SĂ TACĂ TOT TRUPUL OMENESC

Mânăstirea Brâncoveanu

13 aprilie 1996,

          Alaltăieri, la Sfânta Liturghie, în loc de imnul heruvimic „Noi, care pe heruvimi, cu taină închipuim, şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem; toată grija cea lumească să o lepădăm. Ca pe Împăratul tuturor să primim, pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele îngereşti. Aliluia, aliluia, aliluia”, s-a cântat: „Cinei Tale celei de Taină, Fiul lui Dumnezeu, astăzi părtaş mă primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi Taina Ta, nici sărutare Îţi voi da cu Iuda; ci ca tâlharul mărturisindu-mă, strig ţie: Pomeneşte-mă, Doamne, întru Împărăţia Ta”.

          Era firesc să se spună aceste cuvinte adresate Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru că se pomenea atunci Cina cea de Taină, ultima cină pe care a avut-o Domnul Hristos înainte de Sfânta Sa Pătimire, înainte de Răstignirea Sa. Este cina la care a fost  întemeiată Sfânta Liturghie, adică s-a rânduit ca acea cină să se repete mereu, până la sfârşitul veacurilor, pentru credincioşii care se împărtăşesc.

          Cuvintele acestea: „Cinei Tale celei de Taină astăzi...” le spunem de fiecare dată când stăm în faţa Sfântului Potir, pentru a ne împărtăşi cu dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile, de viaţă făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine. În felul acesta, pomenind Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, avem în faţă cinstitele Taine ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi Cina cea de Taină, avem bucuria de a sta în faţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care a găsit chipul de a Se uni cu credincioşii, intrând în alcătuirea mădularelor lor.

          Tot la Sfânta Liturghie s-au spus nişte cuvinte care se spun numai odată pe an, în Sâmbăta Mare: „Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur şi nimic pământesc în sine să nu gândească”. Este un îndemn al Bisericii noastre, o atragere a luării aminte: „Să tacă tot trupul omenesc”. De ce să tacă? Pentru că dacă ar vorbi, n-ar putea să spună ceea ce ar trebui. Mai bine să stea cu frică şi cu cutremur, în tăcere, pentru că viaţa nu se manifestă numai în cuvânt, ci şi în gând. Toate aspectele vieţii îşi au temelia în gând. După versetul „Să tacă tot trupul omenesc, să stea cu frică şi cu cutremur” se adaugă: „şi nimic pământesc în sine să nu gândească”. Cu alte cuvinte, dacă putem avea gânduri cereşti, să gândim cu gânduri cereşti şi nimic pământesc să nu gândim. Răstignirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Moartea Lui pe Cruce, Înmormântarea Lui, Aşezarea în Mormânt, faptul că a petrecut în mormânt timp de trei zile, sunt lucruri mai presus de gândul omului şi nu le putem înţelege cu mintea omenească

          Poate că vă aduceţi aminte că odată, când Domnul Hristos i-a întrebat pe ucenicii Săi „Voi cine ziceţi că sunt Eu?”, Sfântul Apostol Petru a zis „Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, iar Mântuitorul l-a fericit, zicând: „Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri” (Matei 16, 15-16). Cu alte cuvinte, gândurile pe care le-a exprimat erau gânduri cereşti, descoperite de Tatăl. Firea omenească nu poate să înţeleagă aşa ceva şi nu poate să afirme aşa ceva. Dacă le ştii, dacă le crezi, dacă le spui, atunci înseamnă că acestea le ştii de la Tatăl Cel din ceruri.

           N-au trecut însă decât câteva clipe până când Sfântul Apostol Petru să aibă nişte gânduri pământeşti. După ce Domnul Hristos a spus că El va fi răstignit, că va muri pe cruce şi apoi va învia, Sfântul Apostol Petru L-a chemat pe Domnul Hristos deoparte şi L-a dojenit: „Fie-ţi milă de Tine, să nu ţi se întâmple ţie aceasta” (Matei 16, 22). Domnul Hristos l-a înfruntat cu hotărâre şi i-a zis: „Nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”. Deci, nu te-ai ridicat decât pentru o clipă la gândurile cereşti, iar gândurile obişnuite ale tale sunt gândurile omului, gândurile firii, gândurile trupului. Sunt gânduri care nu pot trece de suferinţa trupească. Or, Eu am venit să Mă jertfesc, am venit să sufăr. Aşa-i voia Tatălui, aşa-i voia Mea, aşa trebuie să fie! Pentru că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor, nu mă iau după gândurile tale, căci „sminteală-Mi eşti”.

          Niciodată prigonitorii creştinilor n-au înţeles că Dumnezeu Se răstigneşte, chiar dacă Se răstigneşte în fire omenească. Niciodată n-au înţeles valoarea Jertfei Mântuitorului. Ei i-au bat-jocorit pe creştini pentru credinţa lor în Dumnezeu Unul, Care S-a răstignit, Care a murit. N-au înţeles cum „cu moartea pre moarte a călcat”, n-au înţeles că putea să nu Se răstignească Cel ce S-a răstignit, că putea să cheme „mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri” (Matei 26, 53) să stea împotriva Pătimirilor. Dacă totuşi a pătimit, a pătimit pentru că a vrut să pătimească, pentru că a fost nevoie de Pătimirea Lui.

          Oamenii şi-au făcut probleme nu numai în faţa acestor lucruri, pe care, dacă le înţelegi cu gândurile descoperite de Dumnezeu, sunt mari şi minunate, iar dacă le înţelegi cu gândurile omului, sunt lucruri care nu-ţi impun nici un respect, care Îl scad şi pe Acela care este mare şi în moartea şi în Pătimirea Sa. Gândiţi-vă la faptul că atunci când Domnul Hristos le spunea ascultătorilor Săi că ei trebuie să mănânce trupul Său şi să bea sângele Său şi să mănânce pâinea care s-a pogorât din cer pentru a se mântui, ei se întrebau: „Cum poate Acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?” (Ioan 6, 52) sau „Cum zice că S-a pogorât din cer când noi ştim pe tatăl Său şi pe mama Sa?” (cf. Ioan 6, 42). Aici este diferenţa dintre gândurile omului şi gândurile Domnului. Gândurile Domnului - că pentru mântuire trebuie să primim şi ajutorul Lui prin Sfântă Împărtăşire - şi gândurile omului, care gândeşte după logica omenească.

          Să luăm aminte că Domnul Hristos n-a dat nici o explicaţie. De ce? Pentru că la măsurile omului nu pot fi înţelese lucrurile Domnului. „Vrei să înţelegi ceva din măreţiile lui Dumnezeu? Bate la porţile Scripturii cu mâinile virtuţii!” Va veni o vreme când vei înţelege ceva din ceea ce nu poţi înţelege încă. Explică unui copil, de pildă, lucruri pe care le înţelege numai omul mare. Degeaba i le spui. Arată-i opere de artă, arată-i tot ce poate avea omenirea mai înalt şi mai frumos şi n-o să te înţeleagă. De ce? Pentru că nu e la măsurile înţelegerii. Tot aşa şi noi. Cine nu înţelege, să ştie că nu a ajuns la măsurile înţelegerii. Trebuie să le primim pe toate prin credinţă, să ne plecăm cu mintea, să ştim că taina nu suferă ispitire, să ne lăsăm conduşi de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, de Biserica noastră. Dacă va vrea Dumnezeu să înţelegem mai mult cândva, vom înţelege, iar dacă nu, nu. Cât ştim - e destul, dacă ştim să ne plecăm cu mintea.

          Primim măreţiile lui Dumnezeu în trupurile noastre omeneşti, în gândurile noastre pământeşti, luminate totuşi de gânduri cereşti. „Să tacă tot trupul pământesc” şi nimic să nu vorbească, să stea cu frică şi cu cutremur, să fie respectuos faţă de lucrurile lui Dumnezeu. Să fie respectuos faţă de tainele lui Dumnezeu şi „nimic pământesc întru sine să nu gândească”, pentru că degeaba gândeşte cu gânduri pământeşti ca să înţeleagă lucruri cereşti. De ce toate acestea? De ce tăcere? Pentru că vrea să nu mai gândim nimic cu gândurile noastre într-o zi ca aceasta, în faţa unor astfel de măreţii.

          Într-o alcătuire de la slujba Maicii Domnului se spune că „Întru tine se biruiesc rânduielile firii, Fecioară curată”, adică firea nu-i aşa cum este la tine. Tu ai născut şi ai rămas fecioară. În ordinea firească, cine naşte nu mai e fecioară. Totuşi „Întru tine s-au biruit rânduielile firii”. De ce? Pentru că unde vrea Dumnezeu, se biruiesc rânduielile firii. Dumnezeu poate folosi alte rânduieli, mai presus de fire, şi le foloseşte când ştie El şi unde ştie El. Nu poţi să înţelegi cele mai presus de fire dacă priveşti lumea după rânduielile firii. Noi trebuie să ajungem odată la gândul acesta, că de aceea este credinţă, de aceea ne ridicăm prin credinţă, pentru că fără credinţă nu putem atinge lucrurile mai presus de fire. Învierea Domnului Hristos este un lucru mai presus de fire şi nu-l poţi înţelege cu gândurile firii.

          Să vedem ce se spune mai departe în alcătuirea la care ne este luarea aminte. Iarăşi lucruri greu de înţeles şi de primit: că Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Domnul nostru Iisus Hristos, merge să Se junghie şi să Se dea de mâncare credincio-şilor. Dacă am lua lucrurile în înlănţuirea lor, la Cina cea de Taină, în Joia cea Mare, Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi că pot să mănânce trupul Său şi să bea sângele Său. Ar fi putut cineva să se întrebe ca iudeii de odinioară, cum se poate aceasta? Acum, în Sâmbăta cea Mare, în prima liturghie care se face după Joia cea Mare, ni se spune că „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor merge să Se junghie şi să Se dea de mâncare credin-cioşilor”. Este vorba despre ceea ce s-a întâmplat la Cina cea de Taină. În faţa ucenicilor există Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Acum ni se spune că Trupul şi Sângele pe care le primim sunt Trupul şi Sângele Împăratului împăraţilor şi ale Domnului domnilor. Lucrurile sunt aşa de minunate şi aşa de jos le coborâm noi... Domnul nostru Iisus Hristos ni Se dă ca să se facă din Trupul Lui, trupul nostru.

          Aşa de minunate şi aşa de măreţe sunt lucrurile acestea! Biserica ne spune că Domnul Hristos nu este singur în această împrejurare, ci merg înaintea Lui „toate puterile îngereşti cu toată domnia şi stăpânia, cu heruvimii cei cu ochi mulţi (multă cunoştinţă), şi cu serafimii cei cu câte şase aripi, feţele acoperindu-şi şi cântând cântarea aliluia, aliluia, aliluia”. Heruvimii şi serafimii, care ştiu ce au în faţă, îşi acoperă feţele. N-au curajul să privească direct, n-au curajul să se unească direct cu lucrurile măreţe care se întâmplă. Iar noi, nişte păcătoşi, ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos cu nepăsare, pentru că de multe ori suntem nepăsători, ca urmare a păcatelor noastre. Nu mai vedem măreţiile lui Dumnezeu, ci vedem interesele noastre. Or, ar trebui să vedem măreţiile lui Dumnezeu, să izbucnim şi noi din sufletele noastre nu o cântare învăţată de undeva, ci o cântare întru simţire.

          Noi nu putem înţelege cât trebuie din lucrurile lui Dumnezeu. Dacă le-am înţelege, ar fi mai prejos de noi şi n-am avea nici un folos din ele. Avem folos din ele, chiar din neînţelegerea lor, tocmai pentru că sunt mai presus de noi. Este mai mult să ştii că un lucru e mai presus de înţelegere decât să crezi că l-ai înţeles, mai ales dacă este vorba de lucrurile lui Dumnezeu. Firea noastră nu poate descoperi adevărurile lui Dumnezeu, ci cel mult le poate primi prin credinţă.

          Vom sărbători mâine, dacă ajută Dumnezeu, Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Gândul la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos nu ne părăseşte niciodată. Toate liturghiile depline, toate liturghiile Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale Sfântului Vasile cel Mare sunt prăznuire de Paşti. Toate Duminicile, cu câteva excepţii, sunt reeditarea sărbătorii de Paşti. Dar avem şi Paştile cele de la Paşti. Nu numai ca să intrăm într-o atmosferă de lumină duhovnicească, ci şi ca să ne verificăm în privinţa raportării noastre la măreţia Sfintei Învieri. În Biserica noastră dreptmăritore, în Biserica Ortodoxă, Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este centrul credinţei noastre, aşa cum Domnul Iisus Hristos este centrul simţirii, centrul vieţii noastre.

          Să ne ajute bunul Dumnezeu să ne putem cerceta pe noi înşine, măcar întru această zi, în privinţa felului cum ne raportăm la lucrurile dumnezeieşti. Să nu uităm că trebuie „să tacă tot trupul omenesc”, să stea cu frică şi cu cutremur în faţa măreţiei lui Dumnezeu. Să nu uităm că trebuie să dispară orice gând pământesc când este vorba de lucruri cereşti. Să ne gândim la Cel ce merge să Se junghie şi vine către noi să Se dea de mâncare nouă, credincioşilor; să nu uităm că merg înaintea Lui cetele îngereşti cu toată domnia şi stăpânia, cu heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, feţele acoperindu-şi şi cântând cântarea aliluia, aliluia, aliluia!

          Să avem conştiinţa că trebuie în toată vremea să izbucnim din sufletele noastre cântări de mărire şi să zicem împreună cu ei: aliluia, aliluia, aliluia!