Cinstiţi părinţi, iubiţi credincioşi, şi astăzi continuăm să rămânem în sfera gândurilor despre credinţă. Este o vorbă românească ce
zice: "Te spune faţa cum ţi-i viaţa". Prin aceasta se exprimă adevărul că în exteriorul omului se exprimă cele din înăuntru, că pe
faţa omului se reflectă interiorul lui, aşezarea lui. Cei care cunosc corespondenţa dintre cele din înăuntru şi cele din afară,
descifrează din cele din afară cele din înăuntru. Bineînţeles, nu toţi pot aceasta, nu toţi ştiu aceasta, dar adevărul este că cele din
afară ale omului sunt reflexul celor din înăuntru. Cu cât cineva duce o viaţă mai îmbunătăţită, cu atât are o figură mai luminoasă, o
figură mai odihnitoare.
Undeva, cred că în scrierile Sf. Calist şi Ignatie, am găsit afirmaţia că "măsura vieţii este măsura credinţei". Bineînţeles, nu e
vorba despre măsura în lungime sau în lărgime a vieţii, ci este vorba de stilul de vieţuire al cuiva. Credinţa este o realitate care se
manifestă. Nu este un lucru pe care-l presupunem, ci este un lucru real care se manifestă în afară. Nu se poate trăi o viaţă de
credincios fără să fii credincios. Iar dacă ţi se pare că eşti credincios, dacă numai ţi se pare că ai credinţă în Dumnezeu, în cazul
acesta viaţa nu-i de credincios, ci este de necredincios, este o viaţă de duplicitate. Sunt mulţi dintre credincioşii noştri care se
numără la credincioşi fără să fie credincioşi, doar pentru motivul că nu se leapădă de Dumnezeu cu cuvântul, nu spun ceva
împotriva credinţei. Pentru simplul motiv că nu se declară necredincioşi, nu se declară fără Dumnezeu, nu se declară atei, pentru
acest simplu motiv se cred credincioşi. Dar răspunsul la întrebarea "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?" nu-l dau ca cei credincioşi, ci-l
dau ca cei necredincioşi.
Cineva care are credinţă în Dumnezeu are şi mărturisire a credinţei. Şi mărturisirea credinţei este necesară. Domnul Hristos a zis:
"Cel ce Mă va mărturisi pe Mine şi Eu îl voi mărturisi pe el. De cel ce se va lepăda de Mine, şi Eu Mă voi lepăda de el" (Matei 10,
32-33). Prin aceste cuvinte Domnul Hristos statorniceşte corespondenţa dintre credinţă şi mărturisire. Credinţa trebuie să fie
mărturisitoare, şi mărturisitoare nu numai cu cuvântul, ci mărturisitoare cu întreaga viaţă.
Cineva care are o credinţă anume şi are o viaţă altfel decum îi este credinţa, acela merge înainte în duplicitate şi cu vremea ajunge
să îi scadă şi credinţa care i se pare că o are. E o realitate cu care ne întâlnim noi înşine şi cu care ne întâlnim în viaţă.
În pilda cu semănătorul, Domnul Hristos are afirmaţia că sămânţa semănată pe drum, pe loc bătătorit, care nu încolţeşte,
reprezintă cuvântul lui Dumnezeu pe care îl ia din inima omului, de unde s-a semănat, din inima omului învârtoşat, îl ia diavolul şi
spune Domnul Hristos de ce îl ia: "ca nu cumva crezând, să se mântuiască" (Luca 8, 12). Cineva care nu are credinţă, nu are nici
strădanii de îmbunătăţire, de depăşire de sine însuşi. Vine satana - spune Domnul Hristos - şi ia cuvântul din inima lui cu scopul
precis: ca nu cumva crezând, să se mântuiască.
În aceeaşi pildă Domnul Hristos vorbeşte şi despre o sămânţă ajunsă pe loc pietros, care are aderenţă la locul pietros dar nu are
putere de creştere pentru că nu are strat adânc şi nu se poate înfige cât ar trebui pentru a aduce rodire. Şi Domnul Hristos spune
că aceştia, care au o astfel de stare sufletească, sunt oamenii care primesc cuvântul cu bucurie, dar nu au strat adânc, nu au
rădăcină, cuvântul nu este imprimat destul de bine în sufletul lor şi pierd şi bucuria, şi cuvântul pe care l-au ascultat. Credinţa lor
înseamnă că este o credinţă nelucrătoare, o credinţă care nu duce departe.
Sunt apoi şi oameni care reprezintă sămânţa aruncată între spini, şi spinii cresc mai repede decât sămânţa cea bună şi împresoară
sămânţa cea bună şi nu aduce rodire. Şi spune Domnul Hristos că aceştia sunt oamenii care stau sub povara grijilor şi sub povara
dorinţei de îmbogăţire şi de aceea cuvântul lui Dumnezeu, sămânţa cea bună, nu creşte în ei.
Şi, în sfârşit, sunt şi oameni care - zice Sf. Evanghelist Luca, în varianta de la Luca este - "cu inimă curată şi bună primesc cuvîntul
şi fac rod întru răbdare" (Luca 8, 15). E condiţia împlinirii Evangheliei inima curată şi bună. E condiţia progresului în credinţă.
Noi de obicei când ne gândim la această pildă, ne gîndim la patru feluri de oameni. Să ştiţi că ne putem gândi şi la un singur om cu
patru feluri de stări sufleteşti. Acelaşi om poate fi şi bătătorit, fără aderenţă la cuvântul lui Dumnezeu, poate fi şi împietrit, cu
puţină aderenţă la cuvântul lui Dumnezeu, poate fi şi împresurat de griji, de spini, de dorinţe altele decât cele care îl îmbogăţesc
sufleteşte, şi poate fi acelaşi om uneori cu inimă curată şi bună, silitor pentru împlinirea cuvântului lui Dumnezeu.
Credinţa nu vine de la sine, ci trebuie căutată, trebuie să facem ceva ca să o avem. Ştiţi cum e cu credinţa? Cum e cu cultura:
cultura dacă o cauţi, dacă te sileşti pentru ea, o agoniseşti, cultura dacă o cauţi, o ai. Şi ştiţi că cultura nu înseamnă simplă
informare, ci cultură înseamnă transformare prin informare. Cum anume? Aşa, ca lucrurile cele bune pe care le cuprinzi în
suflet au darul de a te cultiva. Cuvântul "cultură" ne duce la gândul de cultivare. Şi numai atunci e cultura cultură, când ne cultivă,
când ne ajută, când ne schimbă spre bine.
Domnul Hristos gândindu-Se la cele ale credinţei în înţeles de cultură duhovnicească, a asemănat cele ale credinţei şi credinţa
însăşi, învăţătura pe care o aduce credinţa în suflet, le-a asemănat acestea cu aluatul de dospire. Avem în Sf. Evanghelie de la
Matei şi în Sf. Evanghelie de la Marcu şi în Sf. Evanghelie de la Luca pilda cu aluatul pe care luându-l o femeie, l-a pus în trei
măsuri de făină până ce s-a dospit toată frământătura. În limba noastră cuvântul "aluat" se întrebuinţează şi când e vorba de aluat
de dospire şi când e vorba de aluat nedospit, frământătură. În alte limbi sunt expresii diferite. Când zicem că a zis Domnul Hristos
că "împărăţia lui Dumnezeu este asemenea cu aluatul", ne gândim la aluatul de dospire, care comunică însuşirile lui, comunică
puterea lui de dospire frământăturii nedospite, dar care, în contact cu aluatul de dospire dospeşte şi ea, în aşa fel încât calitatea
aluatului de dospire se comunică întregii frământături până la aşa măsură că de oriunde ai lua din aluatul care s-a dospit, are
calitatea de a dospi şi poţi să dospeşti cu el alt aluat. Aceasta înseamnă că învăţătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos, împărăţia
lui Dumnezeu, este o realitate care transformă. Sf. Apostol Pavel în Epistola către Galateni are afirmaţia că "Puţin aluat dospeşte
toată frământătura" (Galateni 5, 9), iar în Epistola I către Corinteni are cuvântul "Să lepădăm dospitura şi să facem praznicul cu
azimile curăţiei şi ale adevărului" (I Corinteni 5, 8). Să lepădăm aluatul de răutate şi de viclenie şi să facem Paştile cu azimile
curăţiei şi ale adevărului. Toate acestea sunt comparaţii cu lucruri cunoscute de noi ca să ne ducă la înţelegerea unor lucruri mai
presus de fire. Domnul Hristos nu a dat lecţii de agricultură, nu a dat lecţii de chimie alimentară, ci Domnul Hristos a dat învăţături
duhovniceşti sprijinite uneori, şi de multe ori, de lucruri din viaţa oamenilor.
Dacă primim în sufletul nostru, din predică auzită, învăţătura pe care ne-o aduce în conştiinţa noastră predica pe care o auzim, sau
predica pe care o citim, sau citirea Evangheliei, dacă primim în suflet aceasta şi avem aderenţă, credinţa noastră devine lucrătoare
şi lucrarea credinţei este schimbarea spre bine a sufletului omenesc.
Dacă însă avem împotrivire faţă de cuvânt, dacă nu întâmpinăm cuvântul cu bunăvoinţă şi cu dorinţa de a ne schimba prin el, ci
avem noi nişte idei preconcepute, ne împotrivim prin ceea ce avem în suflet până la vremea când ni se comunică cuvântul cel care
e mai ascuţit decât o sabie - cum zice autorul Epistolei către Evrei - dacă nu primim cuvântul, stăm împotrivă, atunci credinţa, câtă
o avem, dacă avem totuşi ceva credinţă, începe să scadă, să fie pusă în umbră, să fie nelucrătoare. Şi e mai puternic cuvântul
împotrivitor şi aşezarea împotrivitoare şi în cazul acesta nu avem fapte de credincioşi.
În Filocalie vol. I este o scriere a Sf. Antonie cel Mare în care se afirmă printre altele că "cea mai rea boală a sufletului este
necredinţa şi necunoştinţa lui Dumnezeu". Pentru că de aici porneşte toată lipsa de disciplină. Noi nu putem zice că oamenii
necredincioşi nu se silesc şi ei spre bine, dar nu se silesc aşa cum ar trebui să se silesacă cineva care are credinţă în Dumnezeu,
care are motive în plus să se statornicească în bine. Există şi nişte înzestrări sufleteşti pe care le dă Dumnezeu omului spre bine şi
care nu sunt realizate de către omul însuşi, ci sunt nişte daruri ale lui Dumnezeu pentru mai mult şi mai bine. Aşa că dacă avem o
înzestrare pozitivă şi o credinţă lucrătoare, ni se deschide calea spre schimbarea înspre bine.
Toată lucrarea omului prin credinţă este îmbunătăţirea sufletească, să se facă bun, bun şi tot mai bun. Să se poată spune şi despre
el cum s-a spus despre apostolul Varnava că "era om bun şi drept, era fiu al mângâierii şi avea pe Duhul Sfânt în el". Despre
Duhul Sfânt mărturisim în rugăciune că este bun: "şi mântuieşte Bunule sufletele noastre". E bun şi dătător de viaţă: "cu
Preasfântul şi Bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh" zicem în rugăciuni. Duhul Sfânt ne ajută să fim buni, ne ajută să fim virtuoşi.
Dar toate acestea trebuie să pornească de la credinţă aşa încât grija noastră cea mai de căpetenie, când e vorba de îmbunătăţirea
sufletească, este să înlăturăm toate împotrivirile faţă de credinţă şi să avem o credinţă întemeiată, o credinţă lucrătoare de fapte
bune, pentru că "credinţa fără fapte corespunzătoare cu credinţa este moartă", scrie Sf. Iacov.
Sf. Vasile cel Mare şi în reluare Sf. Petru Damaschin afirmă - orientându-se după cuvântul Domnului Hristos de la sfârşitul
predicii de pe munte, că "Cel care ascultă aceste cuvinte ale Mele şi le împlineşte, este asemenea omului care şi-a zidit casa pe
temelie de stâncă, au venit ploile şi vânturile mari şi au izbit în casa aceea şi casa a rămas neclintită" - că orice casă
duhovnicească, aşa cum casele obişnuite - comparat vorbind - sunt pe pământ ales anume pentru ca să se zidească o casă, tot aşa
şi casa cea duhovnicească trebuie să fie statornicită pe pământul răbdării. Pe pământul pe care se zideşte o casă se pune apoi
temelie. Sf. Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni are cuvântul că "Altă temelie decât cea odată pusă nu poate să pună
nimeni, iar piatra aceasta de temelie este Hristos" (I Corinteni 3, 11). Sf. Vasile cel Mare zice că temelia este credinţa. Este
credinţa în înţelesul că numai prin credinţă poţi ajunge la temelia Hristos. Apoi pe această temelie care este Hristos şi credinţa în
El, pe acest pământ al răbdării se pun cărămizile faptelor bune, pietrele faptelor bune, lipite cu lut luat din pământul smereniei. Fără
smerenie faptele nu sunt bune, nu pot fi fapte bune, nu pot fi socotite fapte bune. Pot fi socotite fapte de o calitate deosebită, de o
calitate superioară, dar din punct de vedere duhovnicesc numai acelea sunt fapte bune cu adevărat care sunt făcute în smerenie,
acoperite cu smerenia. În Pateric se spune că dacă ai făcut o faptă bună să o acoperi îndată cu smerenia, să nu te afirmi cu ea.
Iar despre smerenie se spune că este virtutea care nu se arată. În clipa în care o arăţi, în clipa în care vrei să se ştie despre ea, nu
mai e smerenie. Peste toate acestea se pune acoperişul care este dragostea, dragostea fiind legătura desăvârşirii (Coloseni 3, 14).
Acestea toate urmărindu-le şi împlinindu-le şi noi, ne pregătim sufletul ca locaş al Mântuitorului nostru, care a făgăduit că Se va
sălăşlui împreună cu Tatăl în sufletul celor care împlinesc poruncile Lui: "Cel ce Mă iubeşte, păzeşte cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl
va iubi, şi vom veni la el şi ne vom face locaş la el" (Ioan 14, 23). Să ne întărim aşadar în credinţa lucrătoare de fapte bune ca să-L
avem pe Domnul Hristos lucrând în noi şi lucrător în viaţa noastră. Dumnezeu să ne ajute!
25 iulie 1996