SĂ MULŢUMIM DOMNULUI

Mânăstirea Brâncoveanu

26 noiembrie1994

Voi vorbi astăzi câteva cuvinte în legătură cu îndemnul de la Sfânta Liturghie „Să mulţumim Domnului!” şi cu răspunsul „Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimei celei de o fiinţă şi nedespărţite”, pentru a stărui puţin cu gândul asupra datoriei noastre de a-I mulţumi lui Dumnezeu şi de a-I sluji lui Dumnezeu. De cele mai multe ori, credincioşii noştri cer ceva de la Dumnezeu. Cerem de la Dumnezeu să ne miluiască, să ne mântuiască... numai că ar trebui să-I mai şi mulţumim lui Dumnezeu şi să-I aducem şi laudă; noi facem şi aceasta, dar nu cu îndestulare. Cred că nici unul dintre noi nu este atât de anga-jat în lauda lui Dumnezeu şi în mulţumirea către Dumnezeu, încât acestea să fie mai mari şi mai adânci decât rugăciunea de cerere.

La Sfânta Liturghie zicem: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, ţie Îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm ţie, Dumnezeului nostru”, dar zicem numai atunci! Ar trebui ca toată viaţa noastră să fie o împlinire a cuvântului „Pe Tine Te lăudăm...”, şi ar trebui ca toată viaţa noastră să fie o închinare adusă lui Dumnezeu, aşa cum răspundem la cuvintele „Să mul-ţumim Domnului”, zicând: „Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina...”.

Mulţumirea noastră trebuie să fie continuă şi dorită din conştiinţa că aşa se cuvine, că aşa trebuie. Domnul Hristos a spus că „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 28). Nu există o poruncă a lui Dumnezeu care să ne angajeze la slujire, ci este o îndatorire a noastră, noi vrem să-I slujim. De ce vrem să-I slujim? Pentru că aşa este „cu vrednicie şi cu dreptate”, pentru că aşa trebuie, pentru că nu se poate altfel. Cineva care crede cu adevărat în Dumnezeu, nu poate să stea în faţa lui Dumnezeu fără să-I aducă mărire, fără să-I aducă roadă, mulţumire, fără să se simtă îndatorat cu slujirea, atât în vremea sfintelor slujbe, cât şi în cealaltă vreme a vieţii. Trebuie să ne simţim îndatoraţi chiar şi cu slujirea omului de lângă noi, pentru că Dumnezeu a pus omul de lângă noi ca să-i facem bine, să-l ajutăm, să-I slujim lui Dumnezeu prin el.

Cred că aţi citit din Sfânta Evanghelie cuvântul spus de Domnul Hristos: „ Nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca 10, 20). Poate ar fi bine să mă opresc asupra acestui cuvânt, pentru că este foarte important.

Este important în înţelesul că şi noi trebuie să dorim a fi scrişi în cartea cea din ceruri, în gândurile Mântuitorului. În cartea proorocului Isaia este scris că Dumnezeu a zis: „Te-am însemnat în palmele Mele” (Isaia 49, 16) (este vorba de Ierusalim). Ce înseamnă să ai ceva scris în palmă? Să vezi mereu ce este scris. De câte ori vezi mâinile, vezi şi ce este scris în palmă. Bineînţeles, este un fel de a vorbi, pentru că deşi vorbim de mâinile lui Dumnezeu („Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” Ps. 118, 73), Dumnezeu nu trebuie gândit ca având mâini, ca având picioare ş.a.m.d. Numai Domnul Hristos, Care este Fiul lui Dumnezeu întrupat, este cu fire omenească şi are trup omenesc, bineînţeles, transfigurat, mai presus de lumea aceasta. El poate să aibă ceva scris în palme. Şi, de fapt, chiar are: semnul cuielor! Acesta este semnul iubirii lui Dumnezeu. De câte ori priveşte Domnul Hristos prin firea Sa omenească la firea Sa omenească, la mâinile Sale, vede şi semnul cuielor, semnul pe care voia să-l vadă Sfântul Apostol Toma. Când Domnul Hristos vede semnul cuielor, vede semnul iubirii, pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a jertfit din iubire pentru noi, pentru ca numele noastre să fie scrise în ceruri.

Dar ştim noi când anume vor fi scrise numele noastre în ceruri? Atunci când vor fi scrise mai întâi în cerul smereniei, după cum afirmă Sfântul Ioan Scărarul. Mai întâi să fim smeriţi, şi-atunci sigur suntem scrişi în ceruri. Nu numai pe cer, ci şi în cer. Sfânta Tereza de Lisieux era bucuroasă că vedea cumva că pe cer este litera T scrisă cu stele, şi zicea că e numele ei scris acolo. Dacă suntem smeriţi, Îi facem locaş lui Dumnezeu în sufletul nostru. Sufletul nostru devine cer al lui Dumnezeu, iar numele nostru, dacă-L avem pe Dumnezeu în noi, este scris în cerul smereniei.

În sfârşit, m-am mai gândit la ceva: astăzi pomenim un sfânt cu numele Nikon, care are supranumele „Pocăiţi-vă”. De ce i s-a dat numele acesta, de „Pocăiţi-vă”? Pentru că era un propovăduitor al pocăinţei. El le spunea mereu oamenilor să se pocăiască, în înţelesul de a părăsi păcatul, pentru că acesta este sensul pocăinţei, şi de a face roadă vrednică de pocăinţă, de a face cât mai mult bine, ca să se astupe relele.

Pocăinţa trebuie făcută cu faţa spre viitor şi trebuie făcută cu nădejde şi cu bucurie. Dacă ne îndreptăm mintea spre Dumnezeu şi ştim cât este de bun Dumnezeu, nu putem să ne îndoim de bunătatea Lui. Oricâte păcate ar fi făcut cineva, ştie că până la urmă mila lui Dumnezeu este mai mare decât păcatele lui, ştie că Dumnezeu ne primeşte pe toţi dacă ne schimbăm viaţa.

„Aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15, 7) se spune în Sfânta Evanghelie, în legătură cu oaia cea pierdută. Numai că pentru a ajunge la aceasta trebuie să ne schimbăm viaţa. Ne schimbăm viaţa spre bine - e nădejde de bine. Rămânem mai departe în rele, se lăţesc relele şi nu putem avea nici măcar linişte sufletească, iar despre bucuria celor care au conştiinţa că numele lor sunt scrise în ceruri, nici nu poate fi vorba.

Trebuie să luăm aminte întâi să ne angajăm în slujirea Domnului şi în slujirea omului, pentru că este „Cu vrednicie şi cu dreptate a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”; să dorim şi să căutăm ca numele nostru să fie scris în cerul smerenie, ca să poată fi scris în ceruri şi, în sfârşit, să facem binele, ca semn al pocăinţei.

Să avem nădejde la mila lui Dumnezeu şi pocăinţa noastră să fie cu bucurie şi cu faţa spre viitor. Amin!