ÎNFRICOŞATA JUDECATĂ

Mânăstirea Brâncoveanu

22 februarie 1998

          Duminica de astăzi se numeşte şi Duminica Judecăţii, Duminica în care se pomeneşte Judecata de apoi, Judecata vii-toare, ultima Judecată, la care se vor prezenta toţi credincioşii. La sfintele slujbe ale Bisericii noastre se pomeneşte de mai multe ori Judecata din urmă. La ectenie se spune aşa: “Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace şi răs-puns bun la Înfricoşata Judecată a lui Hristos să cerem”. Ce să cerem? Să cerem de la Domnul Hristos sfârşit creştinesc. Ce înseamnă sfârşit creştinesc? Să ne sfârşim aşa cum vrea Dumnezeu să se sfârşească cei ce sunt ai Lui („creştin” înseam-nă „aparţinător Domnului Hristos”). „Sfârşit creştinesc vieţii noastre” – să ni se sfârşească viaţa frumos, în linişte; să ni se sfârşească viaţa uniţi fiind cu Domnul Hristos prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui; să ni se  sfârşească viaţa în lumină, în linişte.

          Biserica doreşte ca sfârşitul să ne fie fără durere. Sunt atâţia oameni care se chinuiesc înainte de sfârşit, au dureri mari. Biserica noastră doreşte ca sfârşitul nostru să fie fără dureri.

          Şi mai cum să fie? Neînfruntat. Mai de mult se spunea neruşinat. Ce înseamnă asta neruşinat, neînfruntat? Înseamnă ca să fie un sfârşit în care să nu se găsească nici o vină a omului, să nu se spună ceva urât despre viaţa lui. Ca să ajungem la aşa ceva trebuie să trăim o viaţă frumoasă, o viaţă după voia lui Dumnezeu şi atunci sfârşitul o să fie neînfruntat.

          Cum să mai fie sfârşitul nostru? În pace - în linişte. Sunt unii care în faţa morţii au zbucium sufletesc, se frământă, au stări sufleteşti în marginea nebuniei. Cei care au dus o viaţă care nu i-a dus la linişte, la o legătură cu Dumnezeu, pe aceia nu-i binecuvintează Dumnezeu.

          Şi mai cerem ceva: să avem răspuns bun la Înfricoşata Judecată a lui Hristos. Despre Judecata lui Hristos s-a pomenit astăzi citindu-se despre Judecata de apoi. Judecata de apoi este hotărâtoare, dar nu este singura judecată! După ce se desparte sufletul de trup, la moarte, se duce în faţa lui Dumnezeu şi urmează Judecata particulară, adică judecata fiecărui suflet în parte. La judecata particulară, Dumnezeu hotărăşte, după aşezarea omului, unde trebuie să fie dincolo de mormânt, la bine sau la rău, la fericire sau la chinuire.

          Noi credem că există rai şi iad, ştim acest lucru din învăţătura Bisericii, îl citim în Evanghelie. Raiul este locul şi starea (mai ales starea), după moarte a sufletului fericit, iar iadul este locul şi starea sufletului care nu s-a ţinut de rânduielile lui Dumnezeu. Şi acolo rămâne până la Judecata viitoare sau până când hotărăşte Dumnezeu altfel, pentru că noi credem că se poate interveni cu rugăciuni pentru binele celor morţi.

          Există creştini care nu se mai roagă pentru cei morţi. Biserica noastră se roagă pentru cei vii, dar nu-i părăseşte pe cei morţi, pentru că noi zicem că morţii sunt vii şi după moarte.

          Domnul Hristos le-a spus unora care vroiau să ştie cum este dincolo de lumea aceasta că Dumnezeu este „Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov” (Marcu 12, 26)  şi că “ Nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor” (Matei 22, 32), pentru că toţi sunt vii în El. Credinţa noastră este că după suflet, omul nu moare. Avraam, Isaac şi Iacov muriseră când a zis Dumnezeu despre Sine: “Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”. Domnul Hristos spune că Dumnezeu nu este al celor morţi, ci al celor vii; acesta este înţelesul cuvintelor din Sfânta Scriptură “toţi sunt vii în El”.

          Nu există posibilitatea ca sufletul să moară, ci putem vorbi de o moarte sufletească, aceasta însemnând despărţirea sufletului de Dumnezeu, condamnarea veşnică. Despărţirea de Dumnezeu este osândirea sufletului la chinurile veşnice şi acolo este nefericirea celor care au trăit o viaţă care nu este după voia lui Dumnezeu. Nu se poate ajunge acolo decât prin hotărârea lui Dumnezeu (de fapt, am putea zice prin hotărârea omului, pentru că omul singur îşi pregăteşte locul - şi la bine şi la rău). Dacă e bun - sigur merge la bine. Dacă  e rău - sigur merge la rău. Dumnezeu spune unde merge omul după moarte, pentru că Domnul Hristos va judeca lumea.

          Cei care merg la chin pot fi scoşi din chinurile iadului prin rugăciunile Bisericii, prin milosteniile care se fac pentru ei, prin rugăciunile celor din familia lor, prin rugăciunile celor apropiaţi ai lor. Noi nu ştim când anume pot fi scoşi din iad, dar ştim că până la Judecata din urmă, hotărârea nu este încă definitivă, iar cei ce sunt la rău pot ajunge la bine cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu ajutorul Bisericii.

          Dar atunci de ce mai este nevoie şi de o Judecată viitoare, de o Judecată ultimă? Pentru că oamenii au făcut anumite păcate, au făcut anumite lucruri rele, care au rămas şi după ei. Răutatea lor a rămas în lumea aceasta şi lucrează şi după ce au trecut ei din această lume. De pildă, cei care propovăduiesc lucruri care nu sunt adevărate, lucruri care sunt împotriva adevărului, rătăciri, cei care câştigă suflete pentru rătăcirea lor. Rătăcirea lor rămâne mai departe, până la sfârşitul lumii. La Judecata viitoare se va vedea ce urmări au avut răutăţile oamenilor, după cum se va vedea şi ce urmări a avut binele oamenilor, binele pe care l-au făcut oamenii şi abia atunci se hotărăşte pentru totdeauna.

          Sfântul Evanghelist Matei reţine în Evanghelia lui câteva lucruri în legătură cu Judecata viitoare. Noi credem că la Judecata viitoare vor fi judecaţi toţi în toate privinţele. Numai că Sfântul Evanghelist Matei a reţinut de la Domnul Hristos cuvinte care privesc binele şi răul pe care l-au făcut oamenii în legătură cu semenii lor; de fapt, în legătură cu Domnul Hristos: “Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Este vorba de şase lucruri pe care trebuie să le avem în vedere pentru Judecata viitoare. Şi anume, zice Domnul Hristos că va despărţi Fiul Omului pe cei buni de cei răi, „cum desparte păstorul oile de capre” (Matei 25, 32), şi va zice celor de-a dreapta (la dreapta vor fi oile, la stânga vor fi caprele): “Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împără-ţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. Şi ei vor răspunde: “Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?” şi va răspunde Domnul Hristos: “Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut”. Apoi va zice celor de-a stânga: “Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Că flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol am fost şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă am fost şi nu M-aţi cercetat”. Şi vor întreba şi cei de-a stânga: “Doamne, când ai fost aşa cum zici că ai fost şi nu Te-am ajutat?”; iar Domnul Hristos va zice: “Întrucât n-aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Mat. 25, 32-46).

          Cuvintele acestea ale Domnului Hristos arată că, atunci când facem un bine, îl facem şi pentru Domnul Hristos, iar când facem un rău, îl facem şi în faţa Domnului Hristos. Nu-L avem în vedere pe Domnul Hristos când facem răul, şi-L avem pe Domnul Hristos în vedere dacă facem binele.

          Ştim aceasta de la Domnul Hristos şi nu putem să fim nepăsători faţă de un cuvânt veşnic al Domnului Hristos. Din cât putem, bineînţeles, să facem binele pentru Domnul Hristos, pentru înmulţirea binelui din lumea aceasta şi mai ales pentru binele nostru la Judecata viitoare.

          Mai sunt şi alte judecăţi: Judecata milostivă de la spovedanie, când preotul judecă situaţia în care se găseşte cel care se spovedeşte şi dă o hotărâre asupra vieţii lui. Este foarte bine să meargă credincioşii să-şi mărturisească păcatele, să fie judecaţi şi, judecaţi fiind, să primească îndrumări, să ştie ce au de făcut ca să poată să înainteze spre bine şi să se ferească de rău.

          Mai este şi o judecată, pe care o facem noi înşine: Judecata pe care o avem în legătură cu oamenii din jurul nostru. Domnul Hristos a spus: “Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi” (Mat. 7, 1). Şi iată că noi judecăm ca şi cum noi am fi puşi să judecăm. Nu lăsăm pe Domnul Hristos şi luăm noi, cum se spune în Pateric, dregătoria lui Hristos, când despre unul zicem că este bun, despre altul zicem că este rău, când spunem noi ce trebuie să se facă cu unul şi cu altul.

          Bineînţeles că există şi o judecată în lumea aceasta. O judecată hotărâtă pentru rolul pe care îl au oamenii în societate: Judecata instituţiilor de judecată. Şi acolo sunt puşi oameni care să hotărască anumite lucruri. Eu n-am fost niciodată la o judecată, nici pârât, nici martor. Sunt atâţia oameni care ajung, totuşi. Sunt atâtea procese care se fac, care durează. Oamenii sunt asupriţi de lucruri rele. Sfântul Apostol Pavel zicea că nu este bine ca creştinii să se judece înaintea necredincioşilor (cf. I Cor. 6, 46). Erau credincioşi care se duceau să se judece în faţa tribunalelor păgânilor şi Sfântul Apostol Pavel zicea că nu e bine ca un om credincios să se ducă să-l judece păgânii. Dumnezeu ştie când se poate şi când nu se poate evita o situaţie de genul acesta. Când te trag alţii în judecată nu poţi să rămâi în afară de tribunale, chiar ale păgânilor, dacă e cazul. 

          Mai este o judecată la care ne gândim prea puţin, şi anume Judecata de la rugăciune. Sfântul Ioan, cel ce a scris Scara, spune că în raport cu cel ce se roagă, ”rugăciunea este judecătorie şi judecată şi scaunul Judecătorului înainte de Judecată viitoare”. Cum ne este rugăciunea aşa ne este starea sufletească. La rugăciune se arată cât suntem de întinaţi sau cât suntem de curaţi, cât suntem de învăluiţi sau cât suntem de depărtaţi de lumea aceasta. Numai la rugăciune putem să ştim ce legătură avem cu Dumnezeu, ce legătură avem cu oamenii. În rugăciune ne apar fel de fel de gânduri care arată cine suntem şi ce suntem.

          Am început pregătirea pentru Sfintele Paşti acum două săptămâni. Am vorbit atunci despre pilda vameşului şi a fariseului, despre smerenia vameşului şi despre faptele bune ale fariseului. Fariseul se lăuda cu faptele lui bune, vameşul îşi recunoştea păcatele. Biserica ne recomandă să fim după smerenie ca vameşul şi după fapte bune ca fariseul. Dacă nu avem faptele fariseului, nu am ajuns nici măcar la măsura fariseului. Ce spunea fariseul: “Dumnezeule , Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig” (Luca 18, 11-12). Cel puţin în legătură cu postul, toţi suntem în lipsă! Sunt atâţia credincioşi care nu postesc nici o dată pe săptămână.

          Am continuat apoi urcuşul duhovnicesc spre Paşti cu aducerea aminte de fiul risipitor, care s-a întors după ce şi-a cheltuit averea, şi de tatăl său, care l-a primit şi l-a aşezat iarăşi în starea de fiu. Trebuie să avem încredere în Dumnezeu, dacă ne întoarcem de la rău la bine.

          Acum ne pune Sfânta noastră Biserică în faţă Judecata de apoi şi a doua venire a Domnului Hristos. În legătură cu a doua venire a Domnului Hristos se pune o întrebare: Când va fi a doua venire? Pentru că noi mărturisim în Crez că Domnul Hristos “iarăşi va să vină cu mărire, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit”. Când va fi aceasta? Răspunsul este clar: Nu se ştie! Domnul Hristos Însuşi a spus că „de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mat. 24, 36). Deci nu ştim când va fi a doua venire. Noi trebuie să fim totdeauna pregătiţi să-L întâmpinăm pe Domnul Hristos. Să ducem o viaţă în aşa fel încât să ne putem întâlni oricând cu Domnul Hristos. Lucrul acesta este foarte important!

          Noi nu stăruim atâta asupra celei de-a doua veniri a Domnului Hristos pentru că într-un fel noi o simţim, o prăznuim la fiecare Sfântă Liturghie, căci zicem: “Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de-a treia zi, de suirea la ceruri şi de şederea de-a dreapta şi de cea de a doua şi slăvită iarăşi venire, ale Tale dintru ale Tale, ţie-ţi aducem de toate şi pentru toate”. Deci, la fiecare Sfântă Liturghie, noi pomenim şi prăznuim a doua venire a Domnului Hristos. De aceea nu ne gândim atât la a doua venire şi, mai ales, nu o aşteptăm cum o aşteaptă alţi creştini care nu-s de credinţa noastră. Ei nu au Liturghie şi, neavând Liturghie, nu au nici înainteprăznuirea celei de a doua veniri a Domnului Hristos.

          Şi mai este ceva: pentru fiecare dintre noi întâlnirea cu Domnul Hristos poate fi la orice rugăciune. Întâlnirea cu Domnul Hristos poate fi la orice citire din Sfânta Evanghelie. Întâlnirea cu Domnul Hristos poate fi de câte ori facem un bine fratelui nostru. Întâlnirea cu Domnul Hristos poate fi pentru fiecare dintre noi, sigur, când vom trece din această viaţă şi când se va hotărî locul pe care ni l-am pregătit pentru viaţa veşnică. În Pateric este scris că: “În ce te găseşte moartea, în aceea te duci”. Dacă ducem o viaţă frumoasă şi bună şi ne găseşte moartea în bine, în bine ne ducem.

          Să ne rugăm Mântuitorului nostru Iisus Hristos să ne lumineze mintea şi să ne ţină în minte. Iar Judecata de apoi, judecata particulară, judecata de la spovedanie, judecata care vine peste noi de multe ori când ni se răsplătesc relele pe care le-am făcut, judecata de la rugăciune, toate acestea să le avem în minte, să ne înţelepţim prin gândurile de la judecată. Să ne ferim cât putem să judecăm pe fraţii noştri, ca să se împlinească şi cu noi cuvântul: „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi” (Matei 7, 1).

          În Pateric se spune că pe un călugăr era senin şi cu bucurie pe patul de moarte,  l-au întrebat fraţii cum de e aşa liniştit în faţa morţii, că doar n-a dus o viaţă deosebită. Călugărul le-a răspuns că nu a avut o viaţă deosebită dar că, de când a intrat în mânăstire, a luat aminte la cuvântul Domnului Hristos “Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi” şi că-I va spune Domnului Hristos: “Doamne am împlinit acest cuvânt şi aştept să împlineşti şi Tu făgăduinţa de-a nu mă judeca”.

          Mai este un cuvânt spus de Domnul Hristos: că sunt şi oameni care nu vor merge la judecată. Bineînţeles nu în înţelesul că nu vor merge la Judecată şi că nu se va hotărî asupra lor, ci în înţelesul că vor trece prin Judecată ca şi cum nu s-au dus la Judecată. Zice Domnul Hristos: “Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte în viaţă” (Ioan 5, 24).

          Să ne rugăm lui Dumnezeu să fim şi noi între aceia care la Judecată nu vor merge, ci s-au mutat, se mută din moarte la viaţă.

          Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh! Amin.