Părintele Teofil - icoană a intervalului

Orice miracol îl înţelegi după ce se stinge irevocabil. Înrădăcinaţi în huma melancoliei, nu mai ştim să trăim cu intensitate decât

amintirea. Pare că judecăm întotdeauna înălţimea dragostei prin comoţia despărţirii. E deconcertant modul în care ratăm marile

întâlniri cu prezentul, sub un spectru paseist continuu, înecaţi în retorica crizei şi revendicarea disoluţiei actualităţii. Sub umbra

Tradiţiei, parcă, nu mai e chip să scrutăm prezentul: printr-o înnăscută aplecare defetistă, glisăm pe certitudini vagi, recuzând cu un

aer decrepit-sapienţial existenţa, hic et nunc, a excepţionalului.

Ca români am ştiut întotdeauna să proslăvim, cu asupra de măsură, posteritatea: în perimetrul nostru, moartea converteşte orice

existenţă în valoare. Aici, discursul este mereu encomiastic iar empatia, naiv disimulată. Poarta admiraţiei noastre este deschisă,

aproape grotesc, numai spre cimitir. La noi orice demers etic pare a fi restaurativ, orice cuvânt evocator - un gen al necrologului,

orice învingător - un adormit întru Domnul.

Conştienţi de această ruşinată demisiune, e timpul, credem, să ne desfacem inima spre modelele vii. Iar viul trebuie privit nu ca

fapt biologic, ci ca prezenţă personală, fereastră al rostirii şi actanţă a rostuirii, cum ar fi spus Noica. Această prezenţă, într-o

debordantă efervescenţă, înaripată arătare şi căutată trecere, se regăseşte inconfundabil într-un bărbat religios: părintele Teofil.

Bătrânul acesta, cu chipul rumen şi pletele dalbe, robust, surâzător, agil şi hâtru, ascunde neîndoios o taină. Nefirescul său e

dincolo de handicapul congenital (nevederea) sau de condiţia sa activă: ieromonah. Numit "duhovnic al ASCOR-ului", ori "avvă

coborât din Pateric" (pr. Galeriu), părintele Teofil vieţuieşte într-o preacunoscută mănăstire de la poalele Făgăraşilor. Atunci când

vine printre noi aduce cu sine ascuţimea crestelor, fragranţa coniferelor şi tăria apei de munte, într-un cuvânt, boarea prospeţimii.

Întemeiat de rugăciune, luând ca scut pravila, monahul de la Sâmbăta arde veşnic în cuvânt. Nu poate fi nici o întâmplare în faptul

de-a fi fost botezat cu numele ucenicului cel iubit, Ioan, luând apoi, în chip minunat, numele iubitorului de Dumnezeu: Teofil.

Vedetă a serilor duhovniceşti, producător de adevărate spectacole, mereu oportun, părintele a refuzat debuşeul publicistic crispat,

rămânând aproape necunoscut în spaţiul cultural extra-eclesial. În aceasta nu citim, însă, nici o invalidare: lăsându-se mai degrabă

"cules", părintele Teofil a ieşit ca un învingător, parcă fără să vrea. Trebuie spus din capul locului că părintele Teofil este, înainte

de orice, o stare de spirit. Inalienabilitatea logosului scris, livrescul în general, pare să nu-l pună în valoare; şi totuşi, noi o ştim:

parafrazându-l pe Heidegger, am spune că doctrina adevărată îi este "nerostitul" din rostirea sa. Omiletica erudită pe arie

bisericească, competenţa exegetică, experienţa monastică, nu acestea îi aduc mai întâi pe credincioşi în sălile de conferinţe. Senin,

spontan, ironic (în sens mai mult socratic decât patristic), părintele Teofil e un "zoon gelastikon" aservit pe deplin aproapelui.

Surâsul îi este de copil, nostalgiile - nevinovate, naivitatea - candidă. Omnipotenţa sa conjuncturală, această dominare pe orizontală,

care-l îmbucură trist ("cuvântul meu e sămânţă pe pământ pietros") se datorează numai parfumului risipit cu gratuitate neselectivă.

Însă dincolo de euforia născută epidermic, puţini o ştiu, părintele este abandonat cu condescendenţă: "Cereţi de la mine

blagoslovenie atât cât sunt aici." Sărbătoarea sa lăuntrică, şi, prin ea, jubileul proximităţii sale, concreşte pe un program paideic

lipsit de relaxări şi comodităţi. Tot ceea ce primim în predica sa, dar mai ales în conferinţele susţinute decontractat şi afabil, e

fructul unei ortopraxii nevăzute: asceză continuă, fără crispare şi asperităţi, dar sinuoasă şi tensionată. Părintele este convingere, în

primul rând, pentru că este trăire; de aceea şi atunci când rosteşte truisme sau banalităţi, rămâne spumos şi pregnant. Cuvântul

este investit cu tărie numai prin articulare fiinţială. Totul pare întemeiat: sfaturile sunt însoţite de o mimică deferentă, sancţiunile -

de o intonaţie adecvată, glumele - de un zâmbet complice. Fiinţa sa este mereu într-o necuprinsă îmbrăţişare; aceasta aduce cu

sine, inefabil şi întru preaplin, infinitul dragostei.

Monahul care recită poezii nupţiale este înconjurat ocrotitor, pretutindeni, de tineri. Aflaţi într-o nealterată osmoză, părintele - şi

tocmai el - le arată calea spre lumină. Nu este întîmplătoare această apropiere, şi nici neutră semnificant. Învăţătura-i sădită

printre semeni vine spre ilustrarea unei subiacente înrudiri: printre altele, părintele Teofil, unei tradiţionale filosofii sepulcrale a

Părinţilor, (pr)opune reflecţia asupra vieţii. Departe de ameninţările tanatologice, străin de spaima paralizantă, părintele Teofil

devine el însuşi, pentru tineri, un model ontologic. Detaşat de clişeele scorţoase şi prăfuite ale coreligionarilor săi (şi, implicit, ai

noştri), reticent la unele reflexe călugăreşti, părintele Teofil este absolvent al Facultăţii echilibrului. E neîndoielnic pentru cei care-l

cunosc, în sensul tare al cuvântului, că s-a născut pentru a lărgi relieful uman al creştinismului dreptmăritor. Infinitului pneumatic al

Ortodoxiei i-a corespuns mereu o plenară diversitate sub raport caracterial: de la Avva Antonie cel Mare până la Cuviosul Siluan

Athonitul, sau de la părintele Cleopa la André Scrima străbaţi, într-un fel, aceeaşi alvie inepuizabilă: alteritatea e o bucurie,

diferenţa un privilegiu. În această minunată felurime se cuvin citite şi cele mai insolite afirmaţii ale părintelui, care, la o adică, se

vădeşte un desăvârşit mărturisitor şi apologet al învăţăturii Mântuitorului.

Credem cu tărie că părintele Teofil va rămâne un ipochimen atemporal plasat mereu în interval: între itineranţă şi sedentarism,

între rigoarea patristică şi elasticitatea bunului simţ ţărănesc, între înţelepciunea populară şi rodajul intelectual, între ingenuitatea

scenică şi un diafan histrionism asumat, între discursul perifrazat şi sentinţa ireductibilă, între licenţă şi inovaţie, între certitudine şi

neprihănită şovăială, la toate aceste interstiţii se întrupează chipul pacificat al unui bătrân care se încăpăţâneză să rămână veşnic

tânăr.

                                                                                 MIHAI NEAMŢU