DESPRE IUBIRE

Vorbind despre chintesenţa virtuţilor care este iubirea, arătaţi-ne cum lucrează ea în societate şi, mai cu seamă, cum putem ajunge la o adevărată iubire.

Iubirea determină alte iubiri. Dumnezeu porunceşte iubi-rea, Dumnezeu spune că iubirea este porunca cea mai înaltă, deci ne angajează în iubire. Dacă Domnul Hristos a spus: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 35) sau „Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34), înseamnă că Domnul Hristos contează pe iubire la Judecata de Apoi. Vom fi întrebaţi atunci despre faptele iubirii pe care le-am făcut sau pe care nu le-am făcut. Fiecare dintre noi lucrează cu capacitatea lui, cu puterea iubitoare pe care i-a dat-o Dumnezeu, cu iubirea la care a ajuns.

Iubirea trebuie salvată, trebuie să fie mântuită, ca orice lucru pe care omul îl poate întrebuinţa în bine sau în rău, pentru că „ce faci te şi face”, iar Sfântul Marcu Ascetul zice că „Dacă nu faci binele pe care îl ştii n-are rost să cunoşti alt bine” ca să-l faci pe acela.

Fiecare lucrăm cu capacitatea noastră şi trebuie să veghem asupra iubirii, pentru ca iubirea să fie cum o vrea Dumnezeu, după poruncă, şi să determine alte iubiri din partea celor care răspund iubirii noastre. Există o emulaţie în iubire, există o angajare în iubire. Domnul Hristos l-a întrebat pe Sfântul Apostol Petru: „Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” (Ioan 21, 15). Deci Domnul Hristos vrea chiar o emulaţie în iubire, să iubim cât putem noi mai mult, ca să-i putem ajuta mai mult pe oameni.

Noi credem că societatea se îmbunătăţeşte prin îmbunătăţirea oamenilor, iar dacă ne angajăm cu o iubire adevă-rată, atunci înmulţim iubirea noastră şi determinăm şi înmulţim iubirea altora. Este un fel de lucrare care se întrepătrunde. Cei care sunt apropiaţi, se simt bine unii cu alţii, simt datoria de a se angaja spre binele altora. Individul primeşte de la societate su-gestii în legătură cu tot ceea ce este frumos, nu numai cu iubirea, iar în măsura în care omul primeşte sugestiile societăţii, se mo-delează prin acestea, ca şi prin Evanghelie, care ţine de socie-tatea creştină. În măsura în care omul progresează în iubire, îi determină şi pe alţii să se angajeze la aceeaşi lucrare, formând astfel un şuvoi de iubire. Aceasta depinde de măsura în care oamenii sunt preocupaţi de lucruri de felul acesta, pentru că dacă nu eşti preocupat, iubirea rămâne o calitate şi atâta tot.

Apoi, în ce priveşte legătura între creştini şi societatea necreştină, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Romani, are cuvântul: „Nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii” (Romani 12, 2). Domnul Hristos, vorbind despre învăţătura creştină, o aseamănă cu aluatul de dospire care schimbă structura frământăturii în care se pune. Ni se recoman-dă o preocupare cât mai atentă şi cât mai stăruitoare de îmbu-nătăţire a fiecăruia dintre noi.

În ceea ce priveşte viaţa călugărească într-o societate creştină: monahismul este o societate a Bisericii, o asociaţie de oameni care sunt preocupaţi mai mult de viaţa spirituală, care au nişte condiţii speciale pentru o viaţă de cercetare de sine, o viaţă de îmbunătăţire, o viaţă de urmărire a perfecţiunii creştine. De aceea monahii sunt, sau ar trebui să fie, modele pentru credin-cioşii nemonahi care sunt şi ei binecuvântaţi de Dumnezeu.

Viaţa comună este viaţa de familie, pe care Biserica o binecuvintează şi pe care oamenii o trăiesc la măsurile lor şi prin care se realizează continuitatea neamului omenesc, deci şi posibilitatea de a exista călugării. Călugării nu există de la sine, ci există prin familiile din care pornesc. Odată ajunşi în con-diţiile pe care le au călugării şi realizând lucruri care ţin de o viaţă sfântă, de o viaţă în care iubirea îşi manifestă prezenţa, călugării sunt un fel de ferment, un fel de aluat de dospire în raport cu societatea creştină şi poate şi în raport cu societatea necreştină, pentru că oamenii, de obicei, se interesează şi de o viaţă care este diferită de viaţa lor.

În ziua când am depus voturile monahale (împreună cu încă doi candidaţi), mitropolitul de atunci a zis: „Voi, astăzi, aţi propovăduit mai mult decât oricând în viaţa voastră de până acum şi aţi dovedit lumii, credincioşilor care au fost de faţă, că există şi un alt mod de vieţuire decât viaţa comună, a celor mulţi”.

Pentru a rămâne în sfera iubirii, aş vrea să facem referire puţin la Emil Cioran care, într-una din lucrările lui, spune cam aşa: „Între iubirea lui Hristos şi iubirea comună (cum o defineaţi dumneavoastră), nu există diferenţe”. În„Lacrimi şi Sfinţi, Emil Cioran vorbeşte cam aşa, eronat, evident: „Câţi vor fi fost geloşi pe Iisus Hristos pe care soţiile lor Îl vor fi iubind sau câte soţii la rândul lor” ş.a.

V-aş ruga să evidenţiaţi diferenţele dintre iubirea faţă de celălalt (între soţi, între prieteni) şi iubirea lui Dumnezeu, care este „un izvor care vuieşte”, şi să anulaţi diferenţele.

În ceea ce priveşte esenţa iubirii, iubirea este aceeaşi. Creştinismul nu a creat iubirea. Creştinismul a accentuat iubirea, a pus-o în valoare, a scos-o în evidenţă. Creştinismul are rostul de a salva iubirea, de a o direcţiona, de a face din iubirea păti-maşă - iubire virtuoasă, iubire adevărată.

Domnul Hristos a spus: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37-38).

Deci Domnul Hristos a avut în vedere posibilitatea de a se schimba calitatea iubirii, de a fi direcţionată spre negativ iubirea, de aceea spune că „cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”, în înţelesul că cel care nu ţine seama se iubirea lui Hristos, renunţă la Hristos pentru a face ceea ce îşi doresc părinţii lui. „Cel ce iubeşte pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”. Aceasta nu desfiinţează iubirea faţă de copii, ci o accentuează şi o menţine într-o sferă deosebită ce nu poate niciodată să fie nimicită, umbrită sau înlăturată nici măcar parţial, pentru că Domnul Hristos menţine iubirea.

Eu am spus undeva că mi-am programat toate prieteniile pentru veşnicie. De ce? Pentru că, mai înainte de toate, n-are rost să renunţ la ceva pozitiv. În al doilea rând, când ele se realizează prin Hristos, rămân în veşnicie.

Deci esenţa iubirii e aceeaşi şi la creştini şi la necreştini, dar diferenţele sunt acestea, că o iubire care este după poruncă şi care nu face răul, este o iubire statornică prin faptul că te menţine în legătură cu Domnul Hristos. Întâi e Hristos şi apoi sunt ceilalţi oameni!

Pentru a evidenţia limitele dintre iubire şi falsa iubire, s-ar cuveni să vorbim despre bucurie sau, mai exact, despre iubirea care zideşte, aducătoare de bucurie şi lumină.

Între învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos este şi una care dă probleme multora, care este mai puţin dorită de oameni dar care îşi are importanţa şi rostul ei. Este vorba despre iubirea faţă de duşmani. Înţelegem cu toţii iubirea faţă de prieteni, faţă de părinţi, faţă de copii, înţelegem cu toţii că ni se cere iubire faţă de oamenii care nu ne fac nici un rău. Dorim cu toţii să se înmulţească iubirea, am vrea să fie cât mai multă iubire în lumea aceasta, chiar dacă nu contribuim noi destul să se înmulţească iubirea, chiar dacă nu întrebuinţăm întreaga noastră capacitate de iubire firească.

Toate acestea le înţelegem direct şi fără un efort oarecare, însă când ni se spune „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă sau vă prigonesc” (Matei 5, 44), parcă stăm la îndoială! Chiar dacă ştim că au fost oameni care au împlinit lucrurile acestea, de exemplu, Sfântul Arhidiacon Ştefan, care s-a rugat pentru cei care îl ucideau cu pietre zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” (Fapte 7, 60).

Ne pare bine că Domnul Hristos a zis: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34), cuvânt pe care l-a rostit fiind răstignit pe Cruce, referindu-se la răstignitorii Săi; totuşi, când ni se spune nouă să facem aşa, parcă avem ezitări. Domnul Hristos vine cu o argumentare şi zice: „Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45). Şi în continuare: „Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru?” (Matei 5, 46). Dacă faceţi bine numai celor ce vă fac bine, ce răsplată puteţi avea, că doar şi vameşii (categorie dispreţuită pe vremea aceea) fac acelaşi lucru. „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Domnul Hristos spune cuvintele acestea pentru a ne arăta că numai aşa putem să fim fii ai Tatălui nostru Celui din ceruri, care nu-şi măsoară iubirea cu starea pe care o au oamenii spre care Îşi îndreaptă iubirea.

Eu cred, însă, că atunci când Domnul Hristos a spus cuvântul „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”, s-a gândit şi la faptul că iubirea este fericire. Nimeni nu este mai fericit decât acela care iubeşte şi se simte iubit. În orice caz iubirea este aducătoare de mulţumire, aducătoare de fericire.

Când iubeşti pe cineva intri în sfera bucuriei, eşti satisfăcut de însuşi faptul că iubeşti. Pentru că Domnul Hristos ştia şi ştie lucrul acesta, a rânduit şi iubirea faţă de duşmani. Nu numai în înţelesul că dacă nu iubeşti pe duşmani te păgubeşti sau în înţelesul că dacă îi iubeşti nu răsplăteşti răul cu rău, ci mai cu seamă în înţelesul că, iubind pe duşmani, ai încă un prilej să te simţi iubit, iubirea fiind aducăt-oare de fericire, aducătoare de bucurie.

În toată Evanghelia întâlnim gândul că Domnul Hristos ce-re oamenilor bucuria: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5, 12); „Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15,11); „Iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 22). Mântuitorul a prezentat Împărăţia lui Dumnezeu ca pe un prilej de ospăţ, ca pe un prilej de bucurie: „Mulţi vor veni şi vor sta la masă în Împărăţia lui Dumnezeu cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov”; “Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău” (Matei 25, 23). Oamenii s-au bucurat de Domnul Hristos, de prezenţa Lui, de atingerea de El. L-au auzit vorbin-du-le, îndemnându-i spre bucurie. Mulţimea uimită şi bucuroasă a alergat să I se închine când Domnul Hristos a coborât din Muntele Schimbării la Faţă (cf. Marcu 9, 15).

Sfinţii Apostoli au insistat şi ei în învăţăturile lor şi în scrierile lor pentru bucurie. Sfântul Apostol Pavel zice: „Bucuraţi-vă întru bucuria nădejdii”, cuvânt scris în Epistola către Romani, sau „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă” (Filipeni 4, 4).

Toate acestea sunt îndemnuri la bucurie pentru că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să intre în şuvoiul de bucurie, iar iubirea este un temei de bucurie. Cu cât iubeşti mai mult şi pe mai mulţi, cu atât eşti mai mult în sfera bucuriei. Aşa că nu se poate desprinde iubirea de bucurie, nici bucuria de iubire. Se condiţionează una pe alta, se susţin. Bucuria susţine iubirea, iubirea susţine bucuria şi acestea două îl caracterizează pe creştinul cel bun, care se modelează după voia lui Dumnezeu.

O temă de permanentă actualitate este iubirea în rândul tinerilor. Aveţi şi o carte care s-a ocupat cu acest subiect. Această iubire în rândul tinerilor este uneori denaturată, de multe ori este întinată, ajungându-se chiar la curvie. Care este sfatul Preacuvioşiei voastre?

Mai întâi de toate aş vrea să spun că pe când eram copil şi auzeam de iubire aveam impresia că este un lucru interzis. Nu-mi aduc aminte ce gândeam în legătură cu porunca de a iubi, dar când se vorbea despre tineri că se iubesc, aveam impresia că este un lucru care nu trebuie să se facă. Nu-mi aduc aminte la ce mă gândeam anume sau până unde mă gândeam că duce iubirea, dar ţin minte foarte bine că aveam impresia că iubirea este un lucru interzis, mai ales între tineri de sex opus.

În realitate nu este aşa, pentru că iubirea este o virtute, este un dar de la Dumnezeu, este ceea ce ne aseamănă cu Dumnezeu. Dacă ştim cum să ne rânduim iubirea la tinereţe şi la bătrâneţe, iubirea rămâne o realitate salvatoare, o realitate mântuitoare.

Însă, pentru că toate ale omului sunt la nivelul omului şi pentru că în iubirea curată pot să intre şi lucruri neconforme cu curăţia, cu iubirea superioară, trebuie să avem în vedere nişte lucruri. Mai întâi de toate, s-a ajuns la o înţelegere greşită a prieteniei. Odată eram în faţa unei fete care se numea Monica, şi i-am zis:

Şi eu am o prietenă pe care o cheamă Monica.

Nu se poate!

De ce să nu se poată?

Pentru că dumneavoastră sunteţi călugăr şi nu puteţi avea prietene!

În realitate, aşa călugăr cum sunt, pot avea prietene cât de multe, dacă prietenia este înţeleasă cum trebuie înţeleasă, fără implicaţii de altă natură, care astăzi sunt gândite în legătură cu prietenia.

Prietenia este un lucru sfânt. Prietenia este ceva din realitatea raiului adus aici, pe pământ. De ce n-am putea (cum zice Sfântul Apostol Pavel) avea o soră cum au ceilalţi apostoli, de ce n-aş putea avea şi eu o prietenă cum a avut sfântul Ioan Gură de Aur? La măsurile acelea, putem avea toţi prietene, cât de multe! Când este vorba de implicaţii care nu ţin de prietenie, acelea nu ţin nici de iubire!

Iubirea îi apropie pe oameni, dar nu-i angajează la lucruri care nu ţin de prietenie, care pot aduce complicaţii (şi de cele mai multe ori aduc complicaţii). Sunt puţini prieteni care îşi con-tinuă prietenia în căsătorie. Sunt atâţia oameni care spun, şi mai ales eu am posibilitatea să aud spunând: „am avut un prieten şi m-am certat cu el”. Nu se poate! Cum să te cerţi cu un prieten? Ori ai prieten şi nu te cerţi niciodată, ori zici că ai prieten şi te-ai certat cu el, dar asta înseamnă că nu ai avut un prieten.

În ceea ce priveşte iubirea între tineri, eu zic că trebuie ţinută la măsurile iubirii dintre frate şi soră. De obicei când ne gândim la o iubire curată, la o iubire salvată, ne gândim la iubirea dintre fraţi care se respectă ca fraţii şi se iubesc ca fraţii. Când este vorba de o iubire care scade, care oferă ce nu trebuie să ofere, sigur că lucrurile se complică! Iubirea scade, se întinează şi nu mai duce la ceea ce înţelegem noi a fi bucurie, ci duce la nişte lucruri care nu ţin de prietenie, ci ţin de căsătorie. Sunt lucruri care în căsătorie merg bine, dar în prietenie nu trebuie admise!

Totuşi, sfatul final în vederea realizării acestor lucruri, care ar fi, vizându-L şi pe Dumnezeu?

Dacă ţii seama de Dumnezeu, ştii ce ai de făcut. Oamenii care fac altceva decât vrea Dumnezeu, de obicei nu ţin seama de Dumnezeu! Pentru cei mai mulţi oameni, chiar dintre cei care se consideră credincioşi, Dumnezeu este mai mult o idee, decât o realitate, mai mult o probabilitate, decât ceva sigur. Ei nu se raportează la Dumnezeu.

Când te raportezi la Dumnezeu, te întrebi: „Ce vrea Dumnezeu de la mine? Ce aşteaptă Dumnezeu de la mine? Ce-mi porunceşte Dumnezeu, în cazul acesta?” Dacă ţii seama de Dumnezeu, lucrurile merg bine de la sine. Nu a zis Domnul Hristos: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; iar cel iubeşte pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”? Tocmai asta a vrut să scoată în evidenţă, că în măsura în care ţii seama de Dumnezeu, lucrurile decurg de la sine cum trebuie, iar când nu ţii seama de Dumnezeu, atunci admiţi lucruri pe care nu le binecuvintează Dumnezeu.

Părinţii care-i lasă pe copiii lor în nerânduială, în nelegiuire, pentru că „sunt copiii lor” şi... „lasă să se distreze”... „c-aşa-i bine”... „c-aşa-i modern”..., aceia nu mai ţin seama de Dumnezeu! Copiii care-şi necăjesc părinţii făcând lucruri pe care părinţii nu le vor, nu-şi mai iubesc părinţii, ci-şi iubesc patimile şi lucrurile la care n-ar avea dreptul până nu sunt în rânduială cu viaţa, cu căsătoria. În cazul acesta, bineînţeles că Dumnezeu este absent din gândurile lor, din simţămintele lor, şi atunci lucrurile merg în afară de Dumnezeu, iar Dumnezeu nu poate binecuvânta o astfel de viaţă.

Când se ţine seama de Dumnezeu, totul merge în legătură cu Dumnezeu şi în legătură cu porunca lui Dumnezeu, iar viaţa nu suferă scăderi. În cazurile acestea, cu implicaţii care nu ţin de prietenie, de cele mai multe ori, oamenii nu-şi lucrează binele veşnic, ci un bine părut, un bine pe care îl admit ei pentru o vreme, apoi hai să ne certăm că n-am mai fost prieteni! Nu se poate! Când este vorba de Dumnezeu, lucrurile merg bine şi bucuria este sigură, până la sfârşitul vieţii. O iubire care are scăderi şi umbre poate fi ducătoare la un fel de mulţumire vremelnică, după care aduce nemulţumiri.

O iubire desacralizată poate fi recuperată, şi dacă da, cum?

O iubire desacralizată poate fi recuperată numai în măsura în care cineva o recunoaşte a fi desacralizată. Dacă o socoteşte normală, „că aşa face toată lumea” ş.a.m.d, nu poate fi recu-perată. Se târăşte la nivelul omului care se angajează la acea iubire desacralizată, pentru că toate ale omului sunt la măsurile la care se găseşte omul.

Cred că o iubire desacralizată poate fi şi ea salvată aşa cum poate fi salvat orice în viaţa omului, dar în măsura în care omul recunoaşte negativul din iubirea lui şi se sileşte, cu ajutorul lui Dumnezeu, să-şi reabiliteze iubirea. Deci întâi este gândul că nu face bine când are o iubire pe care nu o vrea Dumnezeu aşa.

Sunt necesare raportarea la porunca lui Dumnezeu, conştiinţa că nu-i bine, dorinţa de bine şi rugăciunea către Dumnezeu. Mântuirea nu ne-o dăm noi, ci ne-o dă Dumnezeu. Iubirea n-o schimbăm noi cu puterile noastre, ci o schimbă Dumnezeu în noi, în măsura în care dorim să fim schimbaţi de Dumnezeu de la rău la bine.

Părinte Teofil, daţi-ne un cuvânt de folos.

Să salvăm şi să înmulţim iubirea!