Cuvânt la pomenirea Sfintei Maria Magdalena

Iubiţi credincioşi, astăzi nu o să vorbesc ceva din cele ale credinţei noastre, ci aş vrea să fac nişte aprecieri în legătură cu sfânta

pe care o pomenim astăzi, Sfânta Maria Magdalena, cea întocmai cu apostolii, cea dintâi care l-a văzut pe Domnul Hristos înviat,

după mărturia Sfântului Evanghelist Marcu (Marcu 16, 9). Sfântul Evanghelist Marcu spune că dacă a înviat Hristos în ziua cea

dintâi a săptămânii, S-a arătat întâi Mariei Magdalenei din care scosese cândva şapte draci. Şi în Evanghelia care s-a citit la Sf.

Liturghie astăzi, s-a spus acelaşi lucru, că după Domnul Hristos mergeau şi nişte femei, între care una, Maria Magdalena, pe care

Domnul Hristos a mântuit-o de boli şi din care a scos şapte draci (Luca 8, 2).

Să ştiţi că cuvântul şapte nu înseamnă totdeauna şapte, matematic, ci înseamnă un număr care reprezintă ceva mult. Sigur că e

mult şi un drac să îl porţi în tine, dar şapte. Bineînţeles că nu e vorba de draci în înţelesul de fiinţe drăceşti, ci e vorba de dracii

care ţin loc dracilor, adică patimile. Patimile, după concepţia din Pateric, sunt dracii noştrii. Nu vine împotrivitorul, diavolul, de

fiecare dată să-ţi sugereze nişte idei, ci ai înlăuntrul tău deja nişte deprinderi care îţi schimbă mintea spre rău. Poţi avea şi

deprinderi care-ţi schimbă mintea spre bine, virtuţi, numai că, trebuie să recunoaştem, fiecare dintre noi ne-am pomenit în lumea

aceasta stăpâniţi de rele, de relele celor dinaintea noastră, de relele care ni le-au dat alţii, le-au pus în noi fără să vrea şi fără să

ştie, pentru că omul nu apare aşa dintr-o dată, ca şi când ar cădea de undeva, ci însumează în sine răutăţile, păcatele, viciile şi

virtuţile înaintaşilor. Există o asemănare cu părinţii, nu numai fizică, ci şi sufletească. Cunosc lucrurile acestea în special din

scrierile părintelui Arsenie Boca şi din cuvântările lui, şi din concepţia lui cât a ajuns până la mine, chiar la tinereţe. Părintele a pus

accent pe această corespondenţă dintre omul însuşi şi oamenii prin care am venit în lumea aceasta. Spunea un cetăţean de prin

părţile noastre, de la Făgăraş: "Eu văd în copiii mei oglinda mea din tinereţe, văd în copiii mei patimile mele de odinioară".

Bineînţeles că putea vedea şi virtuţile, poate că nu erau aşa puternice, sau nu avea destule, sau nu erau nişte realităţi aşa cum

trebuia să fie şi atunci el vedea patimile lui în copiii lui. Aceştia sunt dracii, asupririle drăceşti din noi. Spune Domnul Hristos că

"din prisosinţa inimii grăieşte gura" (Matei 12, 34) şi spune Domnul Hristos că "din inima omului pornesc gândurile cele rele,

desfrâurile, hoţiile, uşurătatea, vicleniile, hulele" (Matei 15, 19), toate pornesc din inima omului şi acestea sunt cele care întinează

pe om.

Sfânta Maria Magdalena a fost una dintre persoanele asuprite de patimi, una dintre persoanele pe care le-a transformat Domnul

Hristos şi a făcut-o din rea bună prin puterea Domnului Hristos. Noi nu avem puterea să ne depăşim pe noi înşine, oricât am fi de

luători aminte la viaţa noastră, şi oricât am şti lucrurile acestea nu ne putem realiza noi pe noi înşine, ci avem trebuinţă de ajutorul

lui Dumnezeu. La călugărie se şi zice când îl întreabă pe candidatul la călugărie: "Vei rămâne în mănăstire până la ultima suflare a

ta?" El răspunde: "Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu". Noi contăm pe ajutorul lui Dumnezeu. Şi ajutorul lui Dumnezeu s-a dat Sfintei

Maria Magdalena în înţelesul că a mântuit-o Domnul Hristos de boli, şi a mânuit-o de patimi, de draci. Şi când a înviat din morţi, ca

semn că a înviat pentru păcătoşi, S-a arătat Sfintei Maria Magdalena, cea odinioară păcătoasă, ca să se ştie că Domnul Hristos a

venit, cum a spus El Însuşi, ca să mântuiască pe cei păcătoşi. A zis către Zaheu: "Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia că şi

acesta fiul lui Avraam este, că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cei pierduţi" (Luca 19, 9-10). Sfântul Apostol

Pavel spune că "Hristos a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintîi sunt eu" (I Timotei 1, 15).

Intervenţia Domnului Hristos e necesară în astfel de împrejurări, noi nu ne mântuim prin puterile noastre, ci ne mântuim prin

puterea lui Dumnezeu, prin puterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Nu ne mântuim cum zic cei care urmează practici

extra-creştine, practici de la păgâni, şi neglijează creştinismul, şi zic că omul cumva se mântuieşte pe el însuşi prin experienţă, prin

eşecuri şi succese, trage nişte concluzii şi aşa se mântuieşte. Noi nu credem aşa, noi credem că avem trebuinţă de mântuire, de

aceea zicem "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul".

Iubiţi credincioşi, Sfânta Maria Magdalena este considerată ca fiind femeia păcătoasă pe care o prezintă Sfântul Evanghelist Luca

în capitolul 7, de la versetul 37 până la sfârşitul capitolului, care a mers şi a udat cu lacrimi picioarele Domnului Hristos, le-a uns cu

mir, le-a şters cu părul capului ei şi Domnul Hristos a zis: "I se iartă păcatele cele multe pentru că mult a iubit". A spus femeii

păcătoase pe care de fapt nu o numeşte evanghelistul Maria Magdalena, dar pentru că îndată la începutul capitolului 8 e vorba şi

de Maria Magdalena, noi credem, şi crede Biserica, că Sfântul Evanghelist a făcut această legătură între Maria Magdalena şi

femeia păcătoasă.

Şi pentru că e vorba de femeia păcătoasă care a udat cu lacrimi picioarele Mântuitorului şi le-a uns cu mir, aş vrea să vă pun în

atenţie o alcătuire de la slujbele noastre, şi anume referitoare la ceea ce a făcut femeia păcătoasă, o alcătuire care zice aşa:

"Lacrimi dă-mi mie, Dumnezeule, ca oarecând femeii celei păcătoase şi mă învredniceşte să ud precuratele Tale picioare, care din

calea rătăcirii pe mine m-au izbăvit. Şi mir de bună mireasmă să aduc Ţie - fiţi atenţi ce s-aduc - viaţă curată, prin pocăinţă mie

agonisită, ca să aud şi eu glasul Tău cel dorit: credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace". Femeia aceea păcătoasă avea lacrimi, noi nu

avem lacrimi, sau avem lacrimi întâmplătoare, şi atunci cerem de la Domnul Hristos ce nu avem noi. De ce lacrimi ? Pentru că

Sfântul Isaac Sirul spune că "lacrimile sunt semne în trup despre aşezarea minţii". Sunt deci exteriorizări ale unei sensibilităţi. Şi

atunci noi, pentru că nu avem lacrimi, cerem şi zicem "Lacrimi dă-mi mie, Dumnezeule, - Mântuitorul e Dumnezeu - cum ai dat

cândva femeii celei păcătoase şi mă învredniceşte să ud preacuratele Tale picioare, care din calea rătăcirii pe mine m-au izbăvit".

Şi femeia păcătoasă mai avea ceva, mir, mir de mult preţ. Şi zicem mai departe: "Şi mir de bună mireasmă să aduc Ţie viaţă

curată - deci mirul nostru nu-i mir, ci viaţa curată, mirul nostru-i viaţa curată; cum se ajunge la viaţa curata ? Prin pocăinţă - prin

pocăinţă mie agonisită, - de ce ? Ca având lacrimile şi viaţă curată, ca să aud şi eu glasul Tău cel dorit: - exprimarea adevărului

care zice - credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace".

Şi pentru că Maria Magdalena a fost mironosiţă, putrătoare de mir - asta înseamnă mironosiţă - s-a dus cu mir la mormântul

Domnului nostru Iisus Hristos să completeze ceea ce a făcut Sfântul Iosif din Arimateea şi Sfântul Nicodim. Fiţi atenţi, ea nu s-a

gândit - şi nici celelalte mironosiţe nu s-au gândit - că de fapt s-au împlinit cele de înmormântare, au vrut să ducă şi ele ceva din

partea lor. Şi poate că şi-au zis cam aşa: Iosif şi Nicodim şi-au dus mirul lor, vrem şi noi să ducem nişte mir la mormântul

Mântuitorului, spre cinstirea Mântuitorului. Bineînţeles, au pregătit mir, au cumpărat miresme, şi s-au dus cu el şi nu l-au folosit.

Ştiţi de ce vreau să vă spun lucrul acesta? Pentru că Dumnezeu primeşte şi intenţiile omului, nu primeşte numai faptele

omului. Sigur că Domnul Hristos a primit mirul femeilor mironosiţe de care nu a mai fost nevoie şi mai ales a primit inima lor

cinstitoare. Şi cu asta fac eu o legătură care-mi place tare mult.

Există în Noul Testament o scriere numită Epistola către Filimon. Eu nu ştiu dacă v-aţi oprit vreodată cu destulă atenţie asupra

acestei scrieri. E o scriere scurtă, o epistolă, o scrisoare de două pagini, poate nici de două pagini, nu-mi dau seama bine, scurtă în

orice caz. Scrisoarea aceasta e o scrisoare de recomandare. Cum s-a ajuns la scrisoarea aceasta ? Sfântul Apostol Pavel era

arestat, era închis într-o închisoare, la Roma sau la Cezareea. Cei mai mulţi zic că la Roma. Şi acolo la Roma, şi acolo în

închisoare - să nu precizăm noi ceea ce nu e precizat - alături de Sfântul Apostol Pavel se mai găsea un rob fugar, un sclav care a

fugit de la stăpânul său. Sfântul Apostol Pavel îl cunoştea pe stăpânul fugarului şi ştia că e creştin. Şi că-i creştin cumva prin

influenţa Sfântului Apostol Pavel. Lucrurile acestea le deducem din scrisoare, din felul cum e scrisă scrisoarea. Şi acolo l-a

câştigat pe Onisim - aşa se numea fugarul cela - pentru credinţa în Hristos. Foarte frumos. Dar Sfântul Apostol Pavel, după ce l-a

câştigat pentru credinţa în Hristos, l-a îndemnat să se întoarcă la stăpânul lui din Colose, la Filimon, şi să-i spună: am greşit,

iartă-mă, am să rămân în continuare în casa ta, am fugit, n-am făcut bine, un fel de fiu risipitor care se întoarce la tatăl lui. Acesta

era un sclav care trebuia să se întoarcă la stăpânul lui. Adică Sfântul Apostol Pavel - luaţi aminte - n-a zis: bine, acum eşti creştin,

poţi să trăieşti oriunde, n-ai nici o obligaţie, ci dimpotrivă, l-a trimis de unde a plecat. De unde a plecat cu necinste, să se pocăiască

cu cinste. Dar nu l-a trimis cu mâna goală, ci cu o scrisoare de recomandare. Şi scrisoarea aceasta de recomandare eu v-o pun la

inimă şi vă rog să o citiţi, şi nu odată, ci de mai multe ori şi să căutaţi să pătrundeţi înţelesurile acestei scrisori, să pătrundeţi

sensibilitatea care reiese din scrisoare. Sf. Ap. Pavel i-a scris lui Onisim aşa, între altele: "Sufletele sfinţilor se odihnesc întru tine,

frate" - sfinţii fiind credincioşii, creştinii. Deci eşti un om care aduci în jurul tău o bucurie, o odihnă. "Sufletele sfinţilor se odihnesc

întru tine, frate", atunci şi pe Onisim acesta pe care ţi-l trimit şi care a devenit sfânt între sfinţi, între creştini, ar trebui să-l odihneşti

şi pe el, adică să nu-l mustri că a plecat, să nu-l cerţi, să nu-l pedepseşti, ci să-l primeşti şi să-l odihneşti şi pe el. Acum urmează

ceva frumos, neînchipuit de frumos, ca de la Dumnezeu nu ca de la oameni. Zice Sf. Ap. Pavel: "Ţi-l trimit pe el, chiar inima mea".

Ţi-l trimit pe el - ce-ţi trimit? - nu un om din exteriorul meu, inima mea. Ori inima mea, ori el, e acelaşi lucru. Şi acum urmează iar

ceva frumos: "Primeşte-l pe el cum m-ai primi pe mine". Iubiţi credincioşi, e ceva neînchipuit de frumos şi poate nu-i frumos pentru

cineva care citeşte întâi, şi poate nu-i aşa de frumos pentru cineva care citeşte la tinereţe, dar pentru cineva care a făcut o

experienţă de o viaţă întreagă şi s-a sensibilizat pentru lucruri de felul acesta, e copleşitor de frumos. "Ţi-l trimit pe el, chiar inima

mea. Primeşte-l pe el cum m-ai primi pe mine". E extraordinar.

Iubiţi credincioşi, am amintit lucrul acesta pentru că eu fac o legătură între femeile mironosiţe, cu mirul neîntrebuinţat dar cu mirul

care reprezenta inima lor, şi Sfântul Apostol Pavel, cu îndemnul către Filimon să-l primească pe Onisim cum l-ar primi pe Sfântul

Apostol însuşi, să odihnească inima lui, să primească chiar inima lui când îl primeşte pe Onisim. Aşa ceva au făcut femeile

mironosiţe. Am pregătit mirul, nu a fost cazul să-l întrebuinţăm, dar corespondentul mirului, respectiv cinstirea noastră, iubirea

noastră faţă de Tine, asta rămâne, şi sigur că primeşti aceasta mai mult decât mirul pe care l-am pregătit şi nu l-am întrebuinţat.

Aş vrea să mai adaug ceva la aceasta, şi anume că între alcătuirile de la Sfintele Paşti este şi o alcătuire care zice aşa: "Femeile

cele gânditoare de Dumnezeu, cu miruri în urma Ta au alergat, şi pe Care ca pe un mort cu lacrimi Te căutau, s-au închinat Ţie şi

Paştile cele de taină Ucenicilor bine le-au vestit." Vorbim cu Domnul Hristos şi avem în vedere femeile mironosiţe, între care şi

Sfânta Maria Magdalena. şi zicem: "Femeile cele gânditoare de Dumnezeu - acum mai nou e tradus femeile cele "înţelepţite de

Dumnezeu"; să ştiţi că-mi place mai mult expresia "gânditoare de Dumnezeu"; de ce? buna mea, Dumnezeu s-o odihnească, când

îi venea în minte ceva frumos şi ceva deosebit, zicea "mi-a adus Dumnezeu un gând"; asta înseamnă să fii gânditor de Dumnezeu,

să ai în vedere pe Dumnezeu, să nu faci abstracţie de prezenţa lui Dumnezeu, să te bucuri de existenţa lui Dumnezeu şi să fii

gânditor de Dumnezeu, adică gânditor cu gândul la Dumnezeu cu miruri - expresia cinstirii lor - în urma Ta au alergat, şi pe Care

ca pe un mort cu lacrimi Te căutau, s-au închinat Ţie şi Paştile cele de taină Ucenicilor bine le-au vestit."

Tot între alcătuirile frumoase de la Paşti - totul e frumos la Paşti, la Paşti e extraordinar - este şi aceasta: "Pe Soarele cel mai

înainte de soare, care a apus oarecând în mormânt, mers-au de către ziuă căutându-L ca pe o zi Mironosiţele fecioare, şi una către

alta striga: O, prietenelor, veniţi să ungem cu miresme trupul cel purtător de viaţă şi îngropat, trupul care a înviat pe Adam cel

căzut şi care acum este în mormânt; să mergem să ne sârguim ca şi Magii şi în loc de daruri miruri să aducem Celui ce nu în

scutece, ci în giulgi este înfăşurat, şi să ne închinăm şi să plângem şi să strigăm: O, Stăpâne, scoală-Te, Cela ce dai celor căzuţi

sculare!"

Iubiţi credincioşi, nu ştiu dacă poate fi ceva egal cu aceasă alcătuire, care-i o alcătuire literară. Bineînţeles că lucrurie acestea nu

s-au întâmplat aşa, adică s-au întâmplat în fapt, dar nu s-au întâmplat în gând, în exprimare. Dar e extraordinar de frumos. "Pe

Soarele cel mai înainte de soare, care a apus oarecând în mormânt - gândiţi-vă ce frumos; pe cine, cine a apus în mormânt?

Soarele; care soare? Soarele Cel mai înainte de soare, care a apus oarecând în mormânt; noi vorbim în perspectiva trecutului,

pentru că lucrurile s-au împlinit, nu se împlinesc acum - mers-au de către ziuă - şi acum iar urmează ceva frumos - căutându-L ca

pe o zi - când e întuneric, doreşti ziua, şi L-au căutat înainte de răsăritul soarelui, înainte de zi, pe Soarele Cel mai înainte de soare

care a apus oarecând în mormânt, ca pe o zi - Mironosiţele fecioare, şi una către alta striga: O, prietenelor, - sigur nu au zis aşa; e

o alcătuire literară înfrumuseţătoare de slujbe, o minunăţie - veniţi să ungem cu miresme trupul cel purtător de viaţă şi îngropat, -

adică ele aveau conştiinţa că trupul pe care-l ung cu miresme nu-i un cadavru, ci este un trup purtător de viaţă; de ce? pentru că

dumnezeirea nu s-a despărţit nici de trup în mormânt, nici de suflet în iad, ci a fost pretutindenea, şi cu trupul în mormânt şi cu

sufletul în iad, şi a fost şi în rai împreună cu tâlharul - trupul care a înviat pe Adam cel căzut şi care acum este în mormânt". Şi

acum se face o legătură pe care sigur nu au făcut-o mironosiţele. Nu vă opriţi asupra faptului acestuia, eu totuşi vi-l pun în atenţie,

vi-l pun în evidenţă. De ce? Pentru că s-ar putea întâmpla să vă vină şi vouă gâdul acesta: aşa ceva nu a fost! Nu a fost, şi eu zic

că nu a fost, dar e frumos ca şi când ar fi fost, pentru că în fapt a fost, n-a fost în exprimare. Şi zice: "veniţi să ungem cu miresme

trupul cel purtător de viaţă şi îngropat, trupul care a înviat pe Adam cel căzut şi care acum este în mormânt". Şi acum, referitor la

Magi: "să mergem să ne sârguim ca şi Magii - ce au făcu Magii? au mers de departe la locul unde era Domnul Hristos după ce

S-a născut şi au adus daruri; cui? Celui ce a fost înfăşurat în scutece, lui Dumnezeu întrupat cu începere de copil; e o asociaţie de

idei frumoasă: s-au dus Magii să-I aducă daruri aur, tămâie şi smirnă, ştim aceasta din Evanghelia de la Matei, şi ştim din tradiţia

Bisericii, din învăţătura Bisericii - şi în loc de daruri - deci în loc de aur, tămîie şi smirnă - miruri să aducem - acum e nevoie de

miruri, nu de alte daruri - Celui ce nu în scutece ci în giulgi este înfăşurat - înfăşurare în scutece, înfăşurare în giulgi, înfăşurare la

naştere, înfăşurare la moarte; sunt nişte lucruri foarte, foarte frumoase - şi să ne închinăm - ca şi Magii să ne închinăm - şi să

plângem şi să strigăm: O, Stăpâne, scoală-Te, Cela ce dai celor căzuţi sculare!"

Eu nu pot face altceva acum decât să vă mulţumesc că m-aţi lăsat să mă desfăşor, că m-aţi lăsat să mă bucur de gândurile

acestea care vă doresc să vă fie şi vouă spre bucurie.

                                                                                       22 iulie 1996