Cuvioase părinte stareţ, stimaţi studenţi, la biserică nu am zis aşa pentru că Biserica nu are studenţi, societatea are studenţi,
Biserica are credincioşi, şi nu e deosebire între intelectuali şi neintelectuali, între învăţaţi şi neînvăţaţi, toţi sunt credincioşi; "Toţi
suntem credincioşi" se zice la Liturghia arhierească înainte de a se începe. Când se spală pe mâini arhiereul, diaconul zice: "Câţi
sunteţi credincioşi", iar arhiereul zice "Toţi suntem credincioşi". Toţi suntem credincioşi, la o biserică există cler şi popor, există
cler, preoţie, şi există credincioşi, credincioşii de rând. Alte categorii în Biserică nu există. În societate însă, există studenţi, deci
aici putem să ne adresăm studenţilor.
Să ştiţi că eu pentru studenţi am venit. De aceea tot întreb dacă au venit studenţi mulţi, pentru că vreau să fie studenţi mulţi în
întâlnirile noastre. De ce? Pentru că studenţii reprezintă o categorie specială pentru societate, se pregătesc intelectual, sunt oameni
de care depinde într-un fel viitorul societăţii, viitorul ţării, studenţii înseamnă ceva. Şi pentru că sunt tineri promit prin faptul că sunt
modelabili, şi pentru că sunt intelectuali promit să înţeleagă ceea ce vrem să le spunem. Să ştiţi că eu de obicei, când mă duc
undeva, la o conferinţă, îmi dau seama că sunt tare mulţi participanţi care nu sunt studenţi. Mă bucur şi de oamenii simpli, dar eu
totdeauna mă pregătesc nu pentru oamenii pe care îi întâlnesc în biserică, ci pentru oamenii pe care nu-i întâlnesc în biserică,
pentru oamenii care ar putea să primească nişte sugestii, nişte puncte de reper în gândirea lor, oameni care ar putea, după aceea,
de acolo, de la o sală de cultură, să ajungă în biserică. Acesta e scopul, de fapt, şi aici eu am venit pentru studenţi. Dacă nu erau
studenţi, să ştie părintele că nu veneam. Pentru că am şi eu rosturile mele la mănăstire. Unii, după ce mă întorc, zic: "Părinte, v-am
simţit lipsa!" Şi eu zic că îmi pare bine că mi-aţi simţit lipsa, asta înseamnă că îmi simţiţi şi prezenţa. Aşa că e important să fii acolo
unde te ştiu oamenii şi unde te caută oamenii, dar iată că mai sunt şi împrejurări în care absentezi de unde trebuie să fii şi eşti
prezent unde eşti chemat. Am spus că am fost şi anul trecut şi mi-a plăcut, şi am venit să-mi placă şi anul acesta.
În seara aceasta voi vorbi despre taina Întrupării. Când zicem aşa simplu "taina întrupării" ne gândim la două lucruri: la taină şi la
întrupare. Ne gândim, însă fără să putem preciza despre ce taină e vorba şi despre ce întrupare. Dacă am zice "taina Întrupării
Fiului lui Dumnezeu" - de fapt aceasta va fi - e mai pe înţeles. Se poate vorbi şi despre taina întrupării, simplu, fără să ne gândim la
taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu, pentru că orice întrupare, orice existenţă umană este o taină. Omul este o taină. Lucrurile din
jurul nostru, toate, ascund nişte taine. Suntem înconjuraţi de taine, adică am zice de secrete, pentru că, până la urmă, taina asta
înseamnă, secret, un lucru pe care nu-l ştii, un lucru pe care nu-l poţi descoperi deplin, un lucru care nu ţi se comunică deplin, un
lucru pe care nu-l poţi înţelege deplin, un lucru care rămâne taină. "Taina nu suferă ispitire" se spune într-o alcătuire de la
sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos în care vorbim cu Maica Domnului: "De Dumnezeu Născătoare Fecioară, ceea
ce ai născut pe Mântuitorul, maică te-ai arătat lui Dumnezeu Cuvântul pe care L-ai purtat în sfintele tale braţe, - şi după aceea, ca
şi când s-ar fi trezit cel care vorbeşte cu Maica Domnului, zice - taina nu suferă ispitire." E o taină. E o taină că L-ai născut pe
Mântuitorul. E o taină că te-ai făcut Maica buneivoinţe a Tatălui, e o taină că ai născut şi ai purtat în braţe pe Dumnezeu Cuvântul
Întrupat. E o taină. Şi taina nu suferă ispitire. Dacă încerci să analizezi taina, dacă încerci să descoperi taina, dacă vrei s-o faci
înţeleasă, în momentul în care o faci înţeleasă nu mai este taină. Ori, aşa ceva nu se poate face. Biserica noastră este o Biserică
cu taine, cu taine în înţelesul de lucruri neînţelese, în înţelesul de secrete, mistere.
Dar mai este Biserica noastră şi lucrătoare de taine, de cele şapte Taine care sunt lucrări sfinte întemeiate de Mântuitorul nostru
Iisus Hristos, care se lucrează în Biserică pentru mântuirea credincioşilor şi care, deşi au o parte văzută, în principal au ceva
nevăzut, care este taină, este neînţeles de noi, sunt taine ale credinţei noastre.
Deci am avea în consideraţie două feluri de taine: tainele care se lucrează în Biserică, şi anume cele şapte Sfinte Taine, ca lucrări
sfinte cuprinzătoare, de neînţeles, lucrări văzute cuprinzătoare de nevăzut, lucrări din afară cuprinzătoare de ceea ce nu putem noi
cugeta şi spune. Şi mai avem tainele credinţei noastre, în înţelesul că propovăduim adevăruri la care mintea omenească nu poate
ajunge. Şi chiar am amintit că se spune "taina nu suferă ispitire". Ce înseamnă asta? Taina nu poate fi elucidată. E taină, rămâne
taină, ne plecăm în faţa tainei şi atâta tot. Venim cu credinţă în faţa tainei, ne smerim în faţa necunoscutului şi primim ceea ce ni
se descoperă şi ceea ce rămâne taină. Bine, dar atunci cum se poate vorbi despre taina Întrupării? Şi despre taina Întrupării Fiului
lui Dumnezeu? Păi n-am de gând să elucidez o taină. Am de gând să afirm o taină.
Am zis că în jurul nostru sunt o mulţime de taine. Viaţa însăşi este o taină: o trăim şi nu o putem defini. O trăim şi nu o putem
cuprinde cu cuvintele. O trăim şi nu putem spune ce este. Deci viaţa este o taină. Existenţa fiecăruia dintre noi este o taină. Poetul
Nichifor Crainic are o poezie intitulată "Laudă" sau "Metanie", în care are şi următoarea afirmaţie:
"Sunt duh învelit în nălucă de humă,
Sunt om odrăslit dintr-un tată şi-o mumă
Dar sunt nerăspunsă-ntrebare."
Deci ce sunt? Duh. "Duh învelit în nălucă de humă", în humă, în materie. "Sunt om odrăslit dintr-un tată şi-o mumă", ştiu că am
părinţi, ştiu că am venit prin părinţi, şi totuşi sunt "nerăspunsă-ntrebare", sunt o întrebare. O întrebare la care nu i se poate da
răspuns. Nici eu personal nu-mi pot da răspuns, nici alţii nu pot da răspuns, sunt o taină, sunt nerăspunsă întrebare. Şi mai departe
vine cu o explicaţie, cu o lămurire, cu un fel de elucidare la cuvântul acesta: "Sunt duh învelit în nălucă de humă", adică într-o
materie care astăzi e şi mâine nu mai e. După o viaţă pe care o trăim în această humă, în acest înveliş de humă, în această stare
care are la temelie un tată şi o mumă, după ce trăiesc ca nerăspunsă întrebare o viaţă întreagă, năluca de humă se duce, se
descompune, nu mai e humă, nu mai e aparenţă de humă. Adică "nălucă" în sensul că azi eşti şi mâine nu mai eşti. Şi atunci
rămâne duhul, care-i veşnic, năluca de humă nu mai există, dar se reface nu ca nălucă, şi nu ca humă, ci ca o realitate în care
trăim în veşnicie şi prin care mărturisim în veşnicie că suntem odrăsliţi dintr-un tată şi o mumă. Mărturisim împreună cu noi pe ai
noştri, pe înaintaşii noştri. Şi apoi vine cu explicaţia lămuritoare în ceea ce priveşte existenţa umană, şi zice:
"Nici maica nu ştie ce tainică normă
Îmi dete din carnea-i - vremelnică formă"
Şi acum urmează ceva extraordinar de frumos:
"Neant înflorit în minune".
Deci, dacă întreb pe mama, care-i cea mai în măsură să spună cine sunt, cum am venit în această lume, cum am odrăslit dintr-un
tată şi-o mumă, mama nu ştie - "Nici maica nu ştie ce tainică normă" - ce lege m-a adus în forma în care exist. Şi mama a fost, a
asistat la ceea ce s-a lucrat în ea ca să exist, nu a contribuit cu nimic la alcătuire în mod conştient - îl realizez aşa şi aşa - ci mai
mult a asistat. S-a făcut suport al existenţei. Psalmistul spune, vorbind cu Dumnezeu şi gândindu-se la alcătuirea umană,
"Slăvescu-Te că sunt minunat întocmit" (Psalm 138, 14), cuvinte pe care le găsim în psalmul 138, unde face şi nişte aprecieri în
legătură cu alcătuirea în sine: "Că ochii Tăi au văzut sâmburele din care am răsărit", că "Ai văzut când s-au alcătuit în pântecele
mamei mele mădularele mele". "Slăvescu-Te că sunt minunat întocmit". Iată o taină, taina existenţei, taină pe care nu o poate
elucida nici mama care
"nu ştie ce tainică normă
Îmi dete din carnea-i - vremelnică formă"
dar aşa de mult e lucrarea acelei "tainice norme" încât realizează din neant, din nimic, poate nu din nimic dar din aşa de puţin şi aşa
de puţin cunoscut, o minune:
"Neant înflorit în minune".
Ce e omul? O minune. Nu numai omul e o minune, toate existenţele câte sunt în jurul omului, făcute de Dumnezeu, deci nefăcute
de om, sunt minuni. Orice lucru pe care-l priveşti, din natura înconjurătoare, este o minune. Numai că noi, trăind între minuni, şi
fiind noi înşine o minune, aşa suntem de obişnuiţi cu lucrurile din jurul nostru încât nici nu ne mai minunăm de ele. Ni se par ceva
firesc. Ni se pare firesc că după întuneric vine lumina, că după lumina zilei vine întunericul de noapte, ni se par fireşti schimbările
anotimpurilor, ştim precizia cu care se întâmplă toate acestea, sunt taine toate acestea pentru noi, dar nu le mai luăm în seamă
pentru că trăim în ele, ne-am pomenit în ele şi atunci, dacă le ştim de când suntem şi de când am început să pricepem, ni se par
lucruri obişnuite. Ori, în realitate, toate sunt minuni. Şi gândiţi-vă cât sunt de complicate lucrurile din jurul nostru, orice făptură a lui
Dumnezeu, cât ar fi de mică, e în realitate o minune prin faptul că este foarte complicată. Nu ne mai gândim la ceea ce spune
fizica, de pildă despre alcătuirea atomului, nu ne gândim la ceea ce spune botanica, de pildă despre alcătuirea polenului, a unui
grăunte de polen, nu ne gândim la ceea ce spun ştiinţele naturii în general despre transformările care sunt în jurul nostru. De pildă,
Sfântul Vasile cel Mare zice că Cel care a făcut chiţii cei mari din mare, acela este care a făcut şi acul albinei. Cât e de mare
chitul şi cât e de mică albina, şi acul albinei e făcut de Cel ce a alcătuit lumea aceasta. Numai că noi nu ştim lucrurile acestea, nu
ne gândim la ele, nu le avem în vedere, nici nu suntem orientaţi spre aşa ceva, ca să ne minunăm şi noi cu psalmistul şi să zicem:
"Mărescu-Te că sunt minunat întocmit" sau, privind lucrurile din jurul nostru, să zicem: "Cât de minunate sunt lucrurile Tale,
Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut" (Psalm 103, 25). Şi dacă zicem, de multe ori zicem ca o formulă de ritual, nu ne
revărsăm minunarea pe care o avem, adică noi repetăm nişte cuvinte care nefiind ale noastre, nici nu exprimă convingerile noastre,
ci sunt mai mult spuse ca să ne îndrepteze spre convingeri, spre noi convingeri, să ne întărească în convingerile pe care încă nu le
avem, să ne aducă convingerile pe care nu le avem, să ajungem şi noi la o intuiţie a acestor realităţi. Deci nu numai la cunoştinţă
exterioară, cunoştinţă informativă, ci să ajungem la o cunoştinţă lăuntrică, la o cunoştinţă structurală.
Dragi studenţi, în această perspectivă privind lucrurile, fără îndoială că nu putem să spunem ceva anume despre Întruparea Fiului
lui Dumnezeu. Cândva, la Timişoara, am vorbit despre "Cine este Iisus Hristos?" De ce am ales acest subiect? Pentru că despre
Domnul Hristos se spun multe de către mulţi, de către oameni competenţi şi necompetenţi. Singura care poate spune ceva în mod
competent despre Domnul Hristos este Biserica noastră. Dacă cineva priveşte de-a lungul istoriei felul cum s-au raportat din
punctul de vedere al înţelegerii, din punctul de vedere al afirmării, adevărurile despre Domnul Hristos, constatăm că sunt foarte
diferite părerile oamenilor şi orientările lor. Mă gândesc acum la o carte, o carte pe care am întâlnit-o încă pe vremea când eram
student la Teologie şi făcea parte din biblioteca mănăstirii de la Sâmbăta. Fiind trecător pe acolo, am ajuns, ca student sau imediat
după ce m-am aşezat la mănăstire, am ajuns la o carte, "Iisus Hristos la aprecierea secolelor". E o carte pe care am găsit-o din
nou acum, de curând, şi pe care am dat-o la un pastor evanghelic să o citească pe casete pentru mine. E o carte de informare.
Sigur că am învăţat la Istoria Bisericii destule despre afirmaţiile care s-au făcut despre Domnul Hristos.
Şi atunci se pune o întrebare: dacă atâtea s-au gândit şi atâtea s-au afirmat despre Domnul Hristos, din acestea ce trebuie să-mi
aleg? Unde-i adevărul? Cine-mi poate garanta că ceea ce cred eu e adevărat? Nu cumva ar putea să fie adevărat ceea ce spun
alţii? E o întrebare pe care şi-o poate pune cineva care încă nu este angajat într-o raportare reală şi hotărâtă în ceea ce priveşte
credinţa în Domnul. Pentru noi Iisus Hristos este o persoană istorică, dar nu numai atât. Este un om, dar nu numai atât.
Biserica noastră, în alcătuirea numită Simbolul credinţei - Crezul - în legătură cu mărturisirea credinţei despre Iisus Hristos, după
ce mărturiseşte credinţa în Dumnezeu-Tatăl, mărturiseşte credinţa în Iisus Hristos şi ne pune pe noi să o mărturisim. Şi aşa cum
zicem "cred într-unul Dumnezeu", fără să mai repetăm cuvântul "cred", trebuie să presupunem că urmează să zicem tot "cred" şi
"într-unul Domn Iisus Hristos". Cuvântul "cred" de la începutul Crezului se referă la toate câte sunt cuprinse în Crez. Deci "cred
într-unul Dumnezeu", cred "şi-ntr-unul Domn Iisus Hristos". Şi spunem cine este Domnul Iisus Hristos după credinţa noastră, după
credinţa Bisericii: "Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii; Lumină din Lumină,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat", deci Fiu al lui Dumnezeu, Unul-Născut, asta înseamnă Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat.
Să ştiţi că cuvântul acesta "Născut din Tatăl" este un cuvânt pe care noi nu-l înţelegem, e o taină, şi arată deofiinţimea lui
Dumnezeu-Fiul cu Dumnezeu-Tatăl. Noi credem într-un Dumnezeu Treimic. Unul în fiinţă şi întreit în persoană. E o taină. Şi
rămâne taină. Nimenea nu poate elucida această taină. Toate comparaţiile care s-au făcut, toate asemănările care s-au făcut sunt
insuficiente. Şi în orice caz nu pot demonstra raţional supraraţionalul. Noi trăim într-o logică a raţiunii, iar Dumnezeu ne descoperă
ceva mai presus de raţiune. Nimenea nu zice că trebuie să raţionezi ca să înţelegi lucrurile credinţei, ci zice că trebuie să crezi ca
să le înţelegi. Astfel credinţa noastră este mijlocul de a primi tainele - Sfântul Isaac Sirul spune că "credinţa este uşa tainelor" -
prin credinţă ajungem la tainele lui Dumnezeu. Iar dacă minimalizăm lucrurile lui Dumnezeu şi vrem să le facem raţionale, cum au
încercat ereticii să facă, deviem de la credinţă, punem în locul credinţei raţiunea, coborâm supralogicul în logic şi nu mai avem o
credinţă, ci avem o gândire despre lucrurile în care se crede, care ni s-au descoperit pentru ca să credem în ele.
Deci cred "într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu". Cu precizarea "Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte
de toţi vecii". E ceva mai presus de înţelegere, taina nu suferă ispitire. Apoi explicaţia: "Lumină din Lumină, - aşa cum o lumină, o
lumânare care arde, focul unei lumânări îl poţi continua în alte multe, aşa şi Dumnezeu Cel unul în fiinţă şi întreit în persoane Se
exprimă prin Fiul Său care e - Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Unul Născut Care din Tatăl S-a născut mai înainte de
toţi vecii". Este "Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut", cu precizarea că e născut,
nu e creat. Pentru noi ar fi mult mai pe înţeles dacă ni s-ar spune că Fiul lui Dumnezeu este unul dintre fiii lui Dumnezeu şi că e
creat. Am putea înţelege raţional lucrul acesta şi ne-ar fi mai la îndemână. Ori ni se spune clar: "Unul-Născut, Care din Tatăl S-a
născut mai înainte de toţi vecii"; ni se spune că e "născut iar nu făcut", că e "de o fiinţă cu Tatăl" şi că prin El "toate s-au făcut".
Sunt tainele credinţei noastre. Aşa ceva nu se spune despre omul de rând, că a existat înainte şi s-a întrupat şi aşa mai departe, ci
se spune clar că omul începe când începe. Nu a avut o viaţă înainte de a se întrupa. Au fost în istoria Bisericii şi oameni care au
afirmat că sufletele sunt preexistente. Că a creat Dumnezeu toate sufletele la început şi că le trimite în lume pe rând. Sunt teorii -
nu creştine - că sufletul trăieşte mai multe vieţi succesive, la perioade mai mici sau mai mari revenind în lume în alt trup, şi aşa mai
departe.
Acestea nu ne privesc pe noi pentru că noi nu credem nici în preexistenţa sufletului, nici în reîncarnare. Fiul lui Dumnezeu însă,
existent din veşnicie, Şi-a făcut cale către om întrupându-Se ca om. Ştim din învăţătura Bisericii, şi mai ales din învăţătura Bisericii
întrupată în slujbele Bisericii, că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om din Preasfânta Fecioară Maria. Asta se exprimă în Simbolul
credinţei. În Simbolul credinţei se exprimă faptul că Cel prin Care toate s-au făcut "pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire
S-a pogorât din cer", a găsit o cale de a Se apropia de om prin pogorâre. Prin fire a rămas ceea ce a fost şi a primit ceea ce n-a
avut, firea omenească. Fiul lui Dumnezeu, din Preasfânta Fecioară Maria, S-a născut ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat.
Lucrul acesta se exprimă foarte bine în slujbele de la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, de la sărbătoarea Naşterii. Sunt
douăsprezece zile în care Biserica e preocupată de Întruparea Fiului lui Dumnezeu, de naşterea ca om a Fiului lui Dumnezeu, şi în
aceste douăsprezece zile, din 20 decembrie până în 31 decembrie inclusiv, la slujbele Bisericii noastre se fac mereu aprecieri în
legătură cu faptul că Fiul lui Dumnezeu a rămas ceea ce a fost şi a luat ceea ce n-a fost, este Dumnezeu adevărat şi om adevărat
şi că această unire între firea dumnezeiască şi firea omenească s-a realizat în pântecele Fecioarei Maria care este, după învăţătura
Bisericii, Născătoare de Dumnezeu. De ce este Sfânta Fecioară Maria Născătoare de Dumnezeu? Poate cineva să-L nască pe
Dumnezeu? Ca să-L naşti pe Dumnezeu ar trebui să fii înainte de Dumnezeu. Şi totuşi Biserica nu are nici o ezitare când e vorba
să spună că Sfânta Fecioară Maria L-a născut pe Dumnezeu. "Pe Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, Mărita Stăpâna noastră,
de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii să o pomenim". E o exprimare pe care o auzim de atâtea ori şi
o spunem la sfintele slujbe ale Bisericii noastre. Zicem cu toţii: "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, - deci Născătoare de
Dumnezeu - miluieşte-ne pe noi!" Ce înţelegem noi prin aceasta, că Maica Domnului e născătoare de Dumnezeu? Ce înţelege
Biserica, pentru că noi am preluat în credinţa noastră exprimările Bisericii, învăţătura Bisericii, propovăduirea Bisericii. Ce înţelege
Biserica prin aceea că Maica Domnului, Preasfânta Fecioară Maria, e Născătoare de Dumnezeu?
Să ştiţi că cuvântul "născătoare" - theotokos, Născătoare de Dumnezeu - e întrebuinţat aici în Răsărit, în Ortodoxie în special, iar în
Apus nici nu există un cuvânt corespunzător cu "Născătoare de Dumnezeu", nu se accentuează faptul că Maica Domnului e
Născătoare, dintr-un fel de evitare a cuvântului. În limba franceză de pildă, se spune "Mère de Dieu", Mama lui Dumnezeu. Dar
se evită cuvântul "naştere", cuvântul "născătoare". Ori Biserica are această exprimare, această învăţătură, şi aici în Răsăritul
nostru şi în limba română şi în limba greacă, în limbile slave, se întrebuinţează cuvântul "Născătoare de Dumnezeu". "Bogorodniţe"
în limba slavă. "Theotokos" în limba greacă. În Apus însă nu se întrebuinţează. Nu că nu cred acelaşi lucru, dar evitând lucrul
acesta la naştere, poate pentru ca să nu se materializeze în conştiinţa credincioşilor lucruri în legătură cu naşterea. Important este
să ştim că Biserica învaţă că firile, firea omenească şi firea dumnezeiască, s-au unit de la Buna Vestire, de când a zis Preasfânta
Fecioară Maria "Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!" (Luca 1, 38). Din acea clipă Duhul Sfânt S-a pogorât peste
Maica Domnului, Puterea Celui Preaînalt a umbrit-o şi Cel Care S-a născut din ea a început să Se întâmple tainic ca normă, mai
presus de obişnuit, pentru că Maica Domnului L-a născut pe Domnul Hristos fără contribuţie bărbătească. Dacă lucrurile s-ar fi
petrecut obişnuit atunci n-ar fi fost în lucrare firea dumnezeiască. Ori firea dumnezeiască a fost în lucrare în acest înţeles în Maica
Domnului, că ea a rămas ceea ce s-a ştiut a fi de vreme ce "nu ştiu de bărbat". N-a ştiut de bărbat, şi totuşi a născut pe
Mântuitorul lumii, care e Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat şi om adevărat născut
din Preasfânta Fecioară.
Aşa se ajunge la gândul că Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu, nu că a născut pe Fiul lui Dumnezeu Cel născut din
Tatăl, ca Fiu al lui Dumnezeu, ci L-a născut ca Fiu al lui Dumnezeu unit cu omul, a născut pe omul unit cu Dumnezeu şi atunci nu
a fost numai născătoare de om cu care s-a unit cândva, după concepţia ereticilor, firea dumnezeiască, de exemplu, la Botez. Unii
dintre eretici spuneau că la Botez firea omenească s-a unit cu firea dumnezeiască în înţelesul că atunci când S-a pogorât Duhul
Sfânt, când a fost văzut Duhul Sfânt deasupra Domnului Hristos, atunci s-a unit firea dumnezeiască cu firea omenească, şi la
pătimirea Domnului Hristos, când a fost răstignit, când a zis Domnul Hristos "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai
părăsit?" (Matei 27, 46), atunci s-a depărtat firea dumnezeiască de firea omenească. Sunt gânduri ale ereticilor. Biserica nu învaţă
aşa. Biserica învaţă că din clipa în care Fiul lui Dumnezeu S-a unit cu firea omenească, S-a unit neîmpărţit şi nedespărţit,
neamestecat şi neschimbat, pentru veşnicie. Nu există posibilitatea ca firea dumnezeiască să părăsească firea omenească sau
firea omenească a Domnului Hristos să părăsească firea dumnezeiască. S-au unit pentru veşnicie. Deci Fiul lui Dumnezeu întrupat
S-a botezat, Fiul lui Dumnezeu întrupat S-a răstignit, Fiul lui Dumnezeu întrupat în om a înviat din morţi, Fiul lui Dumnezeu întrupat
în om S-a înălţat la ceruri. Toate lucrurile acestea noi le afirmăm pentru că nu există posibilitatea, după concepţia Bisericii, după
învăţătura şi propovăduirea Bisericii, ca firile acestea în persoana Mântuitorului să se mai despartă vreodată. Şi aşa se întâmplă că
lucrurile au valoare mântuitoare. E adevărat că firea dumnezeiască nu pătimeşte, căci nu poate pătimi, pe cruce, dar faptul că
omul cu care s-a unit firea dumnezeiască este om adevărat şi Dumnezeu adevărat, nedespărţit de Dumnezeu, în firea omenească
s-a întâmplat pătimirea şi faptul că a pătimit Domnul Hristos, ca om adevărat unit cu Dumnezeu, aduce mântuirea.
Sunt nişte lucruri, să zicem, într-un fel poate de subtilitate, dar aşa învaţă Biserica şi aşa trebuie să credem noi. Şi noi de aceea
suntem ortodocşi, pentru că credem aşa. Aşa ne învaţă slujbele de la sărbătoarea Naşterii Domnului Hristos.
Prin urmare, taina Întrupării nu suferă ispitire. Noi afirmăm că aşa e. Cunoaşteţi poate alcătuirea aceea: "Taina cea din veac
ascunsă şi de îngeri neştiută, prin tine, Născătoare de Dumnezeu celor de pe pământ s-a arătat; Dumnezeu într-o unire
neamestecată întrupându-Se şi Crucea de bunăvoie pentru noi luând; prin care înviind pe cel întâi zidit, a mântuit din moarte
sufletele noastre". Foarte frumos. Vorbim cu Maica Domnului. Îi spunem Maicii Domnului ceva, ceva care îi dă ei întâietate, o
pune în atenţia noastră. Ce-i spunem? "Taina cea din veac ascunsă - taina pe care nu a ştiut-o nimeni, decât Dumnezeu - şi de
îngeri neştiută - nici îngerii nu au ştiut că Fiul lui Dumnezeu Se va întrupa - prin tine, Născătoare de Dumnezeu - vorbim cu Maica
Domnului şi zicem Născătoare de Dumnezeu, nu-i zicem numai Mama lui Dumnezeu, ci zicem Născătoare de Dumnezeu - celor
de pe pământ s-a arătat." Oamenii au ajuns să înţeleagă această taină neştiută de îngeri, aflată şi de îngeri prin întruparea Fiului lui
Dumnezeu. Taina aceasta s-a arătat celor de pe pământ, oamenilor, prin naşterea Fiului lui Dumnezeu, prin întruparea Fiului lui
Dumnezeu din Preasfânta Fecioară Maria. "Dumnezeu într-o unire neamestecată întrupându-Se - ce înseamnă aceasta? Că a
rămas Dumnezeul Dumnezeu şi omul om într-o unire care Îl menţine pe Dumnezeu ca Dumnezeu şi pe om îl menţine ca om şi aceasta
s-a întâmplat prin Maica Domnului - şi Crucea de bunăvoie pentru noi luând; - a luat Crucea de bunăvoie Cel ce este Dumnezeu
adevărat şi om adevărat, pătimirea a primit-o, n-a fost silit să pătimească - prin care înviind pe cel întâi zidit, - adică pe Adam şi pe
toţi cei din Adam care cred în El - a mântuit din moarte sufletele noastre".
Iată o alcătuire scurtă care vorbeşte despre taina care-i şi arătată şi nearătată. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune undeva că
ceea ce înţelegem din taină e puţin faţă de ceea ce e taina. Deci taina este şi arătată şi nearătată. În principal este nearătată. În
secundar este arătată. Ştiţi că Sfântul Apostol Pavel are o afirmaţie în Epistola I către Timotei: "Mare este taina creştinătăţii" (I
Timotei 3, 16). Însuşi creştinismul are o taină, e o taină. "Mare este taina creştinătăţii. Dumnezeu S-a arătat în trup". E o afirmaţie
de la începuturile creştinismului, nu e un adaos din secolul X, XV. De la începuturile creştinismului se spunea cuvântul acesta:
"Mare este taina creştinătăţii". Cum, de ce e mare? "Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, S-a vestit de oameni, S-a
văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, S-a crezut în lume şi S-a înălţat întru slavă". Da. Taină care rămâne taină, şi
cunoscută şi necunoscută, şi ştiută şi neştiută, prea puţin ştiută şi prea mult necunoscută. Poate nici în veşnicie - şi eu cred că nici
în veşnicie, când vom cunoaşte mult mai mult - nu vom cunoaşte nepătrunsul. "Bucură-te că auzul l-ai pătruns cu nepătrunsul".
Totdeauna vom avea o neînţelegere a lucrurilor mai presus de noi. Ştiţi ce înseamnă să elucidezi o taină? Înseamnă să fii mai mare
decât taina. Tot ce face omul - şi face multe -, tot ce studiaţi voi în facultăţile pe care le faceţi, mai ales în facultăţile tehnice, tot
ce studiaţi la şcoală este mai prejos de om. Pentru că tot ce face omul e mai prejos de el, omul fiind creatorul. Dar omul când are
în faţă o taină pe care nu o poate înţelege, atunci e mai mic decât taina şi taina e mai mare decât el.
Sunt nişte sugestii, sunt nişte lucruri pe care aş vrea să le aveţi în vedere, mai ales acum, la sfârşitul secolului XX, când se pun
atâtea probleme în legătură cu Domnul Hristos. De altfel noi dacă suntem încredinţaţi de lucrurile acestea, nu numai pentru că
le-am primit de la cineva care e competent în chestiune, de la cineva care nu diminuează pe Domnul Hristos, ci Îl înalţă, rămânem
statornici în credinţa noastră. "Înalţă-Te mai presus de ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul fie slava Ta", aceasta e atitudinea
Bisericii. "Înalţă-Te mai presus de ceruri, - Te ştim mai presus de ceruri - Dumnezeule, şi peste tot pământul fie slava Ta" sunt
nişte cuvinte pe care le spune preotul după ce a binecuvântat pe credincioşi cu Sfântul Potir în mână şi a zis: "Mântuieşte
Dumnezeule poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta!". Aşezând pe Sfânta Masă Sfintele Daruri şi tămâind Sfintele Daruri în
semn de cinstire, zice: "Înalţă-Te mai presus de ceruri Dumnezeule şi peste tot pământul fie slava Ta". Numai când e aşa, pentru
conştiinţa noastră, pentru gândirea noastră, numai când Îl avem pe Domnul Hristos mai presus de ceruri, Îl avem unde este El de
fapt. Dacă cineva vrea să-L coboare la nivelul omului şi tăgăduieşte unirea firii dumnezeieşti cu firea omenească, nu poate avea
decât cel mult un geniu. Şi faţă de geniu nu ai o raportare religioasă. Biserica Îl ţine pe Mântuitorul acolo unde este El şi dacă noi
suntem convinşi de lucrul acesta, în cazul acesta suntem luminaţi de Duhul Sfânt, Duhul Sfânt având ca rost şi aceasta, să-L
preamărească pe Mântuitorul.
Cei care citiţi Noul Testament desigur v-aţi întâlnit, citind Sfânta Evanghelie de la Ioan, la capitolul 16, cu cuvântul spus de Domnul
Hristos despre Duhul Sfânt: "El pe Mine Mă va preamări" (Ioan 16, 14). Iar Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola către Galateni
şi în Epistola către Romani că Duhul este acela care ne descoperă că suntem fii ai lui Dumnezeu şi ne face să zicem "Avva
Părinte!" (Galateni 4, 6). Adică să ne raportăm la Dumnezeu ca la Părintele nostru. Asta n-o face raţiunea. Asta n-o face puterea
omenească. "Fericit eşti Simone, fiul lui Ion?, că nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta" (Matei 16, 17). Când Sfântul Apostol
Petru a spus "Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu", Domnul Hristos a întâmpinat această mărturisire: "Fericit eşti Simone, fiul lui
Ion?, că nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri". Fără intervenţia lui Dumnezeu, fără intervenţia
Duhului Sfânt, care este a treia persoană a Sfintei Treimi, care e tot Dumnezeu, fără intervenţie de sus nu se poate ajunge la
primirea acestui lucru mai presus de lume, la primirea tainei Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Aşa că pentru noi, care suntem
îndrumaţi de Sfânta noastră Biserică, pentru noi care am depăşit toate părerile şi toate afirmaţiile necredincioşilor, eterodocşilor,
toate afirmaţiile necreştinilor, toate afirmaţiile ereticilor, pentru noi e sigur lucrul acesta că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om întru
unire neamestecată, că Fiul lui Dumnezeu e mai presus de ceruri, că Domnul nostru Iisus Hristos e mai presus de ceea ce poate
omul cugeta şi spune. În faţa tainei ne plecăm cu mintea.
În alcătuirea pe care am amintit-o, de la sărbătoarea Naşterii Domnului, unde se spune "taina nu suferă ispitire", se spune mai
departe "numai cu credinţă toţi o primim strigând cu tine şi zicând: - cu Maica Domnului, căci vorbim cu Maica Domnului -
Negrăite Doamne, slavă Ţie!". Negrăite Doamne, slavă Ţie! Adică e mai presus de ceea ce putem noi spune cu cuvântul, şi de
aceea aducem slavă, pentru că taina nu suferă ispitire, nici nu încercăm să răscolim în adâncuri de taină, ci o primim şi strigăm
către Domnul Hristos împreună cu Maica Domnului: "Negrăite Doamne, slavă Ţie!" Şi dealtfel, toate lucrurile acestea aduc
măreţia lui Dumnezeu în faţa conştiinţei noastre, şi aduc totodată şi măreţia Maicii Domnului ca Născătoare de Dumnezeu.
Şi noi spunem despre Maica Domnului în alcătuirile de la slujbe - eu vă atrag atenţia asupra faptului că slujbele noastre au un
conţinut adânc, toată teologia Bisericii noastre se cuprinde în slujbele noastre şi slujbele noastre sunt angajante pentru noi în
cunoştinţă şi trăire religioasă. Spiritualitatea ortodoxă este o spiritualitate bazată pe sfintele slujbe ale Bisericii. De aceea vă atrag
atenţia să urmăriţi cele afirmate la slujbe şi să le meditaţi. De pildă, în contextul acesta, ne putem gândi la Maica Domnului care
este afirmată la sfintele slujbe mai presus de minte şi de cuvânt. - "Pe tine, Maica lui Dumnezeu, cea mai presus de minte şi de
cuvânt, care ai născut negrăit sub ani pe Cel fără de ani, credincioşii cu un gând te mărim". Cum e Maica Domnului? "Mai presus
de minte şi de cuvânt". Ce înseamnă aceasta? Că mintea nu înţelege pe Maica Domnului în măreţia ei şi cuvântul nu o poate
exprima. Alcătuirea aceasta este Irmosul de la Înălţarea Domnului Hristos. Iar la Rusalii zicem aşa, vorbind deasemenea cu
Maica Domnului: "Se întunecă toată mintea a cunoaşte naşterea ta". Stă uluită mintea, nu poate să înţeleagă, îşi dă seama că
neînţelesul e mai presus de înţeles. Apoi vorbim cu Maica Domnului şi spunem: "Nu se pricepe toată limba a te lăuda după
vrednicie; şi se întunecă şi mintea cea mai presus de lume a-ţi cânta ţie, una, de Dumnezeu Născătoare; însă fiind bună primeşte
credinţa, că ştii dragostea noastră cea dumnezeiască, credincioşii cu un gând te mărim".
Nu poţi vorbi despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu fără să te referi la Maica Domnului. Ori dacă la Maica Domnului
referindu-ne, o ştim mai presus de minte şi de cuvânt, ştim că mintea nu poate cunoaşte măreţiile ei, naşterea ei cea mai presus de
fire, toate acestea sunt mai presus de minte. Dacă aşa e cu Maica Domnului şi Maica Domnului totuşi e om, atunci cu Dumnezeu
cum e? Dacă i se pare cuiva că Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi nu se uimeşte de Dumnezeu - Sfântul Isaac Sirul, şi tare mult îmi
place mie cuvântul acesta, zice: "Încă nu a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu se minunează de Dumnezeu". Numai cu uimire poţi
sta în faţa lui Dumnezeu. Dacă stai fără uimire, dacă nu te minunezi de Dumnezeu - înseamnă că încă nu ai cunoscut pe
Dumnezeu, nu te-ai întâlnit cu Dumnezeu. În faţa lui Dumnezeu trebuie să rămâi copleşit, uluit de măreţia lui Dumnezeu.
Zicem vorbind cu Maica Domnului: "Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta, că tu, Fecioară neispitită de nuntă, ai
avut în pântece pe Dumnezeu Cel peste toate şi ai născut fiu pe Cel fără de ani, Cel ce dăruieşte pace tuturor celor ce te laudă pe
tine". Spăimântatu-s-au în sens de s-au uimit. Aşa de mare a fost uimirea, încât a stat ca într-un fel de spăimântare cine a
cunoscut mărirea Maicii Domnului. "Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta". O mărire, dar nu o mărire obişnuită. Şi
un om obişnuit are o mărire a lui. Noi suntem mari prin faptul că purtăm în noi chipul lui Dumnezeu. E o mărire a noastră, o mărire
pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Dar Maica Domnului are o mărire mai presus de mărirea obişnuită, o mărire de care s-au
spăimântat toate: "de dumnezeiască mărirea Ta". Şi mărirea aceasta a Maicii Domnului, dacă e aşa de mare şi spăimântătoare,
atunci cum va fi mărirea lui Dumnezeu în faţa conştiinţei noastre, dacă l-am întâlni pe Dumnezeu, dacă ne minunăm de
Dumnezeu? Iar dacă nu ne minunăm de Dumnezeu, încă nu ne-am întâlnit cu Dumnezeu, încă nu L-am cunoscut pe Dumnezeu.
Dragi studenţi, acestea sunt lucrurile pe care am vrut să vi le pun în atenţie. Ar mai fi încă ceva, şi hai să nu pierdem ocazia şi în
privinţa aceasta, şi anume Întruparea Fiului lui Dumnezeu după Întruparea cea din istorie. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să-l
aibă pe om în maximă apropiere. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune undeva că nu faptul că omul a fost păcătos L-a adus pe
Dumnezeu să Se facă om, ca să-l mântuiască pe om, ci el zice că Fiul lui Dumnezeu S-ar fi întrupat şi în condiţia că omul n-ar fi
păcătuit. Pentru că ceea ce L-a făcut pe Dumnezeu să Se facă om este iubirea lui Dumnezeu faţă de om. Iubirea L-a făcut pe
Dumnezeu să Se unească cu omul ca să-l ridice pe om până acolo unde e firea omenească ridicată în persoana Fiului lui
Dumnezeu întrupat. Aceasta înseamnă că Dumnezeu a ales calea aceasta de a Se apropia de om ca să-i dea posibilitate omului să
se apropie de Dumnezeu. "Dumnezeu pe pământ S-a pogorât şi omul la cer s-a suit" se afirmă în slujbele de la Naşterea
Mântuitorului. "Dumnezeu pe pământ S-a pogorât - prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu - şi omul la cer s-a suit" prin Înălţarea
Fiului lui Dumnezeu. Şi aceasta nu numai pentru Domnul Hristos e real, ci pentru toţi credincioşii care în procesul de mântuire
trebuie să se unească cu Domnul Hristos şi să aibă calea aceea pe care a mers Domul Hristos, Domnul Hristos făcându-şi cale
cu fiecare dintre noi către cer.
Întruparea Fiului lui Dumnezeu a adus şi o altă întrupare, întruparea Lui din Sfânta Liturghie. Fiecare Sfântă Liturghie este o
sărbătorire cuprinzătoare, cuprinde în ea Întruparea Fiului lui Dumnezeu, prin faptul că Cinstitele Daruri ce sunt puse înainte se
prefac în Trupul şi Sângele Mântuitorului cu care se împărtăşesc credincioşii, ca Domnul Hristos să-Şi continue Întruparea şi în
mădularele Sale. Biserica noastră învaţă, potrivit învăţăturii Sfântului Apostol Pavel, că credincioşii sunt mădulare ale Trupului lui
Hristos. Fiind mădulare ale Trupului lui Hristos şi noi trebuie să fim purtători de Hristos, hristofori. Cine se uneşte cu Domnul
Hristos, e purtător de Hristos, e hristofor. Cine se uneşte cu Dumnezeu-Tatăl e teofor. Cine se uneşte cu Duhul Sfânt e
pnevmatofor. De fapt, cine se uneşte cu una din persoanele Sfintei Treimi, se uneşte cu toate persoanele Sfintei Treimi. Fiul lui
Dumnezeu, când S-a Întrupat, a adus în Preasfânta Fecioară Maria şi pe Dumnezeu-Tatăl Care a umbrit-o, şi pe Dumnezeu-Duhul
Sfânt Care S-a pogorât peste ea, aşa încât Maica Domnului a devenit locaş al Preasfintei Treimi.
O alcătuire de la Maslu, în care vorbim cu Maica Domnului, ne aduce în suflet conştiinţa că Maica Domnului este locaş al
Preasfintei Treimi şi că ne poate ajuta să fim şi noi locaşuri ale Preasfintei Treimi. "Pe tine, preacuratul palat al Împăratului ceresc,
ceea ce eşti mult lăudată, te rog curăţeşte mintea mea cea întinată cu tot felul de păcate şi o fă locaş curat al dumnezeieştii Treimi
ca să laud şi să măresc puterea ta şi mila ta cea nemăsurată, fiind mântuit eu netrebnicul robul tău".
Întruparea se realizează în Maica Domnului pentru noi, se realizează în Sfânta Liturghie pentru a fi şi noi purtători de Dumnezeu,
se realizează în Sfânta Liturghie pentru a Se întrupa în continuare Domnul Hristos în noi. Şi aceasta este o taină. Să nu-şi închipuie
cineva că poate elucida taina aceasta. Ori crezi în taină, ori nu ai taină. Ori te bucuri de cât poţi să ştii, şi celelalte le laşi în seama
lui Dumnezeu, ori n-ai cum să înţelegi lucrurile lui Dumnezeu, pentru că sunt mai presus de noi.
Vă mulţumesc frumos pentru că mi-aţi dat posibilitatea să spun aceste gânduri, care doresc să rămână gânduri de sfârşit de secol
pentru cei care, cu ajutorul lui Dumnezeu, vor trece în secolul următor. Să ducem mai departe învăţătura Bisericii, să căutăm să ne
împropriem gândurile acestea din sfintele slujbe. Eu v-am făcut o sinteză din ceea ce învaţă Biserica prin sfintele slujbe, din ceea
ce învăţăm noi despre Domnul nostru Iisus Hristos Care este mai presus de minte şi de cuvânt, mai presus de ceea ce poate omul
cugeta şi spune, şi care trebuie să fie şi pentru noi ceea ce este în mod obiectiv: Dumnezeu adevărat şi om adevărat, Dumnezeu
făcut om pentru iubirea de oameni, ca să ajungem şi noi la îndumnezeire prin lucrarea Fiului lui Dumnezeu care S-a făcut om.
Dumnezeu să ne ajute!
22 iulie 1996