7 februarie
1999
În
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.
„Îndrăzneşte, scoală-te! Te cheamă!” (Marcu
10, 49)
Cuvintele
acestea se găsesc în Evanghelia de la
Marcu şi nu sunt nici cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, nici cuvintele
vreunuia dintre ucenici, ci sunt cuvinte ale oamenilor din mulţime,
adresate unui om fără vedere, care aflase că Domnul Hristos trece pe acolo şi-L
ruga pe Mântuitorul să-i dea vedere. Oamenii din mulţime mai întâi l-au dojenit
ca să tacă, apoi, după ce au aflat că Domnul Hristos îl cheamă la El, i-au
spus: “Îndrăzneşte, scoală-te! Te cheamă!”.
Cuvintele
acestea reprezintă de fapt întreaga Evanghelie a Mântuitorului nostru Iisus
Hristos! Oricare dintre paginile Sfintei Evanghelii este o chemare, este un
îndemn la încredere, este un îndemn la o viaţă mai presus de viaţa obişnuită.
Ai încredere pentru că te cheamă! Fii cu încredinţare în viaţa pe care o trăieşti,
căci te cheamă Domnul Hristos!
Pilda
cu fiul risipitor, care s-a citit astăzi din Sfânta Evanghelie de la Luca, este
o chemare adresată nouă din partea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Domnul
Hristos le-a spus unor oameni care erau în preajma Lui, dintre care unii
farisei şi alţii vameşi, trei pilde pline de încredere: pilda cu oaia cea
pierdută, pilda cu drahma cea pierdută şi pilda cu fiul risipitor.
Toate acestea exprimă încredere, pentru că Domnul nostru Iisus Hristos vrea să
avem încredere, să trăim în această
viaţă cu credinţa în El, cu încrederea în iubire. Ai încredere, nu-ţi pierde
credinţa, nu te lăsa obosit în această viaţă! Ai încredere în Mântuitorul, ai
încredere în Dumnezeu Tatăl, ai încredere în Duhul Sfânt, ai încredere în
rugăciunile Maicii preacurate, ai încredere în bine, ai încredere în
mijlocirile sfinţilor! Ai încrede-re, nu te lăsa biruit de necazuri, nu te lăsa
slăbit de greutăţi! Te cheamă Domnul Hristos! Te ajută Domnul Hristos!
Scoală-te, nu fi nelucrător şi nepăsător!
Domnul
nostru Iisus Hristos le-a vorbit celor care erau atunci de faţă, fariseilor şi
vameşilor, despre păstorul care-şi du-ce pe umăr oaia cea pierdută şi cheamă pe
cei din jurul său să se bucure împreună că a găsit-o. Apoi spune că „bucurie
mai mare se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru
nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de pocăinţă”. A mai spus Domnul
Hristos o pildă, cu drahma cea pierdută, în care este vorba despre o
femeie care a pierdut o drahmă, iar când a găsit-o, după ce a scotocit peste
tot şi a dat de ea, a chemat vecinele şi a zis: “Bucuraţi-vă cu mine, căci am
găsit drahma pe care o pierdusem” (Luca
15, 9); apoi a spus: “Aşa
se face bucu-rie îngerilor pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca 15, 10). Iar bucuria care se face
în cer pentru un păcătos care se pocă-ieşte, a înfăţişat-o Domnul Hristos ca pe
un ospăţ, ca pe ospăţul acela pe care l-a făcut tatăl cel primitor pentru fiul
care, după ce şi-a risipit partea de avere, s-a întors acasă, cerându-şi iertare
pentru greşelile făcute.
Mântuitorul
nostru Iisus Hristos a spus lucrurile acestea la măsurile omului. El a vrut să
înţelegem că Dumnezeu este Tatăl nostru. Dar, în pilda aceasta cu fiul
risipitor şi cu tatăl primitor, a vorbit despre un tată oarecare dintre cei de
pe pământ: un tată oarecare a alergat în faţa fiului care se întorcea, un tată
bun l-a îmbrăţişat pe fiul care se întorcea, un tată bun l-a sărutat, un tată
bun a rânduit toate cele spre bine.
Domnul
Hristos ne face să ne gândim la faptul că dacă un tată pământesc poate face aşa
ceva, cu atât mai mult Tatăl Cel ceresc, care este Tatăl nostru. Într-o altă
împrejurare Domnul Hristos a zis: “Care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul
pâine, oare îi va da piatră? Sau dacă îi va cere peşte, oare el îi va da în loc de peşte, şarpe? Sau dacă-i
va cere un ou, îi va da scorpie?” (Luca
11, 11-12); şi a continuat: “Dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi fiilor
voştri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri” (Luca 11, 13).
Noi
ştim că Dumnezeu este Tatăl nostru. Avem încredere în Dumnezeu Tatăl nostru,
ştim că ne cheamă Tatăl nostru la El, că ne ajută să mergem la El; avem
încredere în Dumnezeu, ascultăm chemarea Lui, avem siguranţa că ne primeşte şi
ne ajută.
Gândurile
acestea le prezint cu prilejul mutării de la noi a unuia dintre credincioşii
acestei parohii, Savu Popa. A avut şi el încredere în Dumnezeu, a străbătut
prin viaţă, a întâmpinat mul-te. Credinţa în Dumnezeu l-a ţinut în linişte
sufletească în faţa împrejurărilor grele pe care numai el le ştie care au fost
şi câte au fost.
S-a
întors acasă din vâltoarea greutăţilor prin care a trecut şi a pus temelie
pentru o familie de care s-a bucurat de-a lungul anilor. Dacă n-a putut el să-I
slujească lui Dumnezeu cu slujire preoţească, l-a învrednicit Dumnezeu să aibă
un copil preot, l-a învrednicit Dumnezeu să aibă o fiică preoteasă, l-a
învrednicit Dumnezeu să se bucure de familia lui, şi noi dăm slavă lui Dumnezeu
pentru aceasta.
De
obicei, când trece cineva din această viaţă, ne gândim la viaţa lui câtă o ştim, îi aducem mulţumire lui Dumnezeu
şi zicem împreună cu toţi credincioşii: “Fie numele Domnului binecuvântat, de
acum şi până în veac”. Dar să nu
uităm că a fost sprijinit în lucrarea lui de o soţie bună care, lucru extraordinar
de rar, l-a aşteptat patrusprezece ani până când şi-a putut împlini
gândul de a fi împreună în viaţa de căsătorie. Este un lucru de laudă! De câte
ori am ocazia, le spun oamenilor: „Cunosc o femeie la Ocna Sibiului, care l-a
aşteptat patruspreze-ce ani pe un băiat cu care voia să se căsătorească. Şi
l-ar fi aştep-tat şi mai mult, dacă ar fi trebuit! Şi vreme multă, şi vreme
pu-ţină, trece, când e vorba de un ideal!
Să
ne gândim la lucrurile acestea şi să nu uităm niciodată că Domnul Hristos ne cheamă.
Să avem încredere! Să avem încredere în ceea ce ne-a spus Mântuitorul!
Mai
zilele trecute m-a întrebat cineva: „Părinte, cum explicaţi faptul că
dumneavoastră sunteţi aşa de optimist
şi cum se explică faptul că atâta seninătate izvorăşte din cărţile
dumneavoastră?”. Şi am răspuns: „Asta se întâmplă pentru că eu cred! Cred în
Evanghelie, cred în ceea ce a spus Mântuitorul, cred că El ne cheamă, cred că
ne ajută, cred că este «bun şi iubitor de oameni», că este «milostiv şi iubitor
de oameni», că al Lui este «a ne milui
şi a ne mântui», cred că Dumnezeul nostru este «Dumnezeul milei şi-al
îndurărilor şi-al iubirii de oameni»”.
În această împrejurare,
având încredere în Evanghelie, având încredere în mijlocirile Maicii Domnului
şi-ale tuturor sfinţilor, îl recomandăm pe cel ce s-a mutat de la noi, robul
lui Dumnezeu, Savu, ca să fie primit cu drepţii şi cu sfinţii. Îl înso-ţim cu
gândurile noastre bune şi-l ţinem în sufletul nostru. Aşa cum l-am avut în
viaţă, îl ţinem şi pe mai departe, şi aşa îl vom avea şi în veşnicie.
Cu sentimentele din viaţă,
pe care le păstrăm şi mai departe, ne vom întâlni cu el la vreme potrivită,
dincolo de lumea aceasta, ca să-L mărturisim pe Tatăl pe Fiul şi pe Sfântul
Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Amin!