PILDA FIULUI RISIPITOR

Mânăstirea Brâncoveanu

20 februarie 1998

          Duminica trecută s-a citit din Sfânta Evanghelie, pilda fiului risipitor sau, cum îmi place mie să spun, pilda tatălui iubitor. De fapt, din pilda cu fiul risipitor învăţăm mai puţin de la fiul risipitor decât de la tatăl iubitor. Fiul risipitor este un om obişnuit, un om ca mulţi alţii, un om care s-a depărtat de bine şi s-a scufundat în rele, un om care nu a ţinut seama de tatăl său dar care, când a ajuns la necaz, şi-a adus aminte că are un tată. Poate că lucrul acesta este cel mai important din câte se spun despre fiul risipitor: şi-a adus aminte că are un tată. Când a plecat, nu i-a păsat că are un tată! Când a rătăcit, nu ştim cât s-a gândit că are un tată. Dar când a ajuns într-o situaţie grea, şi-a adus aminte că are un tată! A ştiut despre tatăl său că este aşa cum trebuie să fie un tată, că are inimă de tată.

          Fiul risipitor a plecat de la faţa tatălui său să facă ce vrea el. A făcut ce a vrut şi a ajuns în situaţia pe care o are în vedere Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani, că pe cei care au păcătuit, Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor nesăbuită. I-a lăsat să vadă cum este omul care nu ştie de lege, cum este omul care nu ştie de Dumnezeu, cum este omul care se încrede în mintea lui, mai ales dacă aceasta este o minte coborâtă, deviată de la bine, împătimită. Aşa era şi mintea fiului risipitor. “Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!” (Luca 15, 12). Şi a primit-o! A primit-o şi a risipit-o!

          Pe când făcea lucruri cu care nu se putea prezenta în faţa tatălui său şi pe care nu le-ar fi putut face lângă tatăl, nu s-a gândit că are un tată. A venit însă vremea să se gândească: „Am un tată, am avut o casă părintească, am plecat din nişte condiţii bune, pe care acum nu le mai am. S-a gândit cum să facă să fie din nou în casa tatălui său, dar nu ca fiu – căci zice el «Nu sunt vrednic să fiu fiul tău». Atunci, pentru că aici, păzind porcii, nu am nici măcar mâncarea pe care o mănâncă porcii, ce aş putea face ca să am pâinea de care sunt îndestulaţi slujitorii tatălui? Nu am altceva de făcut decât să mă gândesc că tata este bun cu mi-ne. Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi voi zice: «Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi» (Luca 15, 18-19)”.

          Cu gândul acesta  în minte, a pornit spre casa tatălui său. De acum ştia: am un tată. Se spune în pildă că tatăl l-a văzut de departe pe fiul care se întorcea şi nu l-a mai ţinut locul în care se găsea, pentru că inima de tată i-a dat gândul că trebuie să facă altceva decât să aştepte. Ar fi putut foarte bine să aştepte, dar atunci s-ar fi putut zice că nu a avut inimă de tată, ci de cercetător, de cercetător ştiinţific, de psiholog, de filosof, de om care vrea să scoată nişte concluzii. Or, el a avut inimă de tată, şi inima de tată nu l-a lăsat să aştepte, ci i-a dat ghes să plece. Se spune în Sfânta Evanghelie “că alergând a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat”. Este foarte important să ţinem minte, să avem în vedere cuvântul acesta: a alergat înaintea lui. Deci nu s-a dus încet, nu s-a dus mai mult aşteptând, ci s-a dus alergând. Şi când s-a întâlnit cu fiul său care se întorcea, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat.

          Era primul semn că îl aştepta pe fiul său. Nu aştepta pe un străin, ci-l aştepta pe fiul care a plecat. Din casa lui a plecat fiul său. Pe fiul său l-a dorit, pe fiul său l-a aşteptat, pe fiul său l-a îmbrăţişat, pe fiul său l-a sărutat, pentru că avea inimă de tată. Şi fiul a început să zică: “Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău”. Mai mult nu a zis! El şi-a propus să mai zică ceva: “Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”, dar aceasta nu a mai zis-o. Cred că nu a mai zis-o pentru că nu a mai putut s-o zică, pentru că tatăl a luat măsuri îndată.

          Aici este foarte important de luat aminte: tatăl l-a primit pentru că de fapt niciodată nu l-a părăsit! Fiul l-a părăsit pe tatăl, tatăl nu l-a părăsit pe fiu! Tatăl a rămas în aşteptarea fiului. Tatăl a dorit să îl aibă pe fiul său aproape. Nu a renunţat niciodată la inima de tată, de aceea a alergat înaintea lui, de aceea a căzut pe grumajii lui, de aceea l-a îmbrăţişat, de aceea l-a sărutat, de aceea a început să dea porunci: “Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi!”. Nu a zis: “Aduceţi degrabă haina lui dintâi şi daţi-i-o s-o îmbrace!”, ci: “Aduceţi degrabă haina lui dintâi şi-l îmbrăcaţi! Este fiul meu! Nu-i unul dintre slujitorii mei, care se poate îmbrăca singur. Dacă vreţi să-i arătaţi cinstirea pe care vreau eu să i-o arătaţi, atunci îmbrăcaţi-l!”. “Aduceţi încălţăminte în picioarele lui!”, nu: “Aduceţi încălţăminte şi lăsaţi-l să se încalţe!”. “Daţi inel în mâna lui”.  Apoi a zis: “Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat!” (Luca 15, 23-24). Cu aceasta, tatăl şi-a făcut datoria pe care i-o impunea inima de tată.

          Mai era ceva de făcut: după ce oamenii au început să mănânce şi să se veselească, a sosit acasă şi celălalt fiu, care, informat fiind asupra situaţiei, nu voia să intre în casă. Tatăl a ieşit să stea de vorbă cu el şi atunci fiul şi-a vărsat veninul din suflet, că avea venin! Nu ştia că are un frate care a revenit, nu se bucura că are un frate care a fost primit cu bine, ci a zis: “Iată de atâţia ani îţi slujesc, şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău (nu a zis “acest frate al meu”) care şi-a risipit averea în desfrânări (în unele traduceri româneşti este scris “şi-a mâncat averea cu curvele”), ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat!” Tatăl, tot cu inimă de tată şi faţă de cel care era răzvrătit, a zis: „Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău, acesta (nu a zis “fiul meu”, deşi era şi fiul tatălui, dar a arătat raportul pe care îl are cu cel nemulţumit), mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat!”

          Cred că ne putem da toţi seama că Domnul Hristos a spus această pildă ca să înţeleagă oamenii că Dumnezeu este Tatăl lor. A vorbit despre Dumnezeu care este Tată faţă de fiii Săi, răi sau buni, a vorbit despre Dumnezeu Tatăl care răsare soarele peste cei buni şi peste cei răi, care trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, a vorbit despre Dumnezeu Tatăl care aleargă spre omul ce vine către Dânsul.

          Mântuitorul nostru ne-a învăţat rugăciunea “Tatăl nostru”, care ne-a pus în evidenţă că-L avem pe Dumnezeu ca Tată. Domnul Hristos ne-a spus: “Şi care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul pâine, oare,  îi va da piatră? Sau de-i va cere peşte, oare îi va da, în loc de peşte, şarpe? Sau dacă-i va cere un ou, îi va da scorpie?” după care trage o concluzie: “Dacă voi, răi fiind - dacă voi, în situaţia de tată, răi, faţă de Dumnezeu care este bun - ştiţi să daţi fiilor voştri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri” (Luca 11, 11-13).

          Noi ştim de la Domnul Hristos că avem un Tată în cer, dar uităm lucrul acesta. Suntem nepăsători faţă de lucrul acesta. Nu avem în consideraţie lucrul acesta. Ca şi când lucrurile acestea ar fi spuse pentru altcineva, nu pentru noi. Nouă ne-a spus Domnul Hristos că avem Tată în cer şi că Tatăl nostru Cel din ceruri este mai bun decât cel pământesc. Cu toate acestea nu avem încredere, nu avem siguranţa binelui.

          Am mai spus şi prin alte părţi că noi nu trebuie să considerăm că Dumnezeu este sponsor, că Dumnezeu este terorist, în înţelesul că stai cu frică înaintea Lui. Dumnezeu este Tatăl nostru bun şi iubitor de oameni, milostiv şi iubitor de oameni. Dumnezeu care are milă şi îndurări şi iubire de oameni. Aşa prezintă Sfânta noastră Biserică pe Dumnezeu, care este Tatăl nostru, care ne aşteaptă, care ne primeşte, care aleargă spre noi. Aşa-L înţelegem noi pe Dumnezeu – Tatăl nostru. Şi totuşi, stăm cu atâta nepăsare, stăm fără credinţă în faţa lui Dumnezeu sau poate că nici nu stăm în faţa lui Dumnezeu, ci stăm ca nişte oameni care nu ştiu de ceva mai presus de ei. Şi-atunci vine Domnul Hristos cu pilda fiului risipitor şi ni-L mai arată o dată pe Dumnezeu ca tată, ne încredinţează că Dumnezeu este gata să ne primească dacă şi noi vrem să fim primiţi şi dacă facem cale întoarsă de la rău la bine.

          Dacă am avea această credinţă, n-am avea teama că Dumnezeu ne pedepseşte. Dacă am avea această încredinţare, am avea siguranţa că Dumnezeu ne primeşte. Sigur că trebuie să ne facem şi noi datoria, pentru că dacă facem altceva decât vrea Dumnezeu, ne depărtăm de Dumnezeu. Depărtarea nu este numai spaţială, în înţelesul că te duci într-o ţară îndepărtată, cum s-a dus fiul risipitor. Poţi să te duci într-o ţară îndepărtată – prin nepăsare. Poţi să te duci într-o ţară îndepărtată – stând acolo unde eşti, dar făcând nişte lucruri rele. Poţi să te duci într-o ţară îndepărtată fără să te mişti de unde eşti – ducând o viaţă pe care nu o binecuvintează Dumnezeu.

          Dar întoarcerea de la rău la bine este o întoarcere la Dumnezeu, care ne primeşte. Nu se poate să nu ne primească Dumnezeu, care este Tatăl nostru. Este adevărat că noi zicem la Sfânta Liturghie şi la slujba Cununiei: “Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc Tată, şi a zice: Tatăl nostru...“. Ne dăm seama că nu trăim o viaţă în care să avem raporturi de fii faţă de Tatăl cel ceresc şi, de aceea, avem cumva o sfială în a-L numi pe Dumnezeu - Tată, pentru că nu suntem ca El. Şi totuşi... nu trebuie să facem noi – ce face Tatăl nostru. Adică noi facem ceea ce putem face, iar Tatăl nostru face mai mult decât noi, pentru noi, pentru binele nostru.

          Este bine, făcându-se pomenirea de peste an a fiului risipitor, a tatălui primitor, a fratelui împotrivitor, să ne întrebăm şi noi, acum: credem în Tatăl cel primitor, sau nu? Îl căutăm numai atunci când avem treabă cu El, şi atunci nu este tată, ci sponsor?  Stăm cu teama că Dumnezeu nu ne primeşte în faţa Lui? Atunci înseamnă că pentru noi Dumnezeu nu este Tatăl nostru, ci terorist. Or, viaţa noastră trebuie să fie alcătuită pe ideea aceasta, că Dumnezeu este Tatăl nostru. Dar ştiţi ce se poate întâmpla? Ca acelaşi om, să fie uneori fiu risipitor, alteori să fie fiu care se întoarce, alteori să fie el însuşi frate împotrivitor, alteori să fie tată primitor.

          Este bine să ne cercetăm pe noi înşine în această privinţă: Cum suntem noi faţă de oamenii din jurul nostru? Avem inimă de tată? Vrem să avem inimă de tată? Avem inimă de frate adevărat? Vrem să avem inimă de frate adevărat? Avem inimă de prieten? Vrem să avem inimă de prieten? Dacă da, înseamnă că am învăţat ceva din pilda cu fiul risipitor şi cu tatăl primitor, amin!