VUIETUL DUHULUI
Mânăstirea
Brâncoveanu
14 iunie 1996
Unul dintre
gândurile pe care le am cel mai mult la inimă este gândul că Duhul Sfânt are un
vuiet şi că vuietul lui sunt sfintele slujbe. În Sfânta Evanghelie de la Ioan,
acolo unde este scris despre convorbirea Domnului nostru Iisus Hristos cu
fa-riseul Nicodim, Domnul Hristos a făcut afirmaţia că „Vântul suflă unde
voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce”
(Ioan 3, 8). Cuvântul acesta se poate spune tot aşa de bine şi despre
Duhul, pentru că πνευμα (pneuma) în
limba greacă înseamnă şi vânt şi duh. „Duhul suflă unde voieşte
şi tu auzi vuietul lui şi nu ştii de unde vine şi încotro se duce”. Deci poate
fi vorba de un vuiet al Duhului aşa cum este vorba de un vuiet al vântului.
Tot în Sfânta
Evanghelie de la Ioan, la un praznic al iudeilor, Domnul Hristos a zis către
ascultătorii Săi: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce
crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele
lui” (Ioan 7, 37-38). Este vorba despre Duhul pe care aveau să-L
primească cei ce credeau în Hristos, pentru că Duhul nu se coborâse încă. Duhul
este asemănat aici nu cu vântul, ci cu un râu care vuieşte pornind nu din afara
credincioşilor, ci din cre-dincioşii înşişi. Cei ce vor crede, râuri de apă vie
vor curge din fiinţa lor.
La pogorârea Duhului
Sfânt peste Sfinţii Apostoli, se spune că s-a auzit un vuiet ca o vijelie care
vine repede (cf. Fapte 2, 2). Încă o dată vuiet. De trei ori vuietul
Duhului: prima dată comparat cu vântul din convorbirea Domnului Hristos cu
fariseul Nicodim; a două oară asemănat cu vuietul râului care curge din fiinţa
celui ce a primit pe Duhul Sfânt, şi a treia oară asemănat cu vuietul care s-a
auzit la pogorârea Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli.
Domnul Hristos spune despre Duhul Sfânt: „El
pe Mine Mă va preamări”. Dacă facem o legătură între cuvântul acesta şi vuietul
Duhului, ne putem gândi foarte bine că Duhul Sfânt are ca lucrare preamărirea
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Biserica noastră este o Biserică
preamăritoare, Biserică doxolo-gică, este Biserică aducătoare de preamărire lui
Dumnezeu, lucru care se realizează prin Duhul Sfânt la sfintele slujbe.
Sfintele slujbe sunt o lucrare a Duhului Sfânt atât după conţi-nutul lor cât şi
după felul în care se fac. Duhul Sfânt ne dă gân-durile de la
sfintele slujbe cuprinse în Molitfelnic, în Liturghier, în cărţile de la strană
şi de la altar. De fapt sfintele slujbe sunt ceea ce Duhul Sfânt a descoperit
Bisericii pentru slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea credincioşilor.
Noi avem un dar de
la Dumnezeu: acela de a spune cele rostite de Duhul Sfânt şi de a auzi cele
cuprinse în cărţile de slujbă. Sfintele slujbe ale Bisericii noastre sunt
făcute pentru toţi credincioşii din biserică, adică sunt făcute nu numai pentru
preot şi pentru cântăreţ, de pildă, sau pentru cititorii de la strană, ci
pentru toţi oamenii care iau parte la ele. Slujbele trebuie făcute în aşa fel
încât să fie auzite de toţi, ca toţi să se folosească de cuprinsul lor şi de
gândurile Duhului Sfânt.
Dacă avem reţineri
la slujbă, greşim în faţa lui Dumnezeu şi a credincioşilor prezenţi. Greşim în
faţa lui Dumnezeu, pentru că nu spunem lucrurile lui Dumnezeu cu convingerea
necesară, şi greşim faţă de credincioşi, prin faptul că nu le dăm posibilitatea
să se împărtăşească de darurile Duhului Sfânt din cuprinsul sfintelor slujbe.
În loc să audă vuietul Duhului, preamărirea lui Dumnezeu, cinstirea Maicii
Domnului, cinstirea sfinţilor şi rugăciunile către sfinţi, credincioşii aud
doar un zum-zet! Asta nu-i destul! Greşeşte oricine are de cântat sau de citit
la strană şi nu face lucrul acesta la nivelul cuvenit. Nu vizez pe nimeni, deşi
fiecare se poate cerceta şi poate să ştie dacă îl priveşte chestiunea aceasta.
Lucrurile lui
Dumnezeu trebuie spuse cu apăs, lucrurile lui Dumnezeu trebuie spuse cu
siguranţă, cu convingere, pentru că aşa le-a spus Duhul Sfânt. Când apostolii
au primit pe Duhul Sfânt şi au fost sub puterea Duhului Sfânt, au început să
vor-bească nu numai în limba cunoscută de ei, ci în limbile pe care le-a dat
lor Duhul Sfânt. Dar ce au spus? Nu ştim cuvintele pe care le-au spus, ci ştim
ce au spus: mărirea lui Dumnezeu. Cei care i-au ascultat pe Sfinţii Apostoli
sub puterea Duhului Sfânt, au zis: „Îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre
despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!” (Fapte 2, 11).
Slujbele noastre
spun măririle lui Dumnezeu. Şi noi, care ascultăm slujba, trebuie să auzim
măririle lui Dumnezeu. Dacă n-auzim măririle lui Dumnezeu, pentru că nu sunt
spuse cu glas hotărât, la intensitatea cuvenită, atunci greşeşte înaintea lui
Dumnezeu cel care face să nu se audă măririle lui Dumnezeu. Le aude el, le aude
poate vecinul lui, dar nu le aud cei din biserică. De ce? Pentru că nu vrea
acela să spună măririle lui Dumnezeu cu glas hotărât, cu glas cuvenit.
Este adevărat că nu
este necesară nici vreo intensitate care să deranjeze dar, în orice caz, să
avem conştiinţa că suntem lucrători pentru preamărirea lui Dumnezeu, pentru
conştiinţa noastră şi pentru conştiinţa credincioşilor care sunt de faţă.
Slujbele nu sunt ale noastre, slujbele sunt ale lui Dumnezeu pentru toţi
credincioşii care sunt de faţă.
Să spunem cu
hotărâre lucrurile care sunt spre preamărirea lui Dumnezeu şi angajante pentru
ceilalţi credincioşi, aşa încât să poată participa şi ei la vuietul Duhului.
Dumnezeu să ne
ajute!