BISERICA ŞI LUMEA

Când ne spovedim cercetăm anumite îndreptare de spovedanie. Uneori întâlnim acolo scris despre păcate care nu ni se par a fi păcate. Este sau nu păcat ceea ce noi nu considerăm păcat?

Mai sunt şi exagerări în listele astea de păcate. Omul trebuie să-şi aleagă de acolo numai ceea ce ştie că i se potriveşte lui, nu să-şi asume toate câte sunt scrise în listele de păcate. Nu te poţi lua după lucruri generale pe care nici nu le poţi considera păcate, ci stări. De exemplu, vin unii la spovedanie şi zic: „Nu iubesc pe Dumnezeu din toată inima, nu iubesc pe aproapele ca pe mine însumi...”. Nu poţi să zici că acestea sunt păcate, ci stări ale sufletului, care nu manifestă călcarea legii lui Dumnezeu, ci atestă mai degrabă o slăbiciune. Poate că omul nu ajunge niciodată să-L iubească pe Dumnezeu din toată inima, dar aceasta nu înseamnă că păcătuieşte, ci că nu a ajuns încă la măsura aceea. „Nu iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi”... Păi, care om, din câţi oameni ştim noi, avem siguranţa că iubeşte pe aproapele său ca pe sine însuşi?

Mai sunt şi altele care nu cred eu că trebuie luate în considerare. La spovedit, trebuie să spui ceea ce vezi tu că e în tine ca insuficienţă. Sunt şi lucruri care pot fi socotite la greşeli, sunt şi lucruri care pot fi socotite la neputinţă, la neştiinţă, la rea voinţă, ştiu eu, la alte categorisiri decât păcatul, păcatul fiind călcarea legii lui Dumnezeu cu deplină voinţă şi ştiinţă.

Se vorbeşte din ce în ce mai mult de secularizarea Bisericii... Este secularizarea o boală care apasă asupra Bisericii?

Biserica poate fi şi ea influenţată de lucrurile veacului acestuia. Sfântul Apostol Pavel le scria credincioşilor din Roma: “Nu vă asemănaţi chipului acestui veac ci vă schimbaţi prin înnoirea minţii”. Deci nu vă secularizaţi, nu fiţi cum este lumea. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor săi: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar voi nu sunteţi din lume” (Ioan15, 19). Sau le-a spus că ucenicii Îl primesc pe Duhul Sfânt, iar lumea nu. Pe cât putem, să ne ferim de influenţe care ne apropie de lume şi să căutăm să fim într-o sferă mai înaltă decât sfera în care sunt cei care nu ştiu de Dumnezeu.

Biserica Ortodoxă şi cea Romano - Catolică nu hirotonesc femeile, dar Biserica Anglicană ştim că a îngăduit preoţia femeilor. De ce femeia nu poate fi preot?

N-aş putea să spun de ce nu poate fi preot, dar ştim că noi avem tradiţia ca femeia trebuie să nu fie preot. Sfântul Apostol Pavel, în concepţia care era atunci, a spus că femeia să tacă în biserică şi să întrebe pe bărbatul său, acasă, ceea ce vrea să ştie. Deci nu i s-a dat femeii să propovăduiască şi, în baza acestei tradiţii, Biserica nu hirotoneşte femei. Noi nu putem să ne îndepărtăm de Tradiţie, pentru că atunci ne îndepărtăm şi de concepţie. Ar însemna că noi suntem mai deştepţi decât Sfântul Apostol Pavel, că în contextul existenţei noastre, influenţaţi de strădaniile femeilor de a ajunge egale cu bărbatul, admitem nişte lucruri pe care nu le-ar admite Sfântul Apostol Pavel şi pe care nu le-ar binecuvânta Dumnezeu.

Eu am fost astă-toamnă în Austria şi am participat la un fel de adunare ecumenică, unde era şi o femeie de la vechii catolici, hirotonită preot. M-a mirat foarte mult faptul că vechii catolici au fost împotriva dogmei infailibilităţii şi acum admit lucruri de felul acesta. Deci, eşti vechi catolic pentru că nu admiţi dogma infailibilităţii papei, dar admiţi preoţia femeilor, pe care nu o admit catolicii. Am rămas uimit de lucrul acesta şi numai Dumnezeu ştie ce va mai fi în lumea asta. Biserica Ortodoxă fiind tradiţionalistă, pe motivul că în Tradiţie n-a fost aşa ceva, nu admite preoţia femeilor nici în actualitate.

Cum explicaţi cuvântul Sfântului Andrei Criteanul: ”Evanghelia nu lucrează şi toată Scriptura nu este băgată în seamă întru tine, suflete”. Vorbiţi-ne despre actualitatea acestui aspect.

Chestiunea este simplă! Sfântul Andrei Criteanul şi-a dat seama că adeseori noi trecem pe lângă Evanghelie; nu suntem interesaţi de lucrurile sfinte şi atunci Evanghelia trece pe lângă noi şi noi trecem pe lângă Evanghelie. Evanghelia nu lucrează pentru că nu s-a încorporat în noi şi, în cazul acesta, nici Scriptura nu este băgată în seamă. Deci e vorba de o nepăsare faţă de lucrurile sfinte.

Cum poate un om din societatea de astăzi să urce pe scara spre mântuire?

Cum au urcat toţi oamenii care s-au mântuit! Nu există o “societate de astăzi”, fiecare a trăit societatea contemporană cu el ca „societatea de astăzi”. Mântuirea ne-o dă Domnul Hristos şi se realizează în legătură cu Domnul Hristos. Mântuirea este un lucru care se poate realiza în toate generaţiile de oameni, neexistând o excepţie pentru o anumită generaţie. Generaţia noastră se mântuieşte cum s-au mântuit generaţiile dinaintea noastră şi cum se vor mântui generaţiile de după noi: prin Hristos, prin asemănarea cu Hristos, prin înnoirea minţii, prin neasemănarea cu chipul acestui veac.

Ce sfaturi daţi tinerilor care vor să intre în monahism?

Să se gândească bine ce vor să facă, să se cerceteze dacă au vocaţie, să dorească monahismul ca mediul lor de mântuire şi desăvârşire, să nu se joace cu viaţa lor şi să nu-i lase nici pe alţii să se joace cu viaţa lor. Să fie cu grijă, să fie cu întemeiere, să aibă conştiinţa că ce fac este mai important decât ce ar putea face în cazul când ar trăi viaţa comună. Deci, mai multă grijă, mai multă cumpănire pentru lucruri care sunt mai greu de realizat decât cele pe care le realizează societatea.

Monahismul este ceva mai presus de fire, este ceva mai înalt decât obişnuitul. Le dau tinerilor sfatul să fie cu multă gri-jă, să nu se grăbească, să se cerceteze din timp, să se verifice pe ei înşişi în societatea în care trăiesc, să fie oameni de treabă. Să fie ca nişte călugări care trăiesc în lume şi după aceea să se retragă la mânăstire, unde din nou să se cerceteze; apoi, cu aju-torul lui Dumnezeu, să pornească la slujirea lui Dumnezeu, ca să nu devină nişte călugări improvizaţi sau, cum ar zice părintele Arsenie Boca, nişte “cuiere de haine călugăreşti”.

Ce puteţi spune tinerilor de astăzi care preferă discoteca în locul Bisericii?

Ce aş putea să le spun? Să nu se ducă la discotecă, pentru că acolo este gura iadului! Să se ducă la biserică, pentru că acolo este poarta cerului!

Credeţi că există şi alte civilizaţii, pe alte planete?

Nu cred nimic, pentru că nu mi s-a descoperit. N-am de unde să ştiu dacă există sau nu. Însă, dacă ar exista, nu m-ar de-ranja cu nimic treaba asta.

Ce mesaj aveţi pentru oamenii din ziua de azi, care au înlocuit bucuria Învierii cu tânguirea pentru neputinţa de a se mântui în mijlocul ispitelor?

Am convingerea că nu sunt pe calea cea bună. Toţi suntem chemaţi la ospăţul credinţei. Sfântul Ioan Gură de Aur, în cuvân-tul său de la Paşti îi îndeamnă pe toţi credincioşii să se bucure de această zi de bucurie a Paştilor şi chiar atrage atenţia: „Nimeni să nu plângă pentru sărăcie, pentru că s-a arătat Împărăţia cea de obşte. Nimeni să nu plângă pentru păcate, pentru că iertare din pământ a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, pentru că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului, a stins-o pe ea Cel ce a fost ţinut de aceea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât la iad; amă-râtu-l-a pe el pentru că a gustat trupul Lui şi aceasta mai înainte apucând Isaia a strigat: „Iadul s-a tânguit întâmpinându-Te pe Tine jos, s-a amărât pentru că s-a stricat, s-a amărât pentru că s-a batjocorit, s-a amărât pentru că s-a omorât, s-a amărât pentru că s-a legat. A luat trup şi de Dumnezeu s-a lovit, a luat pământ şi s-a întâmpinat cu cerul, a luat ceea ce a văzut şi a căzut întru ce n-a văzut. Unde îţi este moarte boldul, unde îţi este iadule biru-inţa? Înviat-a Hristos şi tu te-ai surpat, înviat-a Hristos şi au căzut dracii, înviat-a Hristos şi se bucură îngerii, înviat-a Hristos şi viaţa vieţuieşte””.

Deci, în condiţiile acestea, nu se poate ca un creştin adevărat să se tânguiască, ci să aibă nădejde că Hristos, Cel care a înviat din morţi, ne va învia şi pe noi, că Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne este favorabil, că Dumnezeu este Tatăl nostru. Toate acestea trebuie să înlăture tânguirea şi nemulţumirea. Gândiţi-vă că Dumnezeu nu doreşte ca fiii Săi să fie nişte tânguitori, privitori cu faţa spre trecut, ci vrea să fie nişte oameni fericiţi, privind spre viitor şi spre veşnicie.

Ştim că anul acesta, pe 11 august, va fi o eclipsă de soare. Oamenii cred că a venit ceasul de apoi...

Nu a venit nici un ceas de apoi! Nimeni nu ştie când vine ceasul de apoi! Eclipsa aceasta de soare a fost calculată cu sute de ani înainte. Se ştie precis cum va fi. Înseamnă că lucrurile se petrec aşa cum ştie Dumnezeu. N-are nici o legătură cu sfârşitul lumii şi cu semnele sfârşitului.

Unii care cred în ceea ce a scris Nostradamus, spun că el a prevestit aceasta.

Eu nu ştiu ce a scris, şi pentru mine Nostradamus nu este o autoritate.

Ce sfaturi le daţi viitorilor slujitori ai altarului din Seminarul Teologic?

Dragă, eu am vorbit odată la Teologie despre rugăciune, era în 1955, în 4 aprilie. Şi în timp ce vorbeam despre rugăciune, într-o sală de curs, mi-a venit o idee: că ar putea cineva să fie preot înainte să fie creştin, înainte de a avea convingeri creştine. Şi le-am spus celor care mă ascultau: Fiţi atenţi să nu ajungeţi preoţi înainte de a fi creştini!

Sfatul meu este să se formeze mai întâi în calitate de creştini şi apoi să urmeze preoţia. Să se formeze duhovniceşte pentru ceea ce urmează să facă, pentru că şi ei, la rândul lor, trebuie să îndrume şi să formeze alţi oameni

În ziua de azi au apărut foarte multe ispite de care Sfinţii Părinţi nu vorbesc.

De exemplu ...

De exemplu, prietenia între tineri şi limitele ei.

Prietenia dintre tineri e de când e lumea, de când e Adam şi Eva. Nu se pune problema asta!

Între un băiat şi o fată ...

Între un băiat şi o fată... A, adică vrei să spui un tip de prietenie pe care Sfinţii Părinţi nu l-au avut în vedere. Păi sfinţii au avut în vedere prietenia ca prietenie, nu cu implicaţii de căsătorie, cu implicaţii sexuale, aşa cum este acum. Dacă un băiat îţi prezintă o fată şi zice că „ e prietena mea”, de obicei te gândeşti că este cea cu care trăieşte el. Pentru că aşa de mult s-a încetăţenit practica aceasta şi aşa de mult s-a degradat noţiunea de prietenie, încât la asta te gândeşti în mod firesc.

Prietenia este altceva decât căsătoria, iar prietenia între un băiat şi o fată nu implică cele ale căsătoriei. Sfinţii Părinţi nu au în vedere chipul acesta de prietenie, chipul acesta modern de înţelegere a prieteniei, şi de aceea nu se ocupă de el. Dacă este vorba să răspundem la întrebarea “Cum trebuie să fie o prietenie între un băiat şi o fată?” răspunsul este acesta: Prietenia între un băiat şi o fată trebuie să fie la măsura legăturilor dintre un frate şi o soră. Un frate şi o soră nu se angajează la sexualitate şi, deci, legătura între un frate şi o soră poate fi luată drept măsură pentru legătura între un prieten şi o prietenă.

Vă rugăm să ne spuneţi ceva despre ce înseamnă „a iubi”.

Toată lumea ştie ce înseamnă „a iubi”, pentru că ştii când iubeşti şi când nu iubeşti. Eu sunt dintr-un sat din care este şi Lucreţia Ciobanu. Lucreţia Ciobanu, cântăreaţă de muzică popu-lară, are între altele şi o cântare în care se cuprind şi următoarele cuvinte:

Pe la poarta cui mi-i drag

Treabă n-am, şi tot îmi fac.

Pe la care mi-i urât,

Am treabă şi nu mă duc.

Dacă ştii lucrul acesta, ştii ce înseamnă să iubeşti, ştii ce înseamnă să nu iubeşti. Însă, în lămurirea acestei chestiuni şi în completare, aş putea spune că „a iubi” înseamnă a impropria, a aduce pe cel iubit în tine însuţi, a nu-l lăsa în afară de tine, a-l purta în tine.

Asta înseamnă să iubeşti - să porţi în tine, să poţi spune persoanei iubite: „Nu eşti numai în afară de mine, ci eşti în mine, şi mai ales în mine”.