ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI

Mânăstirea Brâncoveanu

5 februarie 1999

Suntem în cuprinsul sărbătorii Întâmpinării Domnului nostru Iisus Hristos, în care se face mereu pomenire despre fap-tul că Sfântul şi dreptul Simeon L-a primit în braţele sale pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Acesta este un dar de la Dumnezeu şi o învrednicire deosebită pentru Sfântul şi dreptul Simeon. Noi, cum am spus Duminica trecută, suntem mai avan-tajaţi decât dreptul Simeon, pentru că putem să-L primim pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos în fiinţa noastră şi să-L purtăm în noi nu numai câteva clipe, ci o viaţă întreagă şi chiar o veşni-cie întreagă.

La Sfânta Liturghie, după ce se împărtăşesc preoţii, se spune: “Luminează-te, luminează-te noule Ierusalime că slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă acum şi te bucură Sioane, iar tu, curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru învierea Celui născut al tău”. Se adresează după aceea o rugăciune Celui cu care preoţii s-au împărtăşit, care este Paştele: “O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase; o, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea, dă-ne nouă mai adevărat a ne împărtăşi cu Tine în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale”.

Nu considerăm că întâlnirea prin Sfânta Împărtăşire este ultima posibilitate de întâlnire cu Domnul Hristos, chiar dacă este una dintre marile posibilităţi pe care le avem în această lume. De fiecare dată când ne împărtăşim, zicem: “Dă-ne nouă mai adevărat a ne împărtăşi”, adică ne-am împărtăşit noi cum ne-am împărtăşit, cum s-a putut, la măsurile la care am ajuns, dar sigur se poate mai mult, nu din partea noastră. Noi de multe ori credem că suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu pentru că nu ajungem să avem în conştiinţa noastră bucuria, simţământul prezenţei Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Nu ştiu dacă este aşa, pentru că învrednicirea nu ne-o dăm noi, ci Dumnezeu. Nu trebuie să cerem de la noi lucruri pe care, până la urmă, nu le cere nici Dumnezeu.

Am citit odată o carte despre stareţii ruşi şi nu mi-a mai rămas din cartea aceea decât o singură afirmaţie, o singură frază: “Nu poţi să-i ceri unui copil să meargă la acelaşi pas cu un om mare”. Este o frază cât o carte! Este o învăţătură pe care ar trebui s-o avem în conştiinţa noastră şi să ne gândim la ea.

Mi-aduc aminte, când eram copil, că am venit de la Ocna Sibiului pe jos, vreo nouă km, cu părinţii mei; m-au mai luat în braţe, m-au mai lăsat pe jos, mă dureau picioarele, mi-era greu şi ziceam: “Hai să mai stăm puţin..., hai să mai mergem”. Atunci mi-am dat eu seama că trebuie să ai o înţelegere specială faţă de cei mici

Dacă este adevărat lucrul acesta pentru viaţa fizică, este adevărat şi pentru viaţa spirituală, pentru viaţa sufletească. Nu-i poţi cere unui om mic din punct de vedere spiritual, să facă lucruri mari, ca unul care este înaintat în viaţa spirituală. Or, Împărtăşirea cu Sfintele Taine - Hristos ne-o dă la măsura la care suntem noi. Nu a cerut o viaţă extraordinară ca să te poţi împărtăşi! A cerut o viaţă corectă, o viaţă pe care pot s-o ducă cei mulţi, dacă se silesc.

Am spus şi altă dată, un lucru care se cam neglijează în gândirea noastră, iar în învăţătura Bisericii nici nu se face măcar vreo referire la el, anume, că la Cina cea de Taină, între cei care s-au împărtăşit au fost şi doi nevrednici, pe care Domnul Hristos totuşi i-a împărtăşit. Este vorba de Iuda, care L-a vândut pe Domnul Hristos, şi de Sfântul Apostol Petru, care avea să se lepede de El. Ştim lucrul acesta pentru că este mărturisit de Evanghelie. Este adevărat că în Iuda, după ce s-a împărtăşit, a intrat satana, dar, oricum, Domnul Hristos nu a stat împotrivă.

De ce a făcut Domnul Hristos aceasta? Nu ştim! Dar ştim că a făcut aceasta în faţa vremelniciei şi a veşniciei şi, dacă Evanghelia a ajuns până la noi, a făcut-o şi în faţa noastră.

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I-a către Corinteni, spu-ne: “Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevred-nicie, osândă îşi mănâncă şi bea. De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (I Cor. 11, 28-30). Noi nu vrem să osândim pe nimeni şi nu ştim dacă Sfântul Apostol Pavel s-a gândit la slăbiciunile fizice de pe urma nevredniciei cuiva de a se împărtăşi; aici este vorba de faptul că un om intră în cămara de nuntă fără să aibă haină de nuntă. Adevărul este că sunt oameni care nu pot face mai mult. Cel care a fost scos de la nuntă a fost un om care a sfidat, a fost un om care s-a împotrivit, care a vrut să-şi arate cât este el de grozav că intră la nuntă neavând haină de nuntă.

Dar există şi oameni care sunt mici ca măsură sufletească. Nu că n-ar vrea să fie mari, că nu pot să fie mari, dar aceasta le este măsura. Cu aceştia trebuie să avem îngăduinţă specială, să ne gândim la faptul că “nu poţi cere unui copil să meargă la acelaşi pas cu un om mare”.

Domnul Hristos a asemănat Sfânta Împărtăşanie cu pâinea, cu pâinea cea de toate zilele şi a zis: “Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi sângele Meu, adevărata băutură” (Ioan 6, 51,53,55). Domnul Iisus Hristos n-a dat împărtăşirea ca pe o recompensă, ca pe un dar, celor care duc o viaţă excepţională, ci a dat-o ca pe un ajutor. Pâinea pe care o mâncăm este ajutor ca să trăim! Cine nu mănâncă, moare, cine mănâncă, trăieşte! Aşa se întâmplă fizic, aşa se întâmplă şi spiritual.

Aceasta nu înseamnă că trebuie să fii nepăsător, că ai putea să ai nişte pretenţii să te împărtăşeşti, că doar tu eşti acela care are trebuinţă de Pâinea Vieţii. Domnul Hristos n-a dat întâi Pâinea, întâi a dat alte Taine. Domnul Hristos le-a dat oamenilor învăţătură, n-a spus: “No, oameni buni, uite, dacă vreţi să vă mântuiţi, vă dau Eu cale de mântuire: vă împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele Meu şi vă mântuiţi”. Nu aşa! Ci i-a învăţat să fie buni, să ierte, i-a învăţat să creadă, i-a învăţat să se smerească, i-a învăţat să aibă îngăduinţă. Adică toată Evanghelia este un fel de împărtăşire, toată Evanghelia este un fel de Întâmpinare a Domnului nostru Iisus Hristos şi o întâmpinare a noastră pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Evanghelia este împărtăşire şi Cuvântul lui Dumnezeu este Trup al lui Dumnezeu, în înţeles spiritual. Pentru a ne împărtăşi, trebuie să ne încadrăm într-o viaţă care să ne facă pe cât posibil vrednici, deşi, până la urmă, învrednicirea cea adevărată ne-o dă Domnul Iisus Hristos: “Învredniceşte-ne, Doamne, în seara a-ceasta fără de păcat…”, “Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua a-ceasta fără de păcat…”, “Învredniceşte-ne, Doamne, să zicem: Tatăl nostru…”. Sunt nişte lucruri pe care Dumnezeu ni le dă în măsura în care suntem sinceri, ni le dă în măsura în care facem rânduială în viaţa noastră, în măsura în care nu forţăm lucrurile ca să intrăm cu haină murdară între oameni cu haine curate. Cerem de la Dumnezeu învrednicire specială şi credem că Dumnezeu ne învredniceşte la măsurile noastre.

Tare îmi place mie împrejurarea aceea istorisită în Sfânta Evanghelie de la Marcu, în legătură cu omul care a zis: “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (Marcu 11, 24). Domnul Hristos nu a zis: “Dacă n-ai destulă credinţă n-am ce-ţi face! Să-ţi înmulţeşti credinţa şi apoi stăm de vorbă”, ci l-a ajutat cu credinţa câtă a avut-o! Este foarte important lucrul acesta: să ai dorinţa de mai mult, ca să primeşti învrednicirea de la Dumnezeu. Şi după ce te învredniceşti din partea lui Dumnezeu de unirea cu Domnul nostru Iisus Hristos, să zici: „Dă-ne nouă să ne împărtăşim mai adevărat” (nu numai atât, la măsura aceasta, ci la măsuri mai mari, la măsura cea mai mare cu putinţă) când? „în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale”.

Pentru un om credincios care a intrat în împărăţia lui Dumnezeu, „ziua cea neînserată a împărăţiei lui Dumnezeu” începe de aici. Un om credincios este deja intrat în „ziua cea neînserată” din punct de vedere spiritual, în ziua în care nu este alternanţă, adică schimbare între lumină şi întuneric, ci numai lumină din punct de vedere spiritual. Deci există progres, nu se ajunge niciodată la ultima posibilitate.

Cuvintele acestea le-am alcătuit în legătură cu cinstirea pe care i-o aducem dreptului Simeon pentru că L-a primit în braţe pe Domnul Iisus Hristos. Da, L-a primit în braţe pe Domnul Iisus şi noi îl cinstim pentru aceasta! Dar cred că şi el ne cinsteşte pe noi, pentru că-L primim pe Domnul Hristos în inimile noastre şi-L putem ţine o veşnicie întreagă, nu câteva clipe sau câteva minute, cât L-a ţinut dreptul Simeon.

Pentru rugăciunile dreptului Simeon, pentru rugăciunile Sfintei Ana, pentru rugăciunile Sfintei Agata, care înseamnă “cea bună”, să ne ajute Dumnezeu să fim şi noi buni, cu neclintire în bunătate, şi atunci ne vom împărtăşi sigur „mai adevărat” cu Domnul Hristos „în ziua cea neînserată a împărăţiei Sale”. Amin!