DESPRE MÂNĂSTIRE ŞI CĂLUGĂRI

Mânăstirea “Sub Piatră”

                                                9 iulie 1998

          M-am gândit ca astăzi să vă vorbesc ceva despre mânăstire şi despre călugări. Într-adevăr, este bine, deşi a le vorbi călugă-rilor despre călugări s-ar părea că este un lucru de prisos. Şi totuşi... poate că nu este. Voi căuta să scot în evidenţă nişte as-pecte de mare importanţă şi pe care oamenii, în general, nu le prea au în vedere.

          Cine ar putea răspunde la întrebarea “ce este o mânăstire?” Sunt foarte multe lucruri în lumea aceasta pe care le ştim fără să le putem defini. Cineva care aude de mânăstire se gândeşte la un loc unde trăiesc călugării, unde oamenii se duc să se roage sau să facă într-un fel să se roage alţii pentru ei... deci se gândeşte la un loc de rugăciune. Fără îndoială, mânăstirea este un loc de rugăciune!

          Pentru cei mai mulţi oameni, un călugăr nu este - hai să zicem o vorbă pe care de multe ori o folosim în înţeles peiorativ - un om ca toţi oamenii. Într-adevăr, pozitiv privind lucrurile un călugăr nu este un om ca toţi oamenii. Şi-atunci, cum este? Sub nivelul, sau deasupra nivelului celorlalţi oameni? S-ar putea întâmpla să fie şi sub nivelul celorlalţi, în cazul în care nu-i deplin ca sănătate, însă călugăria presupune oameni de excepţie. Oameni de excepţie! Omul obişnuit nu poate fi călugăr! Dacă devine călugăr, nu este călugăr deplin, este un improvizat în călugărie.

          Călugăria este o viaţă mai presus de viaţa obişnuită. Nimeni nu este obligat să se călugărească, însă dacă se face călugăr, este obligat să fie călugăr! Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, avea o vorbă: “Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti”. În cazul acesta, un călugăr este sub nivelul omului obişnuit şi nu numai că este un improvizat, ci este un ratat. Şi sunt destul de mulţi călugări rataţi! De ce? Pentru că au început altfel decât ar fi trebuit să înceapă, pentru că au trăit altfel decât ar fi trebuit să trăiască, iar cineva care trăieşte oricum, ajunge orice şi oricum.

          Călugăria este o chestiune foarte, foarte serioasă! Viaţa la nivelul obişnuit, viaţa de familie adică, o duc cei mai mulţi (bineînţeles, sunt şi acolo nedesăvârşiri,  insuficienţe); este sigur sută la sută că Dumnezeu l-a făcut pe om ca acesta să nu fie singur pe pământ, că Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat şi femeie, că Dumnezeu i-a binecuvântat pe oameni să fie cu familie, chiar dacă există şi altă posibilitate. Şi există... însă numai pentru oameni de excepţie. Sau pentru oameni care pot face nişte lucruri care cer un efort deosebit. Călugăria este elita Bisericii. Se ştiu şi multe insuficienţe, se ştiu şi multe devieri, se ştiu şi multe nepotriviri în viaţa călugărilor, se ştiu şi multe căderi ale călugărilor. Acestea nu scad călugăria în sine, ci arată că oamenii care s-au încadrat în călugărie - nu au fost de călugărie.

          Mama mea, Dumnezeu s-o odihnească, îmi spunea că o femeie de la noi, lelea Sana lui Adam, cânta iarna, în şezătoare, un cântec - nu i-am ştiut niciodată melodia, dar reţin versurile:

Pe dealul cu strugurii

Plimbă-să călugării,

Blăstămându-şi părinţii:

De ce i-or călugărit,

Şi nu i-or căsătorit?

          Este un punct de vedere, o zicere, care poate fi adevărată sau nu, pentru că, în general, nu părinţii îi îndrumă pe copii să se călugărească. Numai că sunt unii care se fac călugări înainte de vreme, înainte de a şti ce fac când se fac călugări şi aceştia, în general, sunt improvizaţi şi rataţi. Nouă nu ne este frică să spunem lucrurile acestea, pentru că sunt cunoscute; nu ne este frică să le spunem, pentru că sunt realităţi. Nu ne este teamă că spunând lucrurile acestea, cei care sunt călugări buni, călugări adevăraţi, ar avea ceva de suferit.

          Oamenii, în general, nu prea cred că poate exista o viaţă superioară, mai ales o viaţă superioară celei pe care o duc ei. Sunt foarte mulţi oameni care-i privesc pe călugări cu suspiciune şi zic: dragă, nu se poate să trăiască viaţa pe care zic ei că o trăiesc. Deşi se poate! Sunt unii care trăiesc o viaţă excepţională, oameni de elită, oameni de elită ai Bisericii. Dar, într-adevăr, sunt şi din aceia care nu trăiesc viaţa aşa cum trebuie. De ce? Pentru că nu pot! Ca să trăieşti o viaţă superioară, trebuie să fii un om superior, trebuie să fii un om care tragi de tine, trebuie să fii un om matur, un om care ştii ce ai de făcut şi de ce ai pornit pe calea aceasta.

          Cuvântul “călugăr” vine de la grecescul “calos gheron” şi înseamnă “bătrân frumos”. Bătrân frumos! Este un ideal! Să fii bătrân, uneori este un avantaj, alteori este un handicap. Bătrâ-neţea vine diferit la oameni. Unii ajung bătrâni cu cuviinţă, alţii ajung la o bătrâneţe pe care poporul o exprimă în versurile: „bătrâneţe haine grele / ce n-aş da să scap de ele”. O bătrâneţe încuviinţată, o bătrâneţe echilibrată, o bătrâneţe ca rezultat al unei vieţi îngrijite, curate, sfinte, este un dar de la Dumnezeu. Gândiţi-vă că Dumnezeu este înfăţişat ca un bătrân. De ce ca un bătrân? De ce nu ca un tânăr?  Şi tinereţea, are darurile ei! Mulţi sfinţi au fost tineri! Şi totuşi, Dumnezeu este înfăţişat ca un bătrân. Aceasta vrea să arate că Dumnezeu este “vechi de zile”, nu este de ieri, de alaltăieri, ci din veşnicie.

          Cei care sunt la tinereţe şi se pregătesc de viaţă, trebuie să ştie că bătrâneţea, maturitatea, tinereţea, copilăria şi toate vârste-le omului sunt un dar de la Dumnezeu, la care ajung mai ales aceia care au o tinereţe curată, o tinereţe cinstită. Viaţa de familie aşa cum a lăsat-o Dumnezeu şi cum o vrea Dumnezeu, este un dar de la Dumnezeu. Dar există şi posibilitatea să treci de viaţa de familie, mai sus. Dacă treci de viaţa de familie ca să ajungi la o viaţă superioară, fără să te oblige cineva la aceasta, atunci trebuie să fii bătrân înainte de bătrâneţe.

          Ce înseamnă bătrân? Înseamnă şi înţelept. Dacă eşti călu-găr, trebuie să fii bătrân înainte de bătrâneţe, deci echilibrat, cinstit, înţelept, să ai calităţile bătrânului. Să fii ponderat mai mult decât un tânăr (poţi să ai entuziasmul tânărului dacă mai eşti capabil de entuziasmul tânărului). În orice caz, dacă eşti bătrân de la tinereţe, adică echilibrat, ponderat, înţelept, angajat cu seriozitate, în cazul acesta ai şi calităţile bătrânului, ai şi capacităţile tânărului.

          Mare lucru să fie un călugăr tânăr cu calităţi de bătrân. Încă o dată vă spun: când zic bătrân, nu mă gândesc că omul acela nu mai face nimic, că a ajuns la inactivitate pentru că-i bătrân şi deci a încheiat socotelile cu lumea aceasta. Nu! Mă gândesc la bătrânul acela care face tot ce poate, care aduce experienţa lui de o viaţă, concluziile lui de o viaţă, în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor.

          Un călugăr adevărat trebuie să fie „bătrân frumos”! Fie că este la tinereţe, fie că este la bătrâneţe, trebuie să aibă o frumuseţe sufletească; fără să se mai împiedice în nimicurile veacului acestuia, fără să îmbătrânească şi patimile lui cu el, ci să lichideze tot ce mai are de lichidat. În loc de patimi să ajungă la virtuţi, să fie un om odihnitor, un om care nu a trăit degeaba, un om care aduce ceva în conştiinţa altora.

          Sunt atâţia oameni care-i preţuiesc pe călugări, chiar şi pe cei nevrednici. Un călugăr nevrednic n-ar mai trebui preţuit, ci ar trebui marginalizat. Bine, nu suntem noi judecătorii, dar n-ai de ce să fii cinstitorul cuiva care nu-şi împlineşte rostul pentru care este chemat de Dumnezeu sau la care s-a angajat el, crezându-se chemat de Dumnezeu.

          Viaţa călugărească fiind o viaţă de excepţie, este şi superioară vieţii de familie, dar nu se poate spune că viaţa de familie nu are superioritatea ei! Un călugăr trebuie să fie desprins de lumea aceasta, pe când un om cu viaţa de familie trebuie să fie şi în lumea aceasta. Să fie interesat şi de lucrurile veacului acestuia. Deosebirea dintre un călugăr şi un mirean este aceasta: un mirean, un om cu familie, pentru a se  mântui, păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi îi ajunge să trăiască pe pământ cu gândul la cer. Un călugăr trebuie să trăiască pe pământ ca în cer. Să-şi găsească cât mai mult timp pentru a sta în faţa lui Dumnezeu. Nu cu cartea deschisă pe masă, cu lumânarea aprinsă, cu candela... ci cu inima deschisă pentru Dumnezeu, cu gândul la Dumnezeu.

          Un călugăr trebuie să fie un bătrân frumos, un bătrân îmbunătăţit, un bătrân de care se bucură oamenii. De călugăr să te bucuri de la tinereţe până la bătrâneţe. De când eşti tânăr, dacă te faci călugăr, poţi să fii frumos sufleteşte, să se bucure oamenii de existenţa ta cum se bucură de o floare, cum se bucură de o apă limpede, cum se bucură de un peisaj frumos, de un răsărit de soare, de un apus de soare, cum se bucură oamenii de lucrurile frumoase din jurul lor. Toate lucrurile le-a făcut Dumnezeu să fie frumoase şi la văz, şi la gust şi la miros. Gândiţi-vă la un fagure de miere: cât este de minunat! Şi miroase frumos... şi dulceaţă are... şi culoare plăcută...

          Am spus despre cuvântul “călugăr” că înseamnă “bătrân frumos”. Că bătrâneţea călugărului nu vine doar la bătrâneţe, poate să fie şi la tinereţe. De multe ori se mai fac călugări şi oameni care au ajuns la bătrâneţe, dar aceasta nu mai reprezintă nimic, nu mai are nici o semnificaţie. Când am spus odată, acasă, despre părintele Serafim Popescu, că-i om bun, ştiţi ce-au zis părinţii mei, oameni de la ţară, care n-au citit nici o carte în care să se scrie despre călugări? “Bun să şi fie, şi dacă nu-i bun, n-are treabă să stea la mânăstire!”

          Un călugăr rău, nu-i călugăr. Când devine cineva rău, când n-a ieşit din răutate, nu-i călugăr. Un părinte de la Frăsinei, Neonil Ştefan, care acum este stareţ, a fost cândva la noi la mânăstire şi ne-a spus un lucru care mie mi-a plăcut tare mult. A spus că părintele care era stareţ când s-a făcut el călugăr, i-a zis aşa: “Acum călugăr te-ai făcut, să vedem când o să te faci om de treabă!”. Să ştiţi că nu-s nişte glume! Poţi să ajungi improvizat pentru că ai ajuns să te faci călugăr înainte de vreme.

          Am zis că vă spun ceva şi despre mânăstire. Ce este mânăstirea? Dacă eşti într-o mânăstire, trebuie să-ţi mai spună cineva ce este o mânăstire? Da, trebuie să-ţi spună! Ştiţi de ce trebuie să-ţi spună? Pentru că, de multe ori nici tu, care trăieşti într-o mânăstire, nu ştii foarte bine ce este mânăstirea. Mânăstirea, în definiţia ei, este „un aşezământ de rugăciune, de învăţătură şi de muncă, în care trăiesc călugării”. Nu spune mult lucrul acesta. Dar vă spun eu acum ce este mânăstirea. Mânăstirea este tinda raiului, este casa lui Dumnezeu, este poarta cerului şi locul împlinirilor. Aşa trebuie să fie o mânăstire.

          Tinda raiului. Ştie toată lumea ce este tinda. O cameră de intrare. Nu poţi să intri într-o cameră mai din spate, fără să treci printr-o tindă. Ca să intri în rai, trebuie să treci prin tinda raiului. Acum nu înseamnă că numai cei de la mânăstire sunt în tinda raiului şi că numai ei se mântuiesc! Nu! Şi ceilalţi credincioşi pot să aibă tinda raiului, să-şi facă din casa lor – tinda raiului. Biserica noastră este de asemenea tinda raiului şi cerul cel de pe pământ. Fără să treci prin cerul cel de pe pământ, nu-i nădejde să ajungi în cerul cel mai presus de lume. Deci, mânăstirea este tinda raiului. De ce? Pentru că este aproape de rai.

          Mânăstirea nu trebuie gândită nici de cei care trăiesc în ea, nici de cei care vin la mânăstire, ca o prelungire a pământului. Dacă este prelungire a pământului, n-are rost să existe. Pământ e destul. Părinţii cei duhovniceşti de odinioară, care au făcut mânăstiri în pustie, de exemplu Sfântul Pahomie, au înconjurat mânăstirea cu zid. De ce? Să se ştie până unde ţine lumea – şi de unde începe mânăstirea. Este un lucru extraordinar! Să ştii că dacă eşti în mânăstire nu mai eşti în lumea largă, ci eşti într-un loc anume al lui Dumnezeu. Lumea cealaltă este în afară de mânăstire. Toţi ceilalţi oameni trăiesc în lumea pe care a făcut-o Dumnezeu, pe care o iubeşte Dumnezeu, pe care doreşte Dumnezeu să o mântuiască, iar cei din mânăstire sunt într-un loc special, într-un loc anume, care este locul călugărilor, locul bătrânilor frumoşi, locul bătrânilor îmbunătăţiţi.

          Când eram eu copil, era o întrebare de inteligenţă: „Ce-i între cer şi pământ?” Scormoneau oamenii prin minte: caierul, luna, soarele, stelele... ce le venea în gând. Şi zicea cel care punea întrebarea: între cer şi pământ este şi. Bineînţeles, râdeau de vorbele acestea... Eu aş zice acum, după ce mi-a venit şi mie mai multă minte, că s-ar putea zice foarte frumos şi foarte adevărat, că între cer şi pământ este mânăstirea. Nu-i nici în cer, nu-i nici pe pământ, ci undeva între cer şi pământ. Trebuie să trăim în aşa fel în mânăstire, încât să fim între cer şi pământ. Să fim spre cer.

          Am zis că mânăstirea mai este poarta cerului şi casa lui Dumnezeu. Cuvântul acesta, de poarta cerului şi casa lui Dumnezeu cred că-l ştiţi. Este cuprins în Cartea Facerii, unde este o istorisire despre patriarhul Iacob care, fiind într-o călătorie, şi-a pus căpătâi să doarmă. Pe când dormea, a visat că o scară lega cerul şi pământul, iar îngerii lui Dumnezeu urcau şi coborau pe scara aceea. Cartea aceasta se citeşte de obicei la sărbătorile Maicii Domnului, la vecernie. Patriarhul Iacob, când s-a trezit din somn, a zis aşa: “Nu este altceva aici decât casa lui Dumnezeu şi aceasta este poarta cerului”. Aşa ceva trebuie să gândească cineva despre o mânăstire: „Nu-i altceva aici decât casa lui Dumnezeu, şi aceasta este poarta cerului”. Pe aici, pe calea aceasta se ajunge în cer. Prin aşezământul acesta se ajunge în cer. Prin instituţia aceasta se ajunge în cer. Prin această rânduială de mânăstire, se aduce cerul pe pământ.

          Există posibilitatea aceasta, să aduci cerul pe pământ înainte de a ajunge tu în cer, şi deci faci din pământ - cer. Trăieşti o viaţă cu gândul la Dumnezeu, iar „Hristos se face toate pentru cel ce crede”, cum zice sfântul Marcu Ascetul. Atunci ai linişte sufletească şi ajungi la cer, în casa lui Dumnezeu, la poarta cerului.

          Mai este ceva de adăugat la visul patriarhului Iacob. Cineva din cei cugetători de Dumnezeu spunea că o latură a scării pe care o văzuse Iacob reprezintă rugăciunile prin care omul se înalţă către Dumnezeu, cealaltă latură reprezintă Sfintele Taine, prin care Dumnezeu vine către om, iar treptele scării sunt virtuţile. Cei care le urcau şi le coborau erau oameni cu inimi îngereşti sau îngeri cu trupuri omeneşti, deci tot oameni. Sunt nişte lucruri foarte mari! Nu ştiu dacă vouă vă plac, dar mie-mi plac!

          Am zis că mânăstirea mai este şi locul împlinirilor. Sunt foarte mulţi călugări frământaţi, foarte mulţi vieţuitori de mânăs-tire neîmpliniţi, care doresc altceva decât dă mânăstirea. Foarte mulţi dintre ei regretă că nu au mers pe altă cale... Toate acestea sunt nişte realităţi. Cineva-mi spunea odată: „Părinte, să nu mai ziceţi că mânăstirea este locul împlinirilor, că tare puţini se împlinesc în mânăstire!” Totuşi, mânăstirea este locul împliniri-lor. Poeta Zorica Laţcu are o poezie intitulată “Pasăre de nea”, în care descrie, să zicem aşa, o regiune de existenţă umană, poate mânăstirea, ştiu eu...  şi înscenează un dialog între un om şi o pasăre:

          Colo, spre amurg,

          Ploi de aur curg.

          Ceru-i o lalea.

          – Tu de unde vii, în zbor,

          Răzleţită, ca un dor,

          Pasăre de nea?

          – Colo-n depărtări,

          Dincolo de zări,

          Este-un loc curat,

          Larg şi desfătat:

          Unde ochi nu plânge,

          Unde n-a curs sânge,

          Unde glonţ n-ajunge.

          Unde nu străbate

          Geamătul de frate,

          Oful de orfană,

          Plânsul de vădană,

          Unde, prin fânaţuri,

          Nu-s curse, nici laţuri.

          Unde-i numai floare,

          Umbră şi răcoare,

          Unde nici o rază

           Nu mai înserează...

          Parcă-ţi aduce aminte de cuvântul de la Paşti: “Să ajungem ziua cea neînserată a împărăţiei Tale”.

          Căci e loc curat,

          Binecuvântat,

          Loc de bucurie

          Şi de veselie,

          Care nu se trece,

          Ci în veci petrece.

          Şi-atunci omul, care aude de aşa frumuseţi, de aşa lucruri minunate şi dorite, zice:

          – Pasăre de nea,

          Fă pe voia mea,

          Dorurile mele,

          Zboară tu cu ele,

          Mai presus de stele,

          În ţările-acele.

          Şi răspunde pasărea:

          – Ba, că dorul tău

          Mare e şi greu;

          Aripile mele,

          Mări, sunt mititele,

          Calea-i lungă foarte,

          Şi nu pot să poarte

          Aripi mititele

          Doruri mari şi grele.

          Eu de unde vin

          E numai senin

          Iar acolo nu-i

          Dorul nimănui.

          Ce înseamnă aceasta, că “acolo nu-i dorul nimănui”? Împlinirea! Aşa trebuie să fie la mânăstire! Împlinire! Mulţumire! Linişte! Seninătate!

          Am să sfârşesc consideraţiile acestea, dar nu înainte de a vă mai spune o poezie scrisă de Traian Dorz, care ar fi foarte potrivită pentru a fi spusă când se încadrează cineva într-o mânăstire. Poezia se numeşte “Am trecut” şi se vrea o poezie pe care să o spună omul când este în pragul morţii. Nu ştiu dacă o poate spune! Atunci nu mai are nimeni vreme de poezii! Dar ar fi extraordinar de frumos dacă ar putea spune omul la moarte ceea ce cuprinde poezia, mai ales dacă ar trăi cu conştiinţa aceasta într-o mânăstire. Zice aşa:

          Am trecut de cel din urmă vârf ce ne desparte

          Şi de-abia te văd în vale, ţară de departe,

          Unde-am stat şi-am plâns atâta, ţară de departe.

          Am avut în tine doruri fără de-mplinire,

          Suferinţe fără număr, plâns şi fericire,

          Poate-atât cât nimeni altul, plâns şi fericire.

          Am avut duşmani în tine, răul să-mi dorească

          Dar au fost şi-atâtea inimi dragi să mă iubească

          Scumpe şi duioase inimi dragi să mă iubească.

          Este ceea ce ar putea spune oricine, şi la moarte, şi când pleacă la mânăstire.

          O, pământule, pe care am trăit o viaţă,

          Azi te las, rămâi în urmă, tot mai mic prin ceaţă,

          Mai în urmă, mai departe, tot mai mic prin ceaţă.

          Eu mă duc în ţara scumpă sus, mai sus de stele

          Unde-i mirele şi-alesul dorurilor mele

          După care-au plâns o viaţă dorurile mele.

          Faţa ta îndurerată nu voi mai privi-o

          Lume, suferinţă, lacrimi, plânsule – adio!

          De-azi suntem pe veşnicie despărţiţi – adio!

          Aşa trebuie să fie o viaţă în mânăstire, pentru vieţuitori de mânăstire care au ştiut ce-au făcut când s-au făcut călugări.

          Spun lucrurile acestea gândindu-mă la faptul că pleacă la mânăstire, uneori, oameni care s-au săturat de lumea aceasta. Mi-aduc aminte că şi mama zicea câteodată: „Aşa m-am săturat de lumea asta!” Sunt oameni care s-au săturat de lumea aceasta, se duc la mânăstire, şi-apoi se satură şi de mânăstire! De ce? Pentru că răul îl duc cu ei în suflet şi creează apoi probleme acolo unde se duc, pentru că se duc la mânăstire, şi nu la Dumnezeu! Eu ştiu ce vorbesc! Se duc la mânăstire ca să aibă nişte condiţii mai favorabile, dar cu Dumnezeu nu se întâlnesc, şi-atunci le e grea pravila, le e grea munca, le e grea slujba, toate-s multe şi ar trebui să fie altceva la mânăstire. Eu zic că omul trebuie să fie chibzuit, să ştie ce face şi, dacă se duce la mânăstire, să se ducă unde este locul lui Dumnezeu, să se ducă unde este locul împlinirilor. Dumnezeu nu se lasă dator, Dumnezeu îţi dă, dacă ştii să-I slujeşti. Atunci eşti în casa lui Dumnezeu, eşti la poarta cerului, eşti în tinda raiului, eşti în locul împlinirilor şi dovedeşti aceasta cu viaţa.

          Mai ales în ultimii ani, se duc mulţi la mânăstire şi nu ştiu ce fac, se fac călugări şi nu ştiu ce fac, trăiesc cum vor şi nu ştiu ce fac, şi n-ajung unde trebuie pentru că nu ştiu să-şi rânduiască viaţa, pentru că nu-L caută pe Dumnezeu. Dacă ştim să mergem spre Dumnezeu, Dumnezeu vine către noi. Părintele Serafim [Popescu], Dumnezeu să-l odihnească, zicea că dacă noi facem un pas către Dumnezeu, Dumnezeu face nenumăraţi paşi către noi. Trebuie să ne-ntâlnim undeva cu Dumnezeu, să zicem şi noi ca Sfinţii Apostoli: „Am văzut pe Domnul!” (Ioan 20, 25).

          Să zicem şi noi ca Sfântul Apostol Petru: „Am fost pe Muntele Taborului” (cf. Matei 21). Să zicem şi noi: „Am fost la Marea Tiberiadei şi am auzit pe Domnul Hristos vorbindu-mi” (cf. Ioan 21).

          Acum ştiţi ce este mânăstirea, acum ştiţi ce este călugărul şi ştiţi cum trebuie să fie un călugăr. „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este”, de la Părintele luminilor. Şi pentru călugăr, şi pentru mirenii buni. Iar pe ceilalţi îi lasă Dumnezeu să se-mpiedice în păcatele lor, cum îi lasă de multe ori şi pe unii de la mânăstire. Să facă o experienţă a neputinţei pe care  o are omul când este în afară de Dumnezeu, iar pe cei buni îi binecuvintează ca să aibă mulţumire din legătura cu Dumnezeu.

          Dumnezeu să ne ajute!