PACE, BUCURIE ŞI BINECUVÂNTARE

Ciucea

28 august 1998

Voi începe cuvântul meu cu o prezentare a unor lucruri care ţin de mânăstirea de la care am venit aici, Mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus.

În 1971, la mânăstire la noi au venit doi germani, soţ şi soţie, oameni cu învăţătură - soţul era doctor în drept şi judecător la tribunalul din Karlsruhe, oameni credincioşi în legea lor, care au stat câteva zile la noi. Ei au aflat că un părinte de la noi (părintele Serafim Popescu, Dumnezeu să-l odihnească) a fost în Germania şi a lucrat trei luni la o instituţie bisericească de ajutorare a epilepticilor numită Betel (un cuvânt evreiesc însemnând Casa lui Dumnezeu). Este o instituţie mare, am aflat că sunt în jur de cinci mii de ocrotiţi în instituţia aceea. Cei doi din Germania, aflând că părintele Serafim a fost la Betel, la Bilefeld, ne-au spus că la intrare la Betel este scris aşa: “Pace celor ce vin, bucurie celor ce rămân, binecuvântare celor ce pleacă”.

Nouă ne-au plăcut tare mult cuvintele acestea... şi numai nouă, că pe urmă am observat că le plac tuturor oamenilor care vin la noi, închinătorilor, vizitatorilor. Le repetă şi ei, vor să le ţină minte, le scriu... Deci, germanii aceia au văzut că nouă ne plac mult cuvintele acestea şi au scris în cartea de onoare a mânăstirii: “Pace celor ce vin, bucurie celor ce rămân, binecuvântare celor ce pleacă, doresc doi creştini din Germania tuturor celor care în urma lor vor sta la această mânăstire”. Pentru că aceste cuvinte îi privesc pe vizitatorii, pe închinătorii mânăstirii, când se nimereşte să le vorbesc eu, le spun şi cuvintele acestea; le spun că şi lor le doresc cei doi pace, bucurie şi binecuvântare.

Să le luăm pe rând:

Pace! Pacea aceea pe care au vestit-o îngerii la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pacea aceea pe care au cântat-o îngerii când au zis: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Pacea pe care le-a făgăduit-o Domnul Iisus Hristos ucenicilor când le-a zis: “Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan 14, 27). Pacea pe care le-a dat-o de fapt, pentru că după Învierea Sa, Mântuitorul Hristos, întâlnindu-Se cu ucenicii, le-a zis: “Pace vouă!” (Ioan. 20, 19). Pacea, care este izvorâtă din nepătimire, pentru că Sfântul Marcu Ascetul spune că „Nepătimirea este pacea, şi cei care ajung la nepătimire, aceia ajung să aibă pacea lui Dumnezeu în sufletele lor”.

Bucurie! Bucuria pe care a adus-o îngerul – Maicii Domnului, bucuria pe care a vestit-o îngerul dreptului Zaharia, când i-a spus că “Bucurie şi veselie vei avea şi, de naşterea lui (a Sfântului Ioan Botezătorul) mulţi se vor bucura” (Luca 1, 14). Bucuria pe care a avut-o în vedere Domnul Hristos când a zis: “Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5, 12) . Este vorba despre bucuria pe care a pomenit-o Domnul Iisus Hristos când a zis ucenicilor: “Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 11). Este vorba de bucuria pe care le-a făgăduit-o Mântuitorul ucenicilor când le-a zis: “Iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 22). Este vorba de bucuria pe care le-a dat-o Domnul Iisus Hristos ucenicilor Săi, întâlnindu-Se cu ei în ziua Învierii: “S-au bucurat ucenicii văzând că este Domnul” (Ioan 20, 20). Este vorba de bucuria pe care au avut-o ucenicii la Înălţarea Domnului Iisus Hristos, când au primit binecuvântarea Domnului, când s-au închinat Mântuitorului şi “s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare” (Luca 24, 52). Fără îndoială că aceeaşi bucurie a avut-o în vedere Sfântul Apostol Pavel când a zis: „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă” (Filip. 4, 4). Bucuria pe care a avut-o în vedere Sfântul Apostol Pavel când a zis: “Bucuraţi-vă în nădejde” (Rom. 12, 12)“ şi “Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură” (Rom. 12, 15). Este vorba de bucuria pe care o vom avea în împărăţia lui Dumnezeu, pentru că Domnul Hristos a zis în pilda cu talanţii: “Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău” (Matei 25, 21). Bucuria pe care o are în vedere Biserica, atunci când zice, la călugărie: “Fratele nostru (N) se îmbracă cu haina veseliei” (cea dintâi haină a călugărului este haina veseliei).

Să nu uităm niciodată de bucurie (părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, zicea că „un călugăr trist este un călugăr cu luminile stinse”). Este vorba, fără îndoială de bucuria pe care o are în vedere Biserica atunci când, la slujba Sfântului Maslu, spune: “Facă-se, Doamne, untdelemnul acesta untdelemn de bucurie, untdelemn de sfinţenie, îmbrăcăminte împărătească, pavăză puternică, izbăvitoare de toată lucrarea diavolească, pecete nestricată, bucuria inimii, veselie veşnică”.

Fără îndoială, este aceeaşi bucurie pe care o pomenim la sfârşitul Sfintei Liturghii, când se cântă “Fie numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac” şi când zicem: “Plinirea Legii şi a Proorocilor Tu Însuţi fiind, Hristoase, Cel ce ai împlinit rânduiala cea părintească, umple de bucurie şi de veselie inimile noastre, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Iată ce lucruri frumoase putem să avem în gând în legătură cu această urare frumoasă de bucurie.

Şi, în sfârşit, binecuvântarea. Toate binecuvântările sunt în prelungire de la binecuvântarea de la Înălţarea Domnului Iisus Hristos, când Domnul Hristos, înălţându-Se la cer, Şi-a ridicat mâinile, i-a binecuvântat pe ucenici „Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer” (Luca 24, 51).

Pentru că astăzi pomenim pe Sfântul Moise Arapul, vreau să spun că în Filocalie găsim două scrieri ale Sfântului Ioan Cassian intitulate “Convorbiri cu Părinţii din Pustia Sketică”. În introducerea la aceste două scrieri, una despre scopul şi ţinta vieţii creştine şi cealaltă despre dreapta socotinţă, Sfântul Ioan Cassian spune că în Pustia Sketică din Egipt, unde a întâlnit mai mulţi părinţi, cel mai iscusit dintre ei a fost Sfântul Moise Arapul (Sfântul Moise Egipteanul, Sfântul Moise cel din tâlhari).

Fiind Domnul Hristos răstignit pe Cruce între doi tâlhari, unul dintre tâlhari a zis: “Pomeneşte-mă, Doamne, în împărăţia Ta!”, iar Domnul Hristos a zis: “Adevăr grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 42-43). Este o mare bucurie să ştim că un tâlhar a fost cel dintâi moştenitor al raiului. Gândiţi-vă, un tâlhar nu-i un om care se plimbă şi, ştiu eu, zice o vorbă rea, ci unul care are la activul lui păcate grele, omoruri, jafuri, a dat foc, a făcut atâtea şi atâtea rele şi, cu toate acestea, Domnul Hristos l-a primit pentru pocăinţa lui. De ce? Pentru că Domnul Hristos a venit pentru păcătoşi, aceasta să nu o uităm niciodată! Nici când dormim să nu uităm că Domnul Hristos a venit să mântuiască lumea de păcate, pentru păcătoşi, în folosul păcătoşilor.

Şi încă ceva: avem bucurie că Maria Magdalena, o păcătoasă, o mare păcătoasă, a fost cea dintâi care L-a văzut pe Domnul Hristos înviat din morţi (după Evanghelia Sfântului Evanghelist Marcu). O femeie din care (tot Sfântul Evanghelist Marcu spune) Domnul Hristos a scos şapte draci. Acestea ştiindu-le noi, nu avem cum să nu ne bucurăm de Evanghelie ca dătătoare de nădejde. Evanghelia – izvor de nădejde. Evanghelia – izvor de bucurie.

În prelungirea celor ştiute de noi din Sfânta Evanghelie, îl avem şi pe Sfântul Moise Arapul, cel mai iscusit, cel mai înţelept dintre sfinţii din Pustia Sketică, el, care mai înainte a fost tâlhar. În Pateric sunt multe cuvinte ale Sfântului Moise, iar în Filocalie avem cele două convorbiri foarte importante, cu multă lumină îndrumătoare de suflet.

Ştiţi de ce îmi place mie mult de Sfântul Moise Arapul? Pentru că era un om comunicativ. Nu a fost un om închistat, nu a fost crispat, nu a fost un om posac, nu a fost un om rezervat, a fost un om care îşi arăta sufletul comunicând cu ceilalţi, care aducea bucurie în jurul lui. În Pateric, în legătură cu Sfântul Arsenie cel Mare, se spune că cineva, cunoscându-i pe Sfântul Arsenie şi pe Sfântul Moise Arapul şi ştiind că Sfântul Arsenie era om retras, om necomunicativ, iar Sfântul Moise Arapul era comunicativ, a pus întrebarea: „Pe care-l primeşte Dumnezeu, pe cel tăcut, sau pe cel comunicativ?” Şi i s-a descoperit unui părinte că pe Nil erau două corăbii: într-una era Sfântul Arsenie asupra căruia se pogorâse Duhul Sfânt, iar în cealaltă Sfântul Moise Arapul pe care-l hrăneau îngerii cu faguri de miere. Până la urmă, concluzia a fost că pe amândoi i-a primit Dumnezeu, pe fiecare în felul lui, pentru că fiecare şi-a lucrat mântuirea în condiţiile lui şi după firea lui.

Fiecare om trebuie să fie cum este lăsat de Dumnezeu, că doar Dumnezeu l-a lăsat cu firea pe care i-a dat-o, numai să fie disciplinat; dacă are de spus ceva să ştie ce să spună, să ştie cum să spună, să ştie cum să aducă bucurie prin comunicare, iar cel care este retras, ştiu eu... să se roage mai mult, să facă ceva el, ca retras, tot spre binele altora.

Dumnezeu îl primeşte pe om în starea pe care i-a dat-o şi în starea pe care a realizat-o omul pe temeiul firii lui. Eu, cum sunt un om mai comunicativ, nu mă gândesc că o să zică Dumnezeu de ce am fost comunicativ! Sau dacă ar fi cineva retras, nu o să zică Dumnezeu de ce a fost retras, dacă aşa este firea lui, aşa este chipul lui de vieţuire şi aşa este temelia existenţei lui.

Vorbind despre sărbătoarea de mâine, Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, o sărbătoare tristă, o sărbătoare cu post (nu se prea potriveşte cuvântul de sărbătoare cu cuvântul “tristeţe”), poate că ar trebui să insistăm asupra faptului că avem şi de ce ne bucura că s-a întâmplat trecerea din lumea aceasta a Sfântului Ioan Botezătorul.

Sfântul Ioan Botezătorul a trecut din lumea aceasta, zice textul liturgic din condacul sărbătorii, după „o rânduială oarecare dumnezeiască”. Cinstita tăiere a capului Sfântului Ioan Botezătorul a fost cu orânduială dumnezeiască. De ce? Ne spune mai departe: ca să-L vestească celor din iad pe Mântuitorul nostru, pe Dumnezeu care S-a întrupat. “Slăvita tăiere a Botezătorului, o rânduială dumnezeiască oarecare a fost”. Parcă nu-ţi vine să crezi! Cum se poate întâmpla un lucru rău spre bine? Uite că se poate! Dumnezeu a rânduit aşa, folosind răutăţile oamenilor spre bine. Nu a creat Dumnezeu răutăţi; nu l-a creat pe Irod ca să-l omoare pe Sfântul Ioan Botezătorul, nu i-a creat pe răstignitorii Domnului Iisus Hristos ca să-L răstignească! Nu! Irod i-a tăiat capul Sfântului Ioan Botezătorul, iar Irodiada a fost autorul moral al tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul, fără să se gândească nici Irod, nici Irodiada, nici fiica Irodiadei şi nici unul dintre cei care au participat la moartea Sfântului Ioan Botezătorul, că fac un bine. De fapt ei au făcut un rău, dar un rău care s-a îndreptat spre bine: omorându-l pe Sfântul Ioan Botezătorul, sufletul Sfântului Ioan Botezătorul s-a dus în iad ca să-L vestească pe Mântuitorul acolo. Credinţa noastră este o credinţă veselitoare, o credinţă despovărătoare, o credinţă eliberatoare, pentru că putem să ne bucurăm şi de lucruri care nu sunt spre bucurie.

Cu toate că Sfântul Ioan Botezătorul a fost un om din pustie, un om care nu poate fi urmat de cei mulţi, mi se pare foarte interesant de observat că a fost un om care i-a înţeles pe oameni şi societatea omenească. I-a îndrumat pe oamenii care au venit la el ca unul care a fost plin de Duhul Sfânt, de la început. Duhul Sfânt S-a sălăşluit în trupul lui înainte de a se naşte, atunci când Sfânta Elisabeta a primit vizita Sfintei Maria. Sfânta Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt, pruncul a săltat în pântecele ei şi Sfânta Elisabeta a mărturisit lucrul acesta şi a zis: “De unde mie aceasta, ca să vină la mine - nu a zis verişoara mea? ci a zis – Maica Domnului meu? Că iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu” (Luca 1, 43-44). Atunci s-a umplut Sfântul Ioan Botezătorul de Duhul Sfânt şi în puterea Duhului Sfânt a rămas tot timpul.

Dumnezeu nu dă daruri ca să le ia, dă daruri ca să le ţină, să le ţină omul şi să le ţină şi Dumnezeu în om. Pe la noi, la Făgăraş, când vin oamenii şi vorbesc cu preoţii, este o vorbă: “Dumnezeu să-ţi ţină darul, părinte”. Dumnezeu să-ţi ţină darul, să rămâi în dar, să nu cumva să pierzi darul! Dumnezeu să-ţi ţină darul! Sigur că Dumnezeu ne ţine darul.

Sfântul Ioan Botezătorul a fost întrebat de oameni, ce să facă să se mântuiască. Şi au întrebat vameşii, ce să facem, ca vameşi? Să nu mai fim vameşi? Vameşii erau urgisiţi, pentru că erau funcţionari romani, evrei în slujba romanilor. Vameşii şi desfrânatele erau două categorii urgisite de evrei. Deci vameşii l-au întrebat pe Sfântul Ioan Botezătorul - ce să facă? Şi Sfântul Ioan Botezătorul a răspuns: „Nu faceţi nimic mai mult peste ce vă este rânduit” (Luca 3, 13). Adică să nu se îmbogăţească din jafuri, din suprataxe şi aşa mai departe. Deci Sfântul Ioan Botezătorul nu le-a zis „să nu mai fie vameşi”, ci să fie corecţi. De ce? Pentru că societatea în care trăia Sfântul Ioan Botezătorul avea nevoie de astfel de funcţionari.

L-au întrebat soldaţii, ei ce să facă? Şi a zis Sfântul Ioan Botezătorul: „Să nu asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe nedrept, ci să fiţi mulţumiţi cu solda voastră” (Luca 3, 14). Şi au întrebat şi ceilalţi oameni, noi ce să facem? Şi Sfântul Ioan Botezătorul a zis: „Cel ce are două haine să dea una celui ce nu are, şi cel ce are bucate să facă asemenea” (Luca 3, 11). Adică, Sfântul Ioan Botezătorul a avut în vedere o egalizare a oamenilor, care să se facă din prisos; fiecare să dea din prisosul său celui ce nu are nici cele de trebuinţă. Bineînţeles că lucrurile nu trebuie să fie înţelese literal, că dacă ai două haine, neapărat trebuie să dai una. Este vorba de un principiu, de o rânduială, adică să fim înţelegători faţă de cel care are trebuinţă de ceea ce ai putea să-i oferi tu.

Mai este ceva frumos în viaţa Sfântului Ioan Botezătorul, ceva ce impune atenţie şi respect. Faptul că, odată, ucenicii lui şi-au arătat nemulţumirea şi i-au atras atenţia Sfântului Ioan Botezătorul că după Domnul Hristos se duce mai multă lume decât după el. Sfântul Ioan Botezătorul a zis: „Cel ce are mireasă este mire, iar prietenul mirelui se bucură cu bucurie de glasul mirelui”. Şi apoi a zis un cuvânt pe care ar trebui să-l avem noi în vedere ca îndreptător pentru întreaga noastră viaţă: “Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3, 29-30). Numai Dumnezeu poate să vorbească aşa! Omul, să ştiţi că nu poate! Şi dacă vorbeşte şi omul aşa, sigur este luminat de Dumnezeu. “Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”... Ce bine ar fi să avem noi în vedere lucrurile acestea! Ce bine ar fi să dorim ca Domnul Hristos să fie întotdeauna preamărit! Este ceea ce a spus şi Maica Domnului la Nunta din Cana Galileii: „Faceţi orice vă va spune”. Nu luaţi seama la altcineva, El să fie preamărit! Mirele să fie preamărit, nu prietenul mirelui! Prietenul mirelui are bucurie din faptul că e prieten cu mirele.

Am zis la începutul expunerii despre Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul că este o sărbătoare tristă, dar este şi o sărbătoare de bucurie. Ne bucurăm că a existat un om în lumea aceasta care a stat împotriva fărădelegii chiar cu riscul de a muri! S-a dus la Irod şi i-a spus că nu face bine, că legătura pe care o are el cu cumnata lui nu este bună. Irod l-a băgat la închisoare şi după aceea i-a tăiat capul. Şi Sfântul Ioan Botezătorul a rămas pe punctul acesta de vedere, că Irod nu face bine. Ce fain ar fi în lumea aceasta dacă ar fi mulţi oameni care să se lupte împotriva fărădelegii spunându-i răului rău şi să nu aibă ezitări să atragă atenţia atunci când ceva trebuie îndreptat!

Este mare lucru să poţi fi îndreptător de oameni. Când vezi că ceva nu-i în regulă, să găseşti modalitatea să-i spui, bineînţeles, aşa cum este omul, nu cu răutate, nu cu mândrie, şi mai ales să-i spui de ce nu-i bine, să-i spui cum ar fi bine să facă. Şi-atunci suntem pe urmele Sfântului Ioan Botezătorul şi n-o să ne taie nimeni capul! În sfera noastră, între noi, frăţeşte, prieteneşte, cu dorinţa de a se îndrepta lucrurile, am putea măcar o dată, de două ori, să spunem un lucru, chiar dacă oamenii nu ţin seama de el.

Închei cu dorinţa de pace, bucurie şi binecuvântare. Dumnezeu să ne ajute tuturor!