gândurile ei, prin măreţiile ei, prin darurile ei. A intrat în Sfânta Sfintelor care este smerenia, pentru că la Bunavestire a zis către îngerul binevestitor „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38), iar Sfânta Elisabeta i-a zis: ”Binecuvântat este rodul pântecelui tău!” (Luca 1, 42).

          Toate acestea s-au întâmplat având-o în vedere pe Maica Domnului, care este „mai înaltă decât cerurile” şi, dacă este mai înaltă decât cerurile Bisericii noastre, dacă este mai curată decât strălucirile soarelui, sigur că prin aceasta a intrat în Sfânta Sfintelor nefăcută de mână omenească - prin viaţa ei, prin ceea ce purta în suflet, prin ceea ce a avut în gândurile ei când se pregătea să nască pe Mântuitorul, prin ceea ce a gândit, prin ceea ce a simţit când L-a purtat în pântecele ei pe Mântuitorul lumii.

          Maica Domnului, ea însăşi este Sfântă a sfinţilor, Sfântă mai înaltă decât toţi sfinţii. La măsurile Maicii Domnului nu există nici un sfânt. Noi aşa o cinstim pe Maica Domnului, ca pe cea mai înaltă dintre toţi sfinţii, ca pe cea mai aleasă, ca pe ceea ce este unică în lumea aceasta. Dacă ea a fost închipuită de Sfânta Sfintelor, de încăperea aceea din Templul din Ierusalim în care nu putea să intre decât o dată pe an singur arhiereul, dacă a fost închipuită de Sfânta Sfintelor, atunci este ea însăşi Sfântă a Sfintelor. Biserica noastră ne-o prezintă ca fiind un „sicriu însufleţit”, un chivot: „Ca de un sicriu însufleţit, ca de un chivot însufleţit al lui Dumnezeu, nicicum să nu se atingă mâna necredincioşilor, iar buzele credincioşilor, fără tăcere glasul îngerului strigând, cu bucurie să zică: «Bucură-te, cea plină de dar, Domnul este cu tine!»”.

          Aşa a zis îngerul, aşa zicem şi noi, de aceea avem bucuria de a fi cinstitori ai Maicii Domnului. O primim pe Maica Domnului aşa cum ne-o prezintă Biserica, o ţinem în sufletul nostru cu evlavia câtă o avem şi ne silim să urmăm exemplul Maicii Domnului în supunerea faţă de Mântuitorul, în grija faţă de oameni, în tăcerea care se desprinde din faptul că avem atât de puţine cuvinte ale Maicii Domnului în Sfânta Evanghelie. O avem pe Maica Domnului ca exemplu de milostivire pentru cei ce au trebuinţă de ajutorul ei şi, ştiind că Maica Domnului nu este numai mama Mântuitorului, ci şi mama noastră, ne gândim şi la însuşirile de mamă pe care le are preasfânta Fecioară Maria faţă de credincioşii care fac ceea ce a zis ea să facă, adică ascultă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

          Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru aceste daruri ale Bisericii noastre, să mulţumim lui Dumnezeu pentru faptul că Maica Domnului este şi mama noastră. Să mulţumim lui Dumnezeu pentru faptul că avem pe Maica Domnului mijlocitoare pentru binele nostru, să mulţumim lui Dumnezeu că avem pe Maica Domnului ajutătoarea noastră. Să nu uităm că „ceea ce poate Dumnezeu cu puterea, poate Maica Domnului cu rugăciunea”, şi să avem încredere în ajutorul ei. Să-i urmăm cât putem exemplul, ca să avem şi noi parte de binecuvântarea Domnul nostru Iisus Hristos acum şi pururea, amin!

PILDA CU BOGATUL

CĂRUIA I-A RODIT ţARINA CU BELŞUG

Mânăstirea Brâncoveanu

22 noiembrie1998

          La această Sfântă Liturghie s-a citit din Sfânta Evanghelie de la Luca, pilda cu bogatul căruia i-a rodit ţarina cu belşug. Este o pildă nepilduitoare. În această pildă se arată că nu trebuie să facă cineva cum a făcut acel bogat care a avut în vedere posibilitatea de a aduna bogăţii numai pentru el.

          În Capitolul al XII-lea al Evangheliei de la Luca scrie că odată, pe când vorbea Domnul Hristos puţinilor ascultători, cineva din mulţime a zis: „Învăţătorule, zi fratelui meu să împar-tă cu mine moştenirea”, şi Domnul Hristos a răspuns: „Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?”, după care a adăugat: „Luaţi aminte, că viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale”, iar ca ilustrare a acestui fapt a spus pilda cu bogatul căruia i-a rodit ţarina cu belşug. O ştim cu toţii, am fi putut s-o învăţăm chiar înainte de a fi citită la Sfânta Liturghie: Un om bogat a văzut că în anul acela ţarina lui a rodit cu belşug. A intrat atunci la îngrijorare şi s-a întrebat ce-ar putea să facă în această împrejurare, că nu-i pregătit pentru a aduna atâtea roade în magaziile pe care le are. După oarecare chibzuinţă, a zis: „Voi dărâma magaziile şi mai mari le voi zidi, voi aduna acolo toate roadele mele şi voi zice: «Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te»”. Dumnezeu, se spune mai departe în pildă, i-a zis: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” şi încheie Domnul Hristos pilda, spunând: „Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu!”.

          Am învăţat când eram student la Teologie, la cursul numit Ermineutică (un curs care învaţă cum se tălmăcesc cuvintele din Scriptură) că dacă vrei să înţelegi bine un text, trebuie să ai neapărat în vedere scopul pentru care a fost scris (în cazul nostru – pilda cu bogatul căruia i-a rodit ţarina cu belşug). Ce a urmărit Domnul Hristos să-i înveţe pe oameni prin această pildă? Am putea să ştim? Da, este foarte simplu! Mai întâi încadrând în context; aceasta este o regulă, adică nu iei textul cuvânt cu cuvânt, ci urmăreşti cui i-au fost spuse cuvintele, de ce i-au fost spuse omului aceluia, de ce a fost el caracterizat ca nebun, în ce împrejurare? Ca să înţelegi lucrurile acestea, trebuie să ai în vedere toate câte sunt în legătură cu aceste afirmaţii.

          Am putea zice foarte simplu: „Nu ne priveşte, nu ne interesează! Nu avem nici o treabă cu pilda aceasta, nu ţine de noi!” Dar oare nu ţine de noi nici cuvântul: „Aşa se întâmplă cu oricine care se îmbogăţeşte pentru sine şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu”? Aici ne priveşte! Partea aceasta, că se cuvine a ne îmbogăţi în Dumnezeu, ne priveşte! Nu ni se spune ce înseamnă a ne îmbogăţi în Dumnezeu, dar înţelegem din pildă. A te îmbogăţi în Dumnezeu înseamnă să dai din prisosul tău. Duminica trecută vă spuneam că samarineanul milostiv a dat din prisosinţa lui. Aşa trebuia să facă şi bogatul căruia i-a rodit ţarina, să dea din ceea ce avea el în plus. Nu trebuia nici să-şi facă provizii mai mari, nici să adune pe mai mulţi ani roadele, ci să se gândească şi la cei care n-au, să le dea şi acelora şi atunci s-ar fi îmbogăţit în Dumnezeu din prisosul lui. Adică el n-ar fi fost păgubit cu nimic, ar fi trăit tot atât de bine, dar ar fi putut să-i ajute şi să-i veselească şi pe alţii.

          Ziceam că ne priveşte şi pe noi ceva: cuvântul acesta, că trebuie să ne îmbogăţim în Dumnezeu. Cum? Dacă avem prisosuri, să le folosim pentru binele altora şi atunci suntem la măsurile samarineanului milostiv, iar Domnul Hristos ne recomandă şi pe noi cum l-a recomandat pe samarineanul milostiv, când a zis: „Mergi şi fă şi tu asemenea” (Luca 10, 37), dă şi tu din ceea ce ai, dă şi tu din prisosul tău! Mai întâi l-a recomandat pe samarineanul milostiv acelui om care L-a întrebat pe Domnul Iisus Hristos: „Cine este aproapele meu?”, acelui om care a înţeles că aproapele celui căzut între tâlhari este samarineanul milostiv. Domnul Hristos a zis: „Mergi şi fă şi tu asemenea”. Cuvântul acesta ni-l spune Domnul Hristos tuturor, pentru că toţi trebuie să facem ceea ce a făcut samarineanul milostiv.

          Dar mai e ceva ce ne priveşte pe noi, chiar dacă nu suntem bogaţi, chiar dacă nu avem ţarină, chiar dacă nu facem hambar, chiar dacă ne mulţumim cu câte le avem, chiar dacă nu zicem: „Suflete, ai multe bogăţii puse pe mulţi ani, odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!”. E ceva ce Domnul Hristos nu are în vedere în text aşa de lămurit, ceva la care ne gândim prea puţin, poate chiar deloc.

          Dacă luăm aminte cum este prezentată pilda, vedem că omul acela nu a făcut nimic din ce şi-a propus: nu a dărâmat hambarele, nu a făcut altele, nu a adunat bogăţiile în hambare, nu a zis ce şi-a propus să zică şi, cu toate acestea, a fost numit nebun: „Nebune, în noaptea aceasta vor cere de la tine sufletul tău, iar cele ce le-ai adunat, ale cui vor fi?”. Ne priveşte pe toţi: şi pe cei săraci şi pe cei bogaţi, şi pe cei învăţaţi şi pe cei neînvăţaţi. Ce anume? Că Dumnezeu priveşte înlăuntrul nostru, că Dumnezeu ne cunoaşte tainele inimii, că Dumnezeu ştie aşezarea sufletului nostru. Ştim cuvintele Domnului Hristos: „Din prisosul inimii grăieşte gura” (Luca 6, 45); „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 16); „Omul cel bun, din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune, iar omul cel rău, din vistieria cea rea a inimii sale scoate cele rele” (Luca 6, 44-45).

          Cum e cu bogatul căruia i-a rodit ţarina? Cele ce ni se spun în pildă că le-a zis – nu le-a zis nici măcar cu cuvântul vorbit! De unde ştim? Scrie acolo, în Evanghelie: „Şi-a zis în sine”, deci nu a zis cu cuvântul vorbit, nu a zis către cineva, ci în sine, în mintea lui, în conştiinţa lui a zis: „Ce voi face, că nu am unde să adun bogăţiile mele? Ştiu ce voi face (în gând zicea): voi dărâma hambarele mele (deci la viitor), voi zidi altele mai mari, voi aduna în ele belşugul de rod al ţarinilor mele, şi voi zice după ce voi vedea toate acestea: «Suflete, ai multe bogăţii puse pe mulţi ani, odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!»”. Nu a zis nimic cu cuvântul, nu a zis nimic la prezent, ci numai la viitor, iar Dumnezeu i-a zis: „Nebune!”. De ce i-a zis Dumnezeu – nebun? Pentru că n-avea nişte judecăţi în care să intre şi Dumnezeu, care a binecuvântat ţarina să intre atâta belşug. Nu a zis: „Oare Dumnezeu, Care este dătătorul binelui, ce-mi cere? Oare Dumnezeu n-ar vrea să dau cuiva din bogăţiile acestea?” Şi-atunci, dacă s-ar fi gândit în lumina gândului la Dumnezeu, nu mai era nebun. El L-a exclus pe Dumnezeu din gândurile lui. El a făcut ce a zis Psalmistul: „Zis-a cel nebun în inima sa: «Nu este Dumnezeu»” (Ps. 13, 1). El a zis „Nu este Dumnezeu”, nu în înţelesul că a spus cu cuvântul, ci în înţelesul că nu a ţinut seama de Dumnezeu, nu l-a interesat de Dumnezeu.

          Aşa zic mulţi în gândul lor sau nici nu zic, dar acţionează ca şi când nu ar exista Dumnezeu. De exemplu, trebuie să mear-gă omul la biserică şi zice: „Nu mă duc la biserică!”. Nu te duci la biserică, dar ştii tu ce înseamnă treaba aceasta? Înseamnă că-L neglijezi pe Dumnezeu, că-L pui pe Dumnezeu la spate, că-L pui pe Dumnezeu în dos, că nu vrei să ştii de Dumnezeu. Aaa... păi eu cred, eu mă închin, eu zic rugăciunile... Da, zici atunci, seara, când te culci, dar când trebuie să te duci la biserică, nu există Dumnezeu pentru tine, nu te interesează Dumnezeu, nu vrei să ştii de Dumnezeu. Aceasta este atitudinea, de aici se vede dacă eşti sau nu cu Dumnezeu.

          Dumnezeu i-a zis „nebun” pentru că bogatul acela nu a ţinut seama de Dumnezeu. În mod practic nu a ţinut seama de Dumnezeu. Probabil că dacă l-ar fi întrebat cineva: „Crezi în Dumnezeu?” „Cred!” – ar fi zis, dar faptele lui l-au arătat necredincios.

          De multe ori le zic oamenilor: „Nu crezi în Dumnezeu, pentru că nu te duci la biserică! Şi ei: „Ba cred!” Cum crezi în Dumnezeu, când tu nu te duci la biserică? Cum crezi? Unde-i credinţa ta, ce lucrare are credinţa ta?

          Ceea ce mă interesează acum şi aş vrea să reţinem cu toţii, pentru că sunt lucruri care ne privesc, este faptul că Dumnezeu se uită înlăuntrul inimii, se uită la aşezarea omului; Dumnezeu ştie ce este omul, ce face omul, ce crede omul

          Să ţinem seama de lucrul acesta: bogatul nu a zis cu cuvântul, a zis în sine, nu a împlinit ce şi-a propus, nu a ajuns să zică ce voia să zică şi, cu toate acestea, a fost socotit nebun.

          Din această pildă să învăţăm să înlăturăm şi gândurile care ar putea fi contrare voii lui Dumnezeu. Dacă privim pilda în acest sens, avem cu toţii ceva de învăţat din ea. Totodată, să cercetăm şi să ne îmbogăţim în Dumnezeu, ca să nu ni se întâmple ceea ce i s-a întâmplat bogatului care se gândea numai la el însuşi. Dacă facem aşa, este nădejde de bine şi acum, şi în veşnicie. Amin!