O SINTEZĂ A GÎNDIRII PĂRINTELUI TEOFIL ÎN 750 DE CAPETE

AFIRMAREA PERSONALĂ

Părinţii filocalici aşează la loc de cinste virtutea smereniei numind-o mama virtuţilor, sau rădăcina tuturor virtuţilor. Dar oamenii de astăzi se luptă uneori din răsputeri pentru afirmarea personală în diferite domenii, într-un cuvânt, în viaţă. Vă rugăm să ne spuneţi cum se poate realiza echilibrul dintre smerenie şi afirmarea propriei personalităţi?

Eu totdeauna am fost pentru o afirmare a omului, da’ nu de dragul afirmării, ci de dragul realizării lucrurilor pozitive. Deci, de câte ori doreşte cineva să realizeze un lucru pozitiv, esenţial şi bun, poate să se afirme făcând lucrul respectiv. Dar de fapt nu el se afirmă, ci îl afirmă Dumnezeu, prin osteneala pe care o face el. Pentru că a fi smerit nu înseamnă să faci de teamă să nu fii smerit, ci înseamnă să faci orice, dar conştient că nu faci din puterea ta. Deci omul care e pus să conducă, de pildă, numai dacă conduce poate să fie smerit în limitele rosturilor lui. Nu înseamnă că nu mai poate să conducă pe ceilalţi pentru că el trebuie să fie smerit. Nu trebuie să-ţi găseşti un loc anume pentru smerenie, ci o modalitate de a face ceea ce trebuie să faci, rămânând totuşi smerit. De pildă, la noi la mănăstire a trăit cândva un părinte care vreme de 16 ani a fost stareţul nostru, Părintele Ioan Dinu, şi el zicea că: „Smerit e omul acela care îşi ţine locul”, pentru că dacă tu nu âţi ţii locul nici cel de lângă tine nu ştie unde âi este locul. De pildă, mă duc la slujbă şi nu îmi ţin locul care mi l-a dat biserica, atunci cel de lângă mine nu ştie unde-i locul lui. Şi atunci înseamnă că şi în viaţa de toate zilele, dacă âţi ţii locul şi dacă-ţi afirmi puterea şi voinţa, nu în detrimentul altuia, nici cu scop de mândrie, ci în dorinţa de-aţi desfăşura calităţile pe care ţi le-a dat Dumnezeu, nu este nici un pericol în sensul că prin aceasta scazi în smerenie.

Dumnezeu îl primeşte pe om în starea pe care i-a dat-o şi în starea pe care a realizat-o omul pe temeiul firii lui. Eu, cum sunt un om mai comunicativ, nu mă gândesc că o să zică Dumnezeu de ce am fost comunicativ! Sau dacă ar fi cineva retras, nu o să zică Dumnezeu de ce a fost retras, dacă aşa este firea lui, dacă aşa este chipul lui de vieţuire şi aşa este temelia existenţei lui. 

E, de fapt, cred eu, o mare greşeală să socoteşti că nu trebuie să ai în vedere urmărirea binelui personal; important este să urmăreşti binele personal, fără să stinghereşti pe cineva din apropierea ta, adică să nu cauţi mai mult binele tău decât binele altuia, dar, în orice caz, să urmezi şi binele tău. Vasile Militaru are o zicere, o vorbă cu tâlc, care are următorul cuprins: „Barba fratelui vreodată, de s­aprinde, sări şi-l scapă, însă, mai întâi de toate, barba ta s­o uzi cu apă”. Adică nu poţi să faci abstracţie de tine însuţi, chiar dacă se pune şi problema, în anumite împrejurări, a lepădării de sine ca să poţi împlini binele pentru altul sau ca să poţi împlini porunca lui Dumnezeu.

În momentul în care te­ai hotărât pentru o cale, să nu mai consideri că mai există pentru tine şi o altă cale, iar calea pe care ţi­o alegi, să o alegi cu entuziasmul cuvenit, adică să nu te căsătoreşti cu probabilitate, nici să te faci călugăr cu probabilitate, ci să fii sigur că asta ţi­e calea şi atunci nu se mai discută posibilitatea unei alte căi sau că Dumnezeu ar fi avut un alt plan pentru tine. Noi nu ştim sigur ce vrea Dumnezeu cu noi, dar ştim ce putem face noi într­o condiţie sau alta.

Mântuirea se face prin Dumnezeu. Noi degeaba vrem să facem nişte lucruri extraordinare. Ceea ce trebuie să facem noi este să ne lăsăm în mâinile lui Dumnezeu şi apoi lucrează Dumnezeu ca un Sfânt, cum ştie, cu fiecare dintre noi; şi dacă vrea Dumnezeu să ne afirme ne afirmă, şi dacă nu vrea Dumnezeu să ne afirme degeaba vrem să ne afirmăm noi.

Să ne gândim că Domnul Hristos după ce I-a dat putere slăbănogului, n-a căutat să fie cunoscut, să se afirme ca vindecător, ci S-a retras din mulţime, încât omul acela nu mai ştia cine l-a ajutat. E pentru noi un îndemn la smerenie.

ANATEMIZAREA

În Pateric se spune despre Avva Macarie că s­a făcut „dumnezeu pământesc”, deoarece trecea cu vederea toate greşelile şi neregulile celorlalţi. Cum se împacă acest lucru cu necesitatea de a anatemiza pe incestuos, cum zice Sfântul Apostol Pavel în Corinteni, sau pe ereticii care sunt excluşi din Biserică?

Foarte bine se împacă! Sfântul Macarie avea în vedere nişte lucruri pe care le trăia el în pustie sau care nu aveau consecinţe în afară. De exemplu, ai văzut pe unul că a furat. Tu nu te gândeşti la asta, la faptul c­a furat, şi âi acoperi cumva păcatul, nu te interesează consecinţele lui. E altceva să auzi pe cineva că spune lucruri neadevărate, care pot avea consecinţe în societatea în care trăieşti. Mai nou, au fost nişte nereguli prin Dobrogea, la Mănăstirea Cocoşul, unde se zicea despre unul dintre călugări că­i întruparea lui Dumnezeu Tatăl, altul că­i întruparea lui Dumnezeu Fiul, altul că­i întruparea lui Dumnezeu Duhul Sfânt, că­i Sfânta Treime coborâtă acolo. Faţă de astfel de lucruri nu poţi să fii fără siguranţa de a mărturisi adevărul şi să le laşi aşa, pentru că dacă le laşi aşa, se înmulţesc relele şi atunci trebuie intervenit cu responsabilitatea pe care o are un conducător bisericesc sau pe care o are un stareţ de mănăstire.

Or, ce a făcut Avva Macarie, putem face şi noi în chestiuni care nu lezează, în general, bunul mers al vieţii sociale. Dar în chestiuni care aduc urmări dezastruoase, nu poţi să fii ca Avva Macarie, acolo trebuie să fii ca Sfântul Apostol Pavel! Chestiunea aceasta, cu Avva Macarie, este foarte bine venită când e vorba de oameni răscolitori de rele. Sunt unii oameni care­s puşi să scoată în evidenţă păcatele altora, de a căuta, de a răscoli, de a scormoni, să cunoască păcatele şi după aceea să le folosească. Chiar aici la noi, la mănăstire, au fost cazuri de oameni din ăştia, care au umblat cu casetofoane după ei să prindă anumite informaţii, anumite situaţii, şi după aceea au făcut caz de ele. Asta nu seamănă cu Avva Macarie şi nici cu Sfântul Apostol Pavel, ci seamănă cu dracii!

APROAPELE

Să nu uităm niciodată de om, de omul de lângă noi, mai ales de omul de lângă noi, pentru că omul de lângă noi este pus anume ca prin el să ne înmulţim iubirea. Se spune în Pateric – Sfântul Antonie cel Mare are cuvântul acesta – că „de la aproapele vine şi viaţa şi moartea. Că dacă folosim pe aproapele, pe fratele, pe Dumnezeu dobândim şi dacă greşim fratelui, lui Hristos greşim”, iar Cuviosul Ioan Colov spunea că: „Nimeni nu clădeşte o casă de la acoperiş în jos, ci de la temelie în sus”. Şi întrebat fiind ce înseamnă  acest cuvânt a zis: „Temelia este aproapele, ca pe el mai întâi să-l folosesc, pentru că de el atârnă toate poruncile lui Hristos”. Deci îndreptarea noastră, înaintarea noastră, depăşirea de noi înşine este în măsura în care relaţiile noastre cu cei din jurul nostru, cu cei apropiaţi ai noştri, sunt bune. E ceva extraordinar de important şi de frumos! Adică să ne raportăm la omul de lângă noi. De altfel, cel mai important om din lumea aceasta pentru fiecare din noi este omul de lângă noi, aproapele nostru, vecinul nostru. Se zice că mai mult te foloseşti de un vecin de aproape decât de fratele de departe.

Putem să ne silim să iubim pe Dumnezeu şi pe oameni cât putem noi mai mult şi atunci suntem pe calea cea bună, suntem în cuprinsul fericirii, ştim să ne coborâm la cel la care trebuie să ne coborâm şi ştim să-l ridicăm pe cel pe care trebuie să-l ridicăm. Cum se poate face aceasta o ştie numai cel ce iubeşte.

Să ştiţi că noi cu iubirea faţă de aproapele suntem foarte deficitari. Nu ştiu cine ar putea zice că iubeşte pe aproapele ca pe sine însuşi, că urmăreşte binele aproapelui cum urmăreşte binele propriu. Chiar şi în familie, nu totdeauna părinţii sau copiii sunt dispuşi să renunţe la ceva din partea lor ca să se simtă bine cei din jurul lor.

Bineânţeles că aproapele nostru poate fi cineva şi foarte departe de noi spaţial, dar pe care­l purtăm în noi prin iubire.

Şi călugărul şi mireanul pot să folosească pe aproapele prin fapta bună care i se cere. Degeaba vrei să câştigi pe cineva prin ceva ce nu-ţi cere el. Omul are nevoie de noi într-o anumită direcţie, pentru o anumită chestiune. Dacă nu-l folosim cum îşi doreşte, nu-l folosim deloc. Mai putem folosi pe aproapele indirect, când acela nu are trebuinţă de ceea ce am putea face noi pentru el, prin exemplul nostru bun şi prin dragoste.

Se spune că la un om care cerşea cineva i-a dat o floare. Niciodată nu s-a aşteptat omul acela ca cineva să-i dea o floare. N-a aşteptat floarea, dar floarea l-a bucurat, pentru că o floare spune ceva despre cel care o dăruieşte.

Sfântul Evanghelist Marcu şi Sfântul Evanghelist Luca, în legătură cu slăbănogul de la Capernaum, spun că cei patru care l-au adus pe acesta în faţa Domnului Iisus Hristos, l-au adus prin acoperişul casei şi l-au coborât în faţa Domnului Hristos. Asta este ceea ce facem când ajutăm pe un om, îl ducem în faţa Domnului Hristos prin ceea ce facem noi pentru el.

Să ne gândim că şi noi avem o scăldătoare în care s-ar putea face minuni, şi anume virtutea capabilă de cunoştinţă, fapta cea bună care se întăreşte în suflet şi care după aceea aduce cunoştinţa de Dumnezeu – şi cunoştinţa de Dumnezeu este o bucurie. Să ne gândim că aşa cum noi nu avem de multe ori gând înţelept, aşa alţii nu ne au pe noi în ajutor când am putea să le fim omul de ajutor. Să ne gândim la el. Să ne gândim la binele pe care-l putem face şi atunci darul lui Dumnezeu va fi cu noi, Maica Domnului ne va fi ocrotitoare, sfinţii ne vor ajuta cu rugăciunile lor, iar Domnul nostru Iisus Hristos ne va da gândul cel bun care să ne arunce în virtutea capabilă de cunoştinţă, iar cunoştinţa cea de la Dumnezeu va fi pentru noi bucurie în toate zilele vieţii noastre.

Sunt multe suferinţe în această lume care au ca pricină păcatele. Noi însă nu suntem judecătorii oamenilor, ci suntem ajutătorii oamenilor. Noi trebuie să facem ce a făcut Domnul Hristos. Domnul Hristos nu l-a întrebat despre păcatele lui pe slăbănogul de la Capernaum, nici pe cel de la Vitezda. N-a discutat viaţa lui de mai înainte, ci a fost gata să-l ajute şi l-a ajutat şi pe unul şi pe celălalt. Şi cu aceasta ne dă un exemplu, să fim şi noi binevoitori, să fim ajutători. Nu vom fi vindecători. Nu suntem în stare să ne vindecăm nici pe noi înşine. Dar avem putere de a mângâia. Avem putere de a lumina, avem putere de a mângâia pe oamenii din jurul nostru în credinţă, avem putere de a iubi, avem putere de a ne revărsa iubirea faţă de aceia care au trebuinţă de ajutor şi pe care âi părăsesc cei mulţi.

Nu ezitaţi unde ştiţi că puteţi ajuta cu ceva, unde ştiţi că puteţi interveni cu ceva, nu numai dând ceva din mână, ci dând ceva din inimă. Sfântul Isaac Sirul spune că atunci când âi dai cuiva ceva, veselia feţei tale să fie mai mare decât darul pe care i-l dai. Să simtă omul că vrei să-l ajuţi, că eşti alături de el, că nu-l părăseşti, ci stai cu bunăvoinţă faţă de el.

Despre Maica Tereza din Calcuta se spune că era odată lângă un bolnav şi curăţa nişte răni care miroseau urât. Ea voia să-l ajute pe omul acela care era în necaz şi cineva care a trecut pe acolo i-a zis: „Eu n-aş face asta nici pentru un milion de dolari”. Şi Maica Tereza a răspuns: „Nici eu, pentru un milion de dolari n-aş face, dar pentru Dumnezeu fac!”.

Asta înseamnă să ai credinţă, să faci ceva ce n-ai face pentru lumea asta întreagă, dar pentru Dumnezeu faci. Şi dacă nu faci, să ştii că eşti în lipsă cu credinţa. Dar dacă ai credinţă biruieşti şi-l ajuţi şi pe altul să biruiască.

Când te lauzi şi te trufeşti, împingi pe celălalt în jos. Tu eşti ceva şi el nu e nimic, sau e neânsemnat faţă de tine. Te scoţi pe tine în sus şi pe el îl apeşi în jos.

Nu se poate să fim cinstitori de Dumnezeu câtă vreme nu suntem şi cinstitori de oameni, mai ales cinstitori ai oamenilor lui Dumnezeu. Nu se poate să-I slujeşti lui Dumnezeu câtă vreme âi ocoleşti pe oamenii lui Dumnezeu, pe oamenii pe care Dumnezeu I-a pus să fie martorii Lui în această viaţă.

Având în vedere nişte principii şi ţinând seama de nişte repere, te poţi modela după principiile respective şi după reperele pe care le ai în vedere. Mi-aduc aminte, când eram copil am auzit la biserică citindu-se la Apostol, din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani. Aveam vreo 12-13 ani atunci şi am auzit cuvântul: „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor slabi şi nu nouă să plăcem. Ci fiecare să facă spre plăcerea aproapelui întru ce-i bine spre zidirea lui” (Romani 15, 1-2). Şi când am auzit cuvintele acestea, le-am luat în seamă şi am ajuns într-o împrejurare în care n-aş fi vrut să fac un bine pe care-l impunea situaţia. Mama mea pleca la câmp, tata era absent din gospodărie, parcă era-n armată, nu mai ştiu ce s-a-ntâmplat şi trebuia să meargă mama cu cineva la lucru. Şi atunci mama m-a rugat să am grijă de copiii femeii aceleia, să stau cu ei acasă şi să le port de grijă şi pe mine mă cam incomoda lucrul acesta. Dar mi-am adus aminte de cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Nu nouă să plăcem, ci fiecare să facă spre plăcerea aproapelui”. În felul acesta te ajută un principiu.

Cât priveşte raportarea la Dumnezeu, la oameni şi la noi înşine, în Mântuirea păcătoşilor se spune: „Faţă de Dumnezeu să avem inimă de fiu, faţă de aproapele să avem inimă de mamă şi faţă de noi înşine inimă de judecător”. Aş zice eu mai bine: minte de judecător.

Fiecare om care ne vine în faţă este un candidat la iubirea noastră. Pentru clipa în care ne întâlnim cu el, pentru totdeauna, omul de lângă noi este omul cel mai însemnat, este aproapele nostru şi fiind aproapele nostru trebuie să fim preocupaţi pentru binele lui.

Un părinte de la noi de la mănăstire zicea: „Dragă, pe om dacă-l iei de bun, bun îl găseşti, şi dacă-l iei de rău, tot pe acela, şi rău îl găseşti”.

În Pateric se spune că un boier i-a dat unui sărac o haină, şi săracul a luat haina şi a vândut-o şi a băut-o. Şi atunci omul era îngrijorat: „Uite, eu i-am dat-o să se îmbrace şi el a vândut-o şi a băut-o”, şi era nemulţumit şi noaptea a avut un vis în care se făcea că i se arăta Domnul Hristos îmbrăcat cu haina pe care el a dat-o săracului şi L-a întrebat pe binefăcător: „Cunoşti haina aceasta?”. Şi el a zis: „Da, Doamne, o cunosc, a mea este!”. Şi Domnul Hristos a zis: „Nu te întrista, Eu o port”.

Ei, conştiinţa aceasta vrea Domnul Hristos să o formeze în viaţa oamenilor, să avem în consideraţie faptul că ceea ce facem pentru omul de lângă noi, pentru omul care are trebuinţă de ajutorul nostru, facem de fapt pentru Mântuitorul şi ne va fi de folos la Judecata de Apoi.

ARGHIROFILIA

Sfântul Ioan Casian spune despre iubirea de arginţi (arghirofilia) că este o patimă care nu are o temelie în firea omenească, în vreun instinct al ei, ci este ceva în afara firii. Totuşi, poate că până la urmă iubirea de avere îşi are puterea în instinctul de conservare, pentru că mulţi dintre oameni caută să aibă avere nu numai pentru a-şi înmulţi plăcerile sau mărirea lumească, ci dintr-un instinct de conservare, ca să aibă, cum am zice, „bani albi la zile negre”. Nu e păcat să fii econom; nu trebuie să fii risipitor. Vedem aceasta şi în firea înconjurătoare; de pildă, albina adună miere pentru prezentul şi viitorul stupului. Bineânţeles, cineva care are credinţă în Dumnezeu nu are motive să fie îngrijorat, dar totuşi faptul de a avea nişte economii este un fapt binecuvântat de Dumnezeu şi nu se poate socoti o lăcomie. Lăcomia este atunci când nu te mai saturi, când vrei să ai tot mai mult şi tot mai mult, când nu eşti dispus să faci bine celor care au trebuinţe mai mari decât tine, iar tu ai prisos mai mare. În cazul acesta patima e vădită. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I către Timotei, pomeneşte de iubirea de arginţi ca despre rădăcina tuturor răutăţilor. Căci patimile întărindu-se în suflet sunt pricini de multe alte păcate. De exemplu, un lacom de avere va fi de multe ori şi exploatator, va şi fura, va aduna pe nedrept, va înşela ş.a.m.d.

ASCULTAREA

E foarte important lucrul acesta, ca cineva să-şi supună mintea lui Dumnezeu. Vă spuneam cândva într-un context oarecare, că Părintele Arsenie zicea că „noi avem mintea care discută cu Dumnezeu, în loc să se supună fără discuţie”.

La pescuirea minunată, aşa cum o istoriseşte Sfântul Evanghelist Luca, pentru că în cuprinsul ei constatăm o atitudine a Sfâtului Apostol Petru în care se vede supunere cu mintea faţă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, de fapt e începutul uceniciei Sfâtului Apostol Petru. Cum? Se spune în Sfânta Evanghelie de la Luca, citim aceasta în capitolul al cincilea, că Simon şi cu Andrei şi cu cei împreună cu dânşii îşi spălau mrejile, gata să meargă spre casă, după o noapte în care n-au pescuit nimic. Şi Domnul Hristos a zis, după ce i-a învăţat pe oamenii adunaţi în jurul Lui pe ţărmul mării, după ce i-a învăţat din barca lui Simon, a zis: „Mână la larg şi aruncaţi mrejile spre pescuire”; şi Petru a zis atunci: „Doamne, toată noaptea ne-am trudit şi nu am prins nimic, dar pentru cuvântul Tău arunc mreaja în mare” (Luca 5, 4-5). Sfântul Apostol Petru s-a supus atunci cu mintea lui Dumnezeu fără discuţie.

Cine se supune cu mintea Mântuitorului nostru Iisus Hristos acela-i totdeauna biruitor. Nu se poate să nu vadă minuni în viaţa lui când se supune cu mintea, în înţelesul acesta că, de pildă, Domnul Hristos spune să iertăm şi nu ne-ar conveni să iertăm, dar ne silim să iertăm, e o supunere cu mintea şi vedem minunea liniştirii sufletului şi o mare bucurie pentru noi.

Un alt text asupra căruia mă opresc adeseori este spălarea picioarelor, la Cina cea de Taină. E un lucru extraordinar, iubiţi credincioşi, să te gândeşti că Domnul Hristos este, fiţi atenţi, Dumnezeul care spală picioarele omului. Deci Domnul Hristos, ca Dumnezeu şi om, a spălat picioarele oamenilor. E o coborâre şi aceasta. E o coborâre ca să îl ridice pe om, ca să âi dea omului cinstire. În această lucrare a Mântuitorului, de coborâre până la faptul acesta de a spăla picioarele omului, Sfântul Apostol Petru a avut o ezitare. N-a mai avut atitudinea de la pescuirea minunată, nu s-a mai supus cu mintea, ci s-a împotrivit cu mintea. Şi a zis: „Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?”. Şi atunci Domnul Hristos a zis: „Ceea ce fac Eu, tu nu înţelegi acum, dar mai târziu vei înţelege”. Şi Sfântul Apostol Petru, statornic în împotrivirea lui, a zis: „Niciodată n-o să-mi speli mie picioarele”. Şi a spus Domnul Hristos: „Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine” (Ioan 13, 6-8). Cu alte cuvinte, dacă nu te laşi modelat, dacă nu te laşi să fac Eu ce trebuie să fac cu tine, dacă te împotriveşti, nu ai parte cu Mine, te împotriveşti şi nu poţi fi împreună cu Mine.

Nu se compensează prin ascultare lipsa de la slujbă. Nu e corect.

ATHOS

Unii dintre călugări se gândesc mereu cum ar fi să ajungă ei în Sfântul Munte, să trăiască acolo. Este un gând bun, deşi nu s-ar putea zice că dacă ai ajuns la Sfântul Munte, gata, ai ajuns în cer. Tot oameni sunt şi la Sfântul Munte. L-am întrebat odată pe un părinte de acolo, Părintele Dometie Trihenea, când a fost la noi la mănăstire: „Părinte, cum sunt părinţii de la Sfântul Munte?”. Şi a zis: „Să nu-ţi închipui că la Sfântul Munte sunt oameni veniţi din cer pe pământ! Sunt oameni de pe pământ... care doresc să ajungă în cer!”.

Aduc aminte acuma de un cuvânt de la Sfântul Munte, un fel de zicere, un fel de lozincă, care circulă la Sfântul Munte şi anume că: „La Dumnezeu să te gândeşti ca la Dumnezeu, nu ca la om, şi să-L respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul”. Bineânţeles că Dumnezeu nu este ceva de respirat, dar e vorba, prin acest cuvânt, să Îl avem în vedere pe Dumnezeu, să Îl avem în conştiinţa noastră pe Dumnezeu cât putem de des, dacă putem de câte ori respirăm să ne şi gândim la Dumnezeu, deşi lucrul acesta nu-i cu putinţă. Şi „la Dumnezeu să ne gândim ca la Dumnezeu nu ca la om”, asta înseamnă că pe Dumnezeu să-L avem la măsurile măreţiei Lui, cât putem înţelege noi din măreţia lui Dumnezeu. Vă puteţi închipui ce păcat mare fac cei care-L înjură pe Dumnezeu, cei care-L hulesc pe Dumnezeu şi care în loc să-L mărească Îl necinstesc, cât de departe sunt unii ca aceştia de a se uimi de Dumnezeu.

Eu aveam un părinte la noi la mănăstire – Părintele Serafim, Dumnezeu să-l odihnească – şi zicea că atunci când a fost el la Sfântul Munte, învăţat fiind cu slujbe scurtate, de pe la oraş şi de pe la sat, şi cu slujbe rare, când s-a dus acolo şi-l ţinea părintele ore întregi la rugăciune, i se părea lung, şi a zis către părintele: „Tare lungă a fost slujba asta”. Şi părintele a zis: „E lungă lenea ta!”.

Părintele Serafim, Dumnezeu să-l odihnească, a stat la Sfântul Munte şase luni. În aceste şase luni a fost povăţuit de Părintele Antipa Dinescu, care este cuprins şi în Patericul românesc. Acolo, la Sfântul Munte, Părintele Serafim a primit o scrisoare de la Mitropolitul Nicolae Bălan, care i-a dat în grijă să meargă la Atena să se înscrie la Facultatea de Teologie, că numai aşa poate să-i trimită bursă din ţară. Se gândea mitropolitul că părintele o să vină şi cu nişte cunoştinţe de limbă greacă. Părintele Serafim i-a spus Părintelui Antipa că a primit scrisoarea care-l îndemna să se ducă la Atena, la Teologie. Este interesant răspunsul Părintelui Antipa (să nu uităm că era vorba de o şcoală teologică, nu de o şcoală laică): „Mă, să te ţii de pravilă, că dacă nu, te îndrăceşti!”.

Dacă Părintele Serafim ar fi adus numai cuvântul acesta, nu s-a dus degeaba la Sfântul Munte. Nu s-a dus degeaba pentru el, nu s-a dus degeaba pentru mine şi nu s-a dus degeaba pentru toţi care ştiu cuvântul acesta al Părintelui Antipa Dinescu: „Să te ţii de pravilă, că dacă nu, te îndrăceşti!”. Scazi, te învârtoşezi, uiţi de Dumnezeu, Îl neglijezi pe Dumnezeu! Cei care-L neglijează pe Dumnezeu sunt mai răi decât necredincioşii!

Pentru că a fost vorba de pravilă, de rânduială de rugăciune, de program de slujbă, de participarea la sfintele slujbe, tot Părintele Dometie Trihenea, când a venit vorba despre pescuit, a zis: „E mai bun peştele decât cartoafele (sic!), dar pierzi prea multă vreme de pravilă pentru pescuit!”. Iată un gând de la Sfântul Munte: pierzi vreme de pravilă când mergi la pescuit. Stai prea mult acolo şi nu-ţi împlineşti datoriile principale; nu te-ai făcut călugăr ca să pescuieşti, te-ai făcut călugăr ca să-I slujeşti lui Dumnezeu. Dacă pescuieşti şi nu-ţi îndeplineşti datoriile pe care le ai, ai ales peştele în loc de Dumnezeu! Ai ales peştele în loc de pravilă! Deci Părintele Dometie a avut dreptate când a zis că pierzi timp de pravilă pentru pescuit.

De curând a ajuns la mine un cuvânt de la Sfântul Munte care tare mult mi-a plăcut. Cineva de acolo zice-aşa: „Inima mea are intrări, dar ieşiri nu are”.

Cineva care a intrat în inima mea nu mai poate ieşi. Chiar dacă vrea el să iasă, nu mai poate ieşi. Să-ncurcă … şi nu mai iasă.

ATITUDINEA

Este bine să luăm atitudine deschisă pentru păcatele şi fărădelegile săvârşite de fraţii noştri? Cum să­i mustrăm pe cei care vor să ne smintească, ce socoteală să cerem celor care ne lovesc pe la spate? Nu cred că retragerea este o soluţie.

Nu se poate da o soluţie pentru toate cazurile. Fiecare om trebuie să­şi găsească soluţia lui în împrejurările respective. Cât priveşte mustrarea pentru păcat, o poţi face unui om care înţelege mustrarea. Părintele Arsenie Boca zicea că „mustrarea învinge, nu convinge”. Ceea ce ne­ar interesa pe noi ar fi să­i convingem, nu să­i învingem.

Oamenii nu sunt fiinţe stas cu care să se poată lucra pe o singură direcţie. Sunt oameni pe care-i foloseşti lăudându-i, sunt oameni pe care-i foloseşti defăimându-i, sunt oameni pe care nu-i foloseşti vrând tu să-i foloseşti. Sunt cazuri şi cazuri, şi atunci trebuie să găseşti metoda pentru omul pe care îl ai în faţă.

Noi vedem nelegiuirile din jurul nostru şi tăcem. Vedem nelegiuirile din jurul nostru şi închidem ochii. Vedem nelgiuirile din jurul nostru şi n-avem curajul să spunem că nu-i bine. Vedem nelegiuirile din jurul nostru şi n-avem îndrăzneala să le arătăm ca nelegiuiri. Vedem nelegiuirile din jurul nostru şi ne facem că nu le vedem, că nu le ştim, ca şi când lucrurile acelea care se fac spre rău sunt spre bine. De ce facem noi aşa? Pentru că nu suntem întăriţi în bine.

Să ştiţi că toate păcatele care se fac în jurul nostru şi pe care noi le ştim şi pe care noi nu le înlăturăm, sau nu ne arătăm cuvântul împotriva lor, înseamnă că şi noi le facem într-un fel. Şi noi suntem părtaşi la nelegiuirile care se fac în jurul nostru şi pe care noi nu le arătăm ca nelegiuiri, ci noi, cum am zice astăzi cu un cuvânt care circulă acuma, le tolerăm.

Luaţi aminte la Sfântul Ioan Botezătorul care a stat împotriva fărădelegii! În loc să stea în pustie, acolo unde âi era locul şi acolo unde-i era rostul, s-a dus la regele Irod şi i-a spus: trăieşti în nelegiuire, nu faci bine! Noi nu putem face ceea ce a făcut Sfântul Ioan Botezătorul. Nici pentru cei din apropierea noastră, pentru cei din familia noastră. De multe ori lăsăm să se întâmple nişte lucruri pe care ştim sigur că nu le binecuvintează Dumnezeu.

Ar trebui să ne întristăm că noi nu am fost ca Sfântul Ioan Botezătorul care a spus cuvânt hotărât în faţa nelegiuirii. Să ne întristăm că tolerăm nelegiuirile, să ne întristăm că ne facem părtaşi la nelegiuirile din jurul nostru, să ne întristăm că n-avem curajul să stăm împotriva răului, să ne întristăm că n-avem curajul să-i spunem răului pe nume ci, ca să ne meargă nouă bine, ca să n-avem vorbă, ca să n-avem confruntări, tăcem. Şi tăcem cu păcat, pentru că lăsăm să se înmulţească păcatele în jurul nostru.

Sfântul Ioan Botezătorul n-a făcut aşa. Şi dacă îl sărbătorim cu adevărat la Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, la această sărbătoare tristă şi la această sărbătoare care-i şi de bucurie, dacă-l sărbătorim cu adevărat, apoi, la tristeţea că i s-a tăiat capul, ar trebuie să adăugăm mai mult tristeţea că nouă nu ni se taie capul pentru că pactăm, pentru că suntem de acord cu nelegiuirile din jurul nostru numai să nu ni se taie capul.

Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne dea tărie sufletească să putem fi împotriva păcatului oriunde şi oricând şi să fim următori Sfântului Ioan Botezătorul, chiar dacă pentru acesta ni s-ar tăia capul!

AVORTUL

Părinte, se spune despre mama care moare la naştere că este martir. Medicina spune că, uneori, avortul este necesar pentru a salva mama copilului. Se naşte următoarea situaţie: dacă femeia nu face avort şi moare la naştere, respectivii medici ar spune că femeia este o sinucigaşă mai degrabă, decât o martiră...

Dragă, depinde ce înţelegi prin actul respectiv. Doctorul poate să zică despre ea că­i o sinucigaşă, pentru că el nu ştie de Dumnezeu, pe când un credincios, care ştie de Dumnezeu, zice că­i martiră. Acum, noi n­avem de unde să ştim cum primeşte Dumnezeu o treabă din asta. Ceea ce ştim este faptul că o femeie însărcinată are dreptul să se împărtăşească, chiar dacă are păcate opritoare de la împărtăşire. Asta înseamnă că şi Biserica are în vedere posibilitatea de a muri o mamă la naştere, nu pentru că vrea ea să moară sau pentru că vor alţii să fie aşa, ci pentru că se poate întâmpla aşa. Dar sunt şi femei care fac prea multe avorturi şi după aceea se întâmplă să aibă şi un copil şi, în cazurile acestea, este periclitată naşterea. Acum nu ştiu dacă în această situaţie este martiră.

Când eram eu student la Teologie, a murit cineva din personalul şcolii, despre care se zicea că făcuse multe avorturi. Avea un băiat şi totuşi vroia şi o fetiţă. Acum, Dumnezeu ştie dacă a fost martiră. Noi trebuie să le lăsăm pe toate în seama lui Dumnezeu.

            Bine, dar sunt şi cazuri în care medicii spun: „Sigur naşterea aceasta nu poate avea loc”.

Bine, dacă nu poate avea loc, atunci să aibă loc sarcina şi să se evite naşterea, dar să nu se omoare copilul.

            Deci, oricum ar fi, omorârea copilului este o crimă...

Da. Se consideră.

            Şi nu se justifică prin nimic?

Nu se justifică prin nimic şi se justifică, totuşi, prin neputinţa omului. Sunt atâtea femei care nu au destulă credinţă încât să le facă disponibile pentru martiriu. Noi nu sfătuim păcatul, dar trebuie să tratăm păcatul. Adică, dacă cineva a făcut totuşi un avort, eu nu pot să spun că Dumnezeu nu­l iartă, dar nici nu pot să spun cuiva să facă un avort.

BĂTRÎNII

Bătrânii păcătuiesc în două feluri: cu ura şi cu gura.

Cred că aţi băgat de seamă şi dacă n-aţi băgat de seamă sigur vă daţi seama acum că cei mai distanţi oameni sunt oamenii bătrâni, adică-s depărtaţi unii de alţii. La tinereţe, copiii se joacă unii cu alţii, sunt apropiaţi unii de alţii, li-i drag unii de alţii, în general vorbesc.

La bătrâneţe sunt distanţările cele mari, binânţeles dacă oamenii n-au trăit aşa cum a vrut Dumnezeu să trăiască.

BEŢIA

Şi acum să vă spun o glumă. Am învăţat-o prin Banat. Când eram student la Teologie aveam un coleg în Măru. Şi m-am dus acolo – am stat câteva zile – şi zice cineva: „Mă, s-a îmbătat cutare aseară de i-o zis la cuţu cuscru”. Mi-a plăcut foarte mult expresia, pentru că arată ceva, adică ajunge să facă confuzii de nici nu mai ştie ce să zică şi cum să se raporteze. Asta-i degradarea pe care o aduce beţia. Şi i-am spus unui om de pe la Bistriţa Năsăud, că mie îmi place vorba aceasta şi o mai spun aşa când se nimereşte şi mai ales când stăm la o masă. Şi zice: „Părinte, ştiţi cum se zice pe la noi? Pe la noi se zice că «S-o îmbătat cutare de i-o zis la bivol bade»”. Adică, tot n-a mai ştiut care-i omul şi care-i animalul. Sunt nişte lucruri care spun mult. Să ştiţi că nu trebuie să învăţăm neapărat numai din Scriptură şi din Filocalie şi din Pateric, că uite, putem să învăţăm nişte lucruri şi de la oamenii care au o experienţă.

BINECUVÎNTĂRILE

E un lucru extraordinar să ştii că ultimul lucru pe care L-a făcut Domnul Hristos aici pe pământ pentru oameni, pentru ucenicii Săi, a fost că i-a binecuvântat şi S-a înălţat binecuvântându-i.

Absolut toate binecuvântările Bisericii, câte sunt în lumea aceasta, câte sunt la Sfânta Liturghie şi la celelalte sfinte slujbe, toate sunt o prelungire a binecuvântării de la Înălţarea Domnului Hristos.

Binecuvântarea lui Dumnezeu este peste toţi cei vrednici de binecuvântare. Pe cine binecuvintează Dumnezeu? Ar trebui să ştim cu toţii pe cine. Se spune în rugăciunea Amvonului: „Cel ce binecuvintezi pe cei ce Te binecuvintează, Doamne, şi sfinţeşti pe cei ce nădăjduiesc în Tine”. Deci cei ce aduc binecuvântare lui Dumnezeu se învrednicesc de binecuvântarea lui Dumnezeu.

La mănăstire la noi, la Sâmbăta, la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, în 1971 au venit doi creştini din Germania. Cu prilejul acesta a venit vorba despre o instituţie bisericească de ajutorare a epilepticilor, o instituţie mare, care se numeşte Betel. Betel înseamnă „casa lui Dumnezeu”. E un cuvânt evreiesc pe care ei l-au luat ca denumire a casei de ajutorare de la Bielefeld. Şi a venit vorba atunci, în 1971, când au fost cei doi din Germania, doi intelectuali, a venit vorba despre faptul că un părinte de la noi, Părintele Serafim Popescu, Dumnezeu să-l odihnească, a lucrat prin 1943–44 nu ştiu precis când anume, dar în vremea cât a fost în Germania, a lucrat trei luni de zile în instituţia aceasta Betel, la ajutorarea bolnavilor, la ocrotirea bolnavilor. Şi venind vorba despre asta, cei din Germania ne-au spus că la intrare la Betel e scris aşa : „Pace celor ce vin, bucurie celor ce rămân, binecuvântare celor ce pleacă”.

Nouă ne-au plăcut tare mult cuvintele acestea şi atunci ei au scris în Cartea de Onoare a mănăstirii noastre: „Pace celor ce vin, bucurie celor ce rămân, binecuvântare celor ce pleacă, doresc doi creştini din Germania tuturor celor ce-n urma lor vor vizita această mănăstire”.

Să ştiţi că cuvintele acestea le plac tuturor celor ce ştiu de cuvintele acestea: pace, bucurie şi binecuvântare. E ceea ce ne dă Dumnezeu la sfintele slujbe ale Bisericii noastre, la Sfânta Liturghie, binecuvântarea din care izvorăşte pacea, pentru că se spune „Pace tuturor”, şi din care izvorăşte şi bucuria pentru cei ce împlinesc poruncile lui Dumnezeu.

Să ştiţi că Domnul Hristos vrea să ne binecuvinteze, dar nu ne poate binecuvânta decât dacă suntem acolo unde sunt binecuvântările.

BINELE FĂCUT

Sfântul Marcu Ascetul atrage atenţia că, dat fiind faptul că Dumnezeu ne-a dat puterile de a face bine, orice bine pe care îl facem suntem datori cu el, nu avem niciodată un plus.

Ortodox gândind, noi nu avem niciodată un plus pe care îl dăm, pe care îl putem transfera la alţii. Ci tot ce facem noi spre bine se adaugă la ceea ce suntem noi, se scrie în Cartea Vieţii noastre şi ne este necesar pentru că niciodată nu ne putem opri din calea binelui. Noi suntem limitaţi şi ne oprim cumva din calea binelui prin limitele pe care le avem, prin mărginirile noastre, dar ceea ce facem noi e totdeauna ceva cu care suntem datori.

Să începem cu noi îndreptarea spre bine a vieţii altora.

Important este să se facă binele în lumea aceasta, nu este important dacă eu sau altul face binele acela.

BIOENERGIA

Pe toţi câţi m-au întrebat dacă e bine să folosească bioenergie, le-am spus că da. Dacă el simte că-l ajută treaba asta poate să se ducă, că nu-i de la vrăşmaşul, âi de la Dumnezeu. Numai că eu personal n-am ajuns să mă conving că pe mine mă ajută o treabă dintr-asta. Nu m-a ajutat cu nimic până acuma.

Referitor la metodele de tratament ale unei boli, acceptaţi şi credeţi că un creştin poate apela şi la tehnici neconvenţionale cum ar fi homeopatia, acupunctura?

Sigur că da. Sunt totuşi mijloace de întremare a fiinţei umane, de ce să nu poată face apel la tot ceea ce se poate face pentru binele omului? Oamenii, în general, nu sunt încă obişnuiţi cu chestiunea aceasta şi se pot face şi multe lucruri care să-i înşele pe oameni, se pot prezenta unii care au, ştiu eu, practica aceasta de a ajuta pe oameni şi de fapt o fac pentru bani sau pentru avantaje ale lor, nu pentru avantaje ale bolnavului. Pot fi şi lucruri de felul acesta, însă, în general, acolo unde se duce omul are încredere că poate fi ajutat, se poate duce şi la acupunctură, şi la bioenergie, şi la orice unde poate câştiga un spor de bine pentru viaţa lui personală, aşa cum te duci la un izvor de apă termală, la izvoare de apă minerală şi te poţi folosi de acestea, cam aşa te poţi duce şi la un bionergetician, dacă acela este om serios şi dacă simţi că âţi foloseşte la ceva intervenţia lui.

BISERICA

Biserica, înţeleasă ca locaş de închinare, este cerul cel de pe pământ. Noi credem în existenţa cerului celui mai presus de lume, dar ştim că există şi un cer pe pământ. Iar cerul cel de pe pământ este locaşul lui Dumnezeu, Sfânta Biserică. Pentru că în Sfânta Biserică, în locaşul închinat lui Dumnezeu, se fac lucruri cereşti aici pe pământ, se fac sfintele slujbe, se face Sfânta Liturghie, şi acestea sunt lucruri cereşti.

M-aş bucura mult să reţinem lucrul acesta, că Sfânta Biserică, privită ca locaş de închinare a lui Dumnezeu în care se fac sfintele slujbe şi mai ales Sfânta Liturghie, este cerul cel de pe pământ, şi nu poate ajunge cineva în cerul mai presus de lumea aceasta decât în măsura în care ia parte la slujbele dumnezeieşti în cerul cel de pe pământ. Nu are ce căuta cineva în cer dacă nu merge în Sfânta Biserică.

Tot ce se face în Sfânta noastră Biserică este ca să ne pună în legătură cu Dumnezeu, ca să ne facă gânditori de Dumnezeu, ca să ne facă cinstitori de Dumnezeu, ca să ne facă purtători de Dumnezeu, ca să ne facă purtători de Hristos şi purtători de Duh şi să avem Sfânta Treime lucrătoare în noi. Toate lucrurile acestea se pot realiza numai în atmosfera de gând pe care ne-o dă Sfânta Biserică.

Zic eu către un tânăr: „Să te duci de acuma încolo la biserică, duminica”. Zice: „Părinte, dacă ziceţi dumneavoastră mă duc, dar dumneavoastră nici nu ştiţi ce duc eu în mintea mea când mă duc în biserică, câte spurcăciuni duc eu în minte în biserică”. Şi i­am zis: „Cu ele cu tot du­te la biserică, pentru că, dacă nu te duci la biserică, nu te poate ajuta cineva în afară de Biserică. Dar dacă te duci în biserică faci dovadă înaintea lui Dumnezeu şi înaintea ta că te vrei mai bun şi vrei să scapi de rele, dar ca să scapi de cele de demult trebuie să nu mai adaugi altele în vremea aceasta şi atunci scapi de răutăţI”.

O întrebare practică: am o fetiţă de opt ani; până la şase-şapte ani stătea la toată Slujba Sfintei Liturghii, acum nu mai are răbdare. S­o mai iau la Slujba Sfintei Liturghii, chiar dacă mai iese din când în când din biserică, sau s­o las acasă? Cum să procedez?

Şi într­un fel şi într­altul: o mai aduci la biserică să nu­şi uite de biserică, o mai laşi şi acasă, pentru că nu are răbdare... Slujbele noastre sunt făcute pentru oameni mari, pentru oameni pricepători, pentru oameni care ştiu pentru ce stau acolo, pentru oameni care participă la slujbă. Nu sunt făcute pentru copii care, la măsura lor, nu înţeleg. Aşa că aceia care aveţi copii trebuie să vă lăsaţi voi după copii, nu copiii după voi, la măsura voastră. Se zice că niciodată nu poţi să ceri unui copil să meargă la acelaşi pas cu un om mare. Un copil are pas de copil. Dacă vrei să mergi cu el, te laşi tu după el, trebuie să­i înţelegi neputinţa lui; nu­i ceri nişte lucruri pe care nici tu nu le­ai făcut când erai copil şi nici nu le­ai fi putut face.

Cum vedeţi o unire între Răsărit şi Apus, din punct de vedere religios?

Cred că numai Dumnezeu ne mai poate uni, că prea ne-am despărţit. Cu puterea lui Dumnezeu, da, se poate orice.

BLESTEMELE, FARMECELE ŞI VRĂJILE

Pentru a nu ajunge să poţi fi blestemat trebuie să duci o viaţă superioră. În Deuteronom 32 se spune pe cine binecuvintează Dumnezeu şi pe cine blastămă. Dacă duci o viaţă superioară, corectă, după voia lui Dumnezeu, nu ajungi niciodată sub blestem. Dacă nu duci o viaţă superioară, corectă, blestemul e asupra ta şi nu ştiu dacă te poate dezlega cineva de ceea ce trebuie să pătimeşti pentru păcatele tale.

Blestemele, să ştiţi că nu au mare valoare; sunt cazuri în care se leagă şi în care nu se leagă. Însă sunt anumiţi preoţi din cei care deschid cartea şi care toate le văd prin blestem, prin vrăji, prin fermecătorii, prin…

 Dumnezeu să mă ierte pentru ce spun acum. La Sfântu' Gheorghe este un preot numit Cucu. La el merge multă lume să le spună viitorul, să le spună de ce au piedicile pe care le au, iar el spune întotdeauna că e vorba de un blestem, că e sub vrăji, că i-a făcut cineva… şi-apoi eu zic: Cucu-i ca cucu. Cucu numai una ştie: Cucu! Cucu! Cucu! Cucu! şi gata. El numai asta ştie, la toată lumea spune acelaşi lucru. Nu vă duceţi, nu vă complicaţi viaţa, nu vă băgaţi în cap lucruri care n-au nici o importanţă. Zilele trecute mi-a zis cineva că s-a dus la el şi i-a spus că o să se căsătorească cu o fată al cărei nume începe cu „O”. Şi s-a căsătorit cu una al cărei nume începe cu „N”.

Le mai spune oamenilor că trebuie să meargă la 3 mănăstiri, la nu ştiu câte biserici, să ducă lumânări, să le aprindă… ăstea-s nişte înşelări ale omului, ca să credă că a făcut şi el ceva. Îmi spunea cineva din Braşov: „Părinte, eu am noroc că am maşină să mă duc la 7 biserici să aprind câte o lumânare, cum mi-a zis părintele”. Şi âi zic: „Păi măi, în loc să stai la o slujbă cumsecade tu te duci la 7 biserici şi nu mergi la nici o slujbă”. Sunt lucruri fără valoare, e doar un fel de înşelare de sine.

Au apărut nişte îndrumări de-ale Părintelui Argatu despre cum poate cineva să scape de farmece şi blesteme. Cu 9 lumânări, care să le aprindă, să le aşeze pe o tavă sau cărămidă, ca să se ardă de tot. Vinerea să facă rugăciunea dimineaţa până arde un sfert de lumânare, apoi la amiază până arde alt sfert de lumânare, seara alt sfert şi noaptea la 12 până arde tot. Sunt lucruri fără valoare, fără importanţă! L-am cunoscut pe Părintele Argatu, dar nu l-am cunoscut sub aspectul acesta sau poate scrierea respectivă nu e autentică. În sfârşit, Dumnezeu să-l odihnească. N-avem nimic cu el. Dar vă spun: nu vă luaţi după treburi din acestea. Acolo se spune de exemplu şi că cineva care are un necaz să se ducă cu un pomelnic la preot, să prezinte pomelnicul cu problema pe scurt, iar preotul să scoată părticică la proscomidie şi după aceea preotul să-i dea omului părticica pe care a luat-o şi după 24 de ore de ajun să mănânce părticica aceea. Păi ca să te împărtăşeşti nu-ţi trebuie 24 de ore de ajun, ori împărtăşania e mai mare decât părticica! În afară de aceasta, părticica pe care o scoate preotul n-are voie să o dea la nimeni, pentru că e scris ce trebuie să facă preotul cu părticelele: se amestecă în Sfântul Potir şi se consumă după Liturghie. Când s-a terminat Liturghia preotul e dator să consume tot şi n-are voie să dea la nimeni nimic. Deci vă rog, nu vă luaţi după aceste lucruri. Rugaţi-vă cum puteţi, cum ştiţi. Trăiţi o viaţă aşa încât să n-aibă putere vrăşmaşul asupra voastră.

În cărţile noastre de slujbă sunt rugăciuni de dezlegare de blestem şi de dezlegare de farmece. În Sfânta Scriptură sunt locuri în care se spune că Dumnezeu binecuvintează pe cei ce-I slujesc Lui şi că sunt sub blestem cei care nu-I slujesc Lui. Sfântul Apostol Pavel însă, în Epistola către Romani are un cuvânt care ar fi bine să-l avem cu toţii în vedere şi să credem în el. Sfântul Apostol zice aşa: „Fiţi înţelepţi faţă de bine şi nevinovaţi faţă de rău şi Dumnezeu va zdrobi repede pe Satana sub picioarele voastre”. În Vieţile Sfinţilor se spunce că Sfântul Ciprian a avut în vedere o fecioară pe nume Iustina pe care voia să o câştige pentru el şi a umblat cu nişte vrăjitorii pentru a o câştiga şi acestea n-au avut nici o influenţă. Şi atunci şi-a dat el seama că Iustina fecioara are o putere mai mare decât puterile negative şi s-a convertit la creştinism. Toate acestea arată că oamenii au crezut de-a lungul veacurilor în nişte influenţe negative. Cât sunt de eficiente nu ştim, dar de multe ori âţi ajunge şi numai gândul că eşti sub blestem sau că eşti sub vrăjitorii, fără altceva. Sunt însă multe lucruri care se pot explica altfel decât le explică oamenii.

Să vă spun un caz din satul meu. Bunica mea povestea o întâmplare din viaţa ei. Când era de vreo 10-12 ani s-a dus la o mătuşe şi a luat de la ea un pacheţel cu unt să-l aducă acasă. Tot atunci era o cununie la biserică şi în loc să se ducă direct acasă cu pacheţelul s-o dus la biserică. Şi copil fiind şi-o uitat de pacheţel şi i-o căzut pacheţelul cu unt pe pragul de la cimitir, de la intrarea în curtea biseicii. Când o ieşit cei de la cununie o văzut că e ceva acolo şi toată lumea o crezut că-i vorba de ceva farmece, de ceva boscoane puse acolo. Şi ziceau: fiţi cu grijă ca nu cumva să se atingă mireasa, să nu calce mirele, să nu calce cineva … toată lumea o ocolit pacheţelul şi după aceea buna s-o dus şi l-o luat şi s-o dus acasă cu el şi l-o mâncat.

Da’apoi ce s-o întâmplat. Oamenii aceia care au fost cu cununia, mirele şi mireasa, or avut foarte multe necazuri. Şi eu cunosc necazuri pe care le-au avut ei. Şi acuma s-or continuat necazurile cu un accident a unui strănepot al lor. Ei, dacă faci o legătură între pachet şi întâmplări nu-i nici o legătură. Şi totuşi oamenii or tot ţinut-o că atunci la nuntă s-or făcut nişte vrăji.

Vine o fată de 19 ani să-i fac dezlegare de blesteme. Păi zic, tu de unde ştii că eşti blestemată. Păi zice, mi-o zis cutare preot că-s sub blestem. Zic, hai să-ţi fac, da’ acuma nu ştiu dacă-i crede că s-o dezlegat, că eşti legată crezi!

BUCURIA

Am şi eu un cuvânt care zic că e bine să-l ţină minte şi alţii: întâi e datoria şi apoi vine bucuria. Deci întâi ne facem datoria şi după datorie vine bucuria!

Nu putem noi cuprinde în sufletele noastre câtă bucurie vrea Dumnezeu să ne dea.

La Cununie se spune pentru cei ce se căsătoresc, când âi binecuvintează preotul: „Dă-le lor, Doamne, bucuria pe care a avut-o Sfânta Elena când a găsit Cinstita Cruce”. Nu cunoaştem această bucurie, dar Biserica o ia ca termen de comparaţie pentru o bucurie adevărată, pentru o bucurie prin cruce, pentru o bucurie de familie care se realizează tot prin cruce, tot cu osteneală, tot cu durere, tot cu disciplinare.

Bucuria creştină este mai presus de bucuria firească.

Aşa zice Sfântul Apostol Pavel: „Noi suntem lucrători de bucurie” (II Corinteni 1, 24). Ca să fim lucrători de bucurie trebuie să facem ceva pentru binele altora; şi când facem ceva pentru binele altora facem şi pentru binele nostru, pentru că nu se poate să faci ceva bun pentru altul şi să nu-ţi rămână şi ţie. Sfântul Atanasie cel Mare spune că: „Cel care unge pe altul cu aromate, el mai întâi miroase frumos”, adică el este cel dintâi beneficiar al miresmelor pe care le îndreaptă către altul. Aşa este şi cu bucuria creştină, dacă ne putem face lucrători de bucurie, vom putea avea şi noi bucurie din bucuria altora.

Nu se poate să fii un creştin bun şi să nu ai parte de bucurie.

Rugăciunea nu trebuie făcută neapărat pentru bucurie, bucuria vine de la sine.

Sunt unii care cred că acesta-i rostul creştinului: să plângă. Dumnezeu să le ajute la cei care vor să plângă, să plângă, dar să ştiţi că nu asta e atitudinea cea adevărată. Atitudinea cea adevărată este atitudinea bucuriei: „Ca bucuria Mea s-o aibă deplină întru ei”, „Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie deplină întru voi”. Spune Domnul Hristos – tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan găsim cuvântul acesta, în capitolul al 16-lea: „Voi sunteţi trişti iar lumea se bucură. Femeia, când e să nască, se întristează că a venit ceasul ei – deci a venit ceas de durere – dar după ce a născut copilul se bucură că s-a născut om pe lume. Şi voi acum sunteţi trişti – erau trişti ucenicii pentru suferinţele Domnului Hristos – dar iarăşi Mă veţi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 20-22). Iată atâtea şi atâtea gânduri care dau bucurie, care sunt temeiuri pentru bucurie, care trebuie să ne facă să ne reproşăm întristările şi împuţinările şi întunecările câte le putem avea.

Orice bucurie care porneşte din Dumnezeu e o bucurie pe care ţi-o dă Dumnezeu.

Mi-aduc aminte că în casa noastră, cândva, a fost vorba de o cântare în care erau cuprinse cuvintele: „Bucurie, bucurie, vorbă frumoasă în pustie”. Parcă ar fi vrut cineva să spună, prin aceste versuri, că bucuria e ceva absent din viaţa omului, că e o vorbă frumoasă, dar o vorbă frumoasă degeaba, pentru că nu se realizează sau nu se prea realizează. Cine a alcătuit textul cântării respective şi a spus cuvântul acesta, se vede că a privit în jur şi a văzut multe necazuri în lumea aceasta şi s-a gândit că oare în acest context existenţial, în lumea aceasta, ar putea cineva să se bucure cu adevărat? Adevărul este că noi, cei care avem credinţa creştină şi care avem o experienţă duhovnicească, ştim că bucuria e o realitate pentru cel ce crede.

Bucuria succesului poate să fie o împlinire, dar o împlinire adevărată trebuie să vină din ceva mai presus de noi.

BUNĂTATEA

E adevărat că în Pateric se spune, de pildă, că un părinte „din multa bunătate nu mai ştia ce e răutatea”. Era aşa de statornicit în bine încât nu mai putea presupune răutatea. Gândiţi­vă ce deosebire mare e între părintele acela şi noi. Noi ce facem? Din multă răutate nu mai putem presupune bunătatea!

Cineva care nu este bun cu toţi, nu-i bun. În Pateric este o zicere a Sfântului Macarie: „Cu un cuvânt bun şi pe cel rău îl faci bun, iar cu un cuvânt rău şi pe cel bun îl faci rău”. Bineânţeles, este vorba de o răutate relativă şi de o bunătate relativă, oscilantă şi fluctuantă. Noi trebuie să fim totdeauna buni. Cine e şi rău, nu se aseamănă cu Domnul Hristos, pentru că Domnul Hristos este totdeauna bun.

Ştiţi că despre Sfântul Macarie se spunea că a fost „dumnezeu pământesc” (parcă te ia groaza când auzi un astfel de cuvânt în Pateric: dumnezeu pământesc!). De ce dumnezeu pământesc? Pentru că aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, aşa acoperea şi el păcatele oamenilor: pe cele pe care le vedea, ca şi cum nu le-ar fi văzut, pe cele pe care le auzea, ca şi când n-ar fi auzit de ele.

Aşa face Domnul Hristos, aşa trebuie să facem şi noi! Să fim buni, să fim înţelegători, să fim milostivi, să fim iertători. Şi cu asta n-am făcut totul! Mai trebuie să facem ceva: Domnul Hristos a spus despre Sine că: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-şi dea sufletul, preţ de răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 28). Deci să fim în slujba oamenilor, în slujba altora.

 Când ucenicii au vrut să-i lase pe oameni să se descurce singuri – „Dă drumul mulţimilor să se ducă să-şi cumpere de mâncare” –, Domnul Hristos a zis: „N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi lor să mănânce” (Matei 14, 16) – adică întâi gândiţi-vă ce puteţi face voi pentru ei, nu ce poate face altul.

Dacă facem aşa, dacă ne gândim ce putem face noi pentru omul de lângă noi, nu ce ar putea face altul, atunci suntem ascultători de Domnul Hristos şi suntem pe calea îmbunătăţirii sufleteşti. Fiind pe calea îmbunătăţirii sufleteşti, suntem nu numai gânditori la Hristos, gânditori de Hristos, ci şi hristofori.

CALENDARUL

Vom ajunge noi odată să avem sărbătorile, Naşterea Domnului, Paştele, împreună cu catolicii?

Crăciunul îl avem odată cu ei, cei care suntem cu calendarul îndreptat. Paştele nu le putem avea cu ei pentru că nu toţi ortodocşii au primit calendarul îndreptat, şi atunci ne-am despărţit noi între noi. Şi atunci s-a găsit modalitatea aceasta: primim calendarul îndreptat. De ce? Pentru că nu este al Bisericii calendarul, cum zic cei care nu au primit calendarul îndreptat, şi zic „sfântul calendar”. Nu au dreptate, pentru că nu Biserica a creat calendarul, aşa cum nu Biserica a creat scrisul, aşa cum nu Biserica a creat limbajul. Toate acestea le-a luat Biserica de la cei care le aveau atunci când a apărut Biserica. Şi dacă calendarul atunci a fost neândreptat şi între timp s-a reformat calendarul, Biserica nu poate să zică: eu rămân la calendarul vechi, că acela e sfânt şi acesta e pângărit. Nu e aşa. Sunt unii care nu judecă aşa şi atunci s-a ajuns la o neunire între noi ortodocşii, pentru că numai ortodocşii nu au primit calendarul îndreptat. Şi atunci Crăciunul îl ţinem la 25 decembrie, după calendarul îndreptat. Şi cei care nu au primit calendarul îndreptat tot la 25 decembrie, numai că 25 decembrie corespunde cu 6 ianuarie. Ce să facem? Să ne vedem de cale şi să facem ce putem să facem în condiţiile noastre. Nu are rost să ne certăm pentru lucruri care nu sunt ale noastre.

Mitropolitul Nicolae Bălan, Dumnezeu să-l odihnească, zicea că ceea ce ne uneşte e mai mult decât ceea ce ne desparte.

CANONUL ŞI PRAVILA

Omul, dacă calcă canonul, e vinovat, dar există şi situaţia în care omul nu poate să-şi împlinească canonul. De pildă, au venit la mine la spovedit nişte femei care au fost pe la Mănăstirea Sihăstria şi au primit acolo canon să mănânce lunea, miercurea şi vinerea fără ulei, deci post deplin. Lucrul acesta l-au primit pentru că au mâncat de dulce în post, nu ştiu când. Dar, ce se întâmplă: cei care le-au dat canonul ăsta – care poate că stau toată ziua la umbră – poate că n-au săpat niciodată la cucuruz să vadă cum e să sapi fără să mănânci, fără să te hrăneşti. „Zamă mănânci, zamă poţi!”, cum zicem noi prin Ardeal. Deci, femeile au încercat să facă ceea ce li s-a spus şi, bineânţeles, n-au putut să facă. Şi au venit la mine şi mi-au zis: „Părinte, ce ne facem, că nu ne putem săpa cucuruzul în condiţiile astea!”. Şi bineânţeles că eu am fost mai larg decât cei de la Sihăstria şi le-am spus: „Mâncaţi cum se cade. Mâncaţi cu ulei, dar mâncaţi de post, totuşi. După aceea vă vine puterea şi vă săpaţi cucuruzul”.

Daţi un canon pentru pierderea fecioriei?

Adică cum să dau un canon, eu personal dacă dau canon? Eu personal, sau ce învaţă Biserica în chestiunea aceasta?

Personal.

Dragă, mai întâi de toate canonul e necazul care vine după asta şi frământarea de conştiinţă. Eu personal nu prea scormonesc prin subteranele oamenilor, dar bineânţeles dacă omul mărturiseşte, âi dau canon pentru păcate de felul acesta doi ani de zile oprire de la Sfânta Împărtăşanie. Asta nu înseamnă că neapărat trebuie să treacă doi ani. Sfântul Ioan Gură de Aur are un cuvânt, în Comentariul la Epistola II către Corinteni, în care spune: „Pe mine nu mă interesează anii, ci mă interesează vindecarea. Dacă s-a vindecat, de ce să mai aşteptăm să treacă anii, şi dacă nu s-a vindecat, ce folos că au trecut anii?”. Trebuie să găsim modalitatea să vedem în ce măsură omul se încadrează în împlinirea datoriilor pe care le are el în faţa lui Dumnezeu. Pentru că să ştiţi că păcatele nu trebuie categorisite după un şablon, ci trebuie categorisite după felul în care se raportează oamenii cu păcat la un lucru. De pildă, la mine a venit cândva un cetăţean din părţile Făgăraşului, şi zice către mine: „Părinte, eu am un păcat mare, mare de tot”. Şi eu când am auzit aşa, am zis: „Bine, dar ai putea totuşi să-l spui?” Şi a spus: „Da părinte, că îl ştie tot satul”. Şi să ştiţi că a fost ceva grav, într-adevăr grav: „Părinte, eu am omorât pe un fiu al meu”. Într-o împrejurare în care el de fapt nu a dorit să omoare. S-a bătut cu soţia lui, copilul a intrat între ei – nici nu am mai întrebat: şi cum l-ai lovit? L-a lovit şi a murit. Şi a făcut omul nouă ani de închisoare. Şi m-am gândit: a făcut nouă ani de închisoare, ce să-i mai dau eu încă nouă ani sau nu ştiu ce? Mai ales că nu a vrut. Zic către el – în gândul meu am zis: îl las să se împărtăşească, am zis eu în gând dar nu i-am spus nimic: „La biserică mergi?” Zice: „Nu, părinte”. Şi asta o ştie tot satul, probabil. „Te rogi dimineaţa şi seara?” „Nu mă prea rog”. „Posteşti?” „Nu!” Şi am zis: „Acestea care le faci tu acum sunt mai mari decât acela care l-ai făcut, că acela l-ai făcut într-o clipă, dar acestea le faci, uite, zi de zi”. Aşa că lucrurile nu pot fi gândite numai aşa, că acesta-i păcatul cel mai mare. Păcatul cel mai mare e păcatul care-l faci, dacă-i vorba, păcatul în care eşti.

Eu nu aplic niciodată canoanele Bisericii întocmai. Pentru desfrânare să dau 5–7 ani de oprire de la Sfânta Împărtăşanie, pentru adulter să dau 14 ani. Nu. Pentru că m-am orientat după opinia Părintelui Dumitru Stăniloae, exprimată în Dogmatica, în legătură cu spovedania, unde spune că el ar recomanda ca preoţii să nu dea mai mult de 3 ani oprire de la Sfânta Împărtăşanie. Şi atunci eu m-am ţinut de asta. Pentru păcatele cele mai mari dau 3 ani de oprire de la Sfânta Împărtăşanie. De exemplu: pentru avort, pentru ucidere aş da 3 ani. Dar, în cazul acesta, omul ar trebui să fie angajat în cele ale credinţei.

Îmi spunea cineva că citeşte în fiecare zi o Psaltire în patru ceasuri. Păi zic: faci exerciţii de citire. Asta nu înseamnă că te rogi. Hocus pocus preparatus. Asta nu-i rugăciune. Nu trebuie să fii asuprit de propriile tale rugăciuni, ci trebuie să-ţi rânduieşti lucrurile în aşa fel încât să faci faţă şi la celelalte îndatoriri pe care le ai.

Nu am pretenţia să se roage omul ore întregi, că nu are vreme. Două categorii de oameni au vreme: pensionarii şi şomerii. Da’ nici ei nu se roagă.

Zicea Părintele Serafim Popescu: „Toate merg după tipic, numa-n suflet nu-i nimic”.

Dumnezeu ştie neputinţele omului şi primeşte şi neputinţele în loc de pravilă. Aceasta nu înseamnă că nu-ţi faci pravila în cazul când nu poţi să ţi-o faci! E ca şi când ţi-ai făcut-o, dacă ajungi la neputinţa de a ţi-o face, dar doreşti totuşi s-o faci. În cazul acesta, fără pravilă – eşti cu pravilă!

CĂLUGĂRIA

Călugăria este elita Bisericii.

La câţi ani se intră în viaţa monahală?

Păi unii intră de pe la 5 ani, 6 ani, de exemplu sunt maici care îşi aduc nepoatele la mănăstire de când sunt mici de tot şi le cresc acolo. Dar acuma se fac şi nişte abuzuri nepermise. De exemplu sunt tineri care merg la mănăstire la 15, 16 ani şi imediat âi face rasofori şi călugări. Nu e corect, pentru că omul nu ajunge să se verifice pe el însuşi. Trebuie lăsat omul să fie verificat, pentru că sunt atâţia care nu merg cu vocaţie monahală la mănăstire, şi atunci înseamnă să încurci omul. Totuşi zic eu aşa acuma, că vârsta la care se intră în viaţa monahală ar fi vârsta la care se intră în viaţa de familie. Deci când te poţi căsători te poţi şi călugări, numai să ştii ce faci.

În acelaşi sens, Părinte, în ce măsură încalcă cineva măsura cinstirii părinţilor dacă se călugăreşte fără voia acestora?

            Călugăria, în general, nu este înţeleasă de oamenii care nu au o înclinare religioasă deosebită. Sunt puţini părinţii care­şi doresc să fie copiii lor călugări. Nu s­ar putea zice că numai atunci poţi să te faci călugăr, când părinţii sunt de acord cu asta, pentru că părinţii nu sunt de acord. Până la urmă acceptă o situaţie, dar nu o doresc şi, în cazul acesta, urmând lui Dumnezeu, ai putea zice că eşti pe o treaptă superioară, nu se mai pune problema cinstirii părinţilor, pentru că âi cinsteşti prin faptul că eşti călugăr. A fi călugăr este o cinste ce se răsfrânge şi asupra părinţilor. Şi chiar dacă nu înţeleg lucrul acesta, ei sunt cinstiţi ca părinţi ai unui călugăr. Nu se face dintr­o răzvrătire pornirea la călugărie, nu se face dintr­o oponenţă faţă de părinţi, ci se face dintr­o apropiere faţă de Dumnezeu, dintr­o râvnă pentru Dumnezeu şi, în cazul acesta, părinţii nu mai trebuie să fie implicaţi, nu mai trebuie să fie ca o piedică.

Undeva, se spune într-un psalm: „Ascultă, fiică, şi vezi şi uită pe poporul tău şi casa părintelui tău”. Acesta pare un cuvânt care nu s­ar potrivi cu ceea ce vrea Dumnezeu când spune: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, însă, când e vorba de lucruri superioare relaţiilor părinţi–copii, în sensul că sunt relaţii Dumnezeu–om, acolo, cred că nu mai e cazul să se aibă în vedere relaţia a doua, în loc de relaţia primă. Până la urma âi va linişti Dumnezeu şi pe părinţi şi dacă nu, îşi vor duce greutatea pe care le­o dă, nu copilul care se duce la călugărie, ci lipsa lor de înţelegere pentru călugărie.

Părinte, cum poate fi privit regretul călugărului că nu şi­a îngrijit părinţii pe patul de moarte, de exemplu? Ce poate cauza un astfel de regret: neâmplinirea desăvârşirii, urmărită în monahism, sau cerinţa obiectivă a cinstirii părinţilor?

Dragă, sunt atâţia oameni care, fără să fie călugări nu sunt în situaţia de a­i îngriji pe părinţi pe patul de moarte. Sunt atâţia oameni care nu pot să­i îngrijească pe părinţi la bătrâneţe, fără să fie călugări. Aşa încât, nu se pune problema aceasta. Dumnezeu trebuie să găsească modalitatea de a fi îngrijiţi şi părinţii celor care au copii călugări şi care nu se mai pot îngriji de ei.

Cineva care vrea să devină călugăr este bine să trăiască acolo unde se găseşte călugăria, până când ajunge să se ducă la mănăstire, adică să fie călugăr. Dacă eşti student, să fii cum ar fi un călugăr–student, dacă eşti muncitor, să fii cum ar fi un călugăr–muncitor, adică să­ţi faci datoria în condiţiile călugăriei, iar dacă va fi să ajungi la călugărie, ţi­ai pregătit călugăria, iar dacă va fi să ajungi la căsătorie, ţi­ai pregătit şi căsătoria prin viaţa superioară pe care ai dus­o înainte de căsătorie. Important este să ajungi tu personal să simţi care­ţi este rostul, adică până nu eşti hotărât ce ai de făcut, faci ce poţi în condiţiile tale.

Părinte, unii dintre tinerii de astăzi cred că a te mântui e mai uşor în călugărie decât în familie.

Nu se pune problema aceasta. Bine, cine o pune o poate pune, însă, în realitate, fiecare îşi merge pe calea lui. Nu se poate spune că toată lumea, ca să se mântuiască, trebuie să se călugărească. Şi în mănăstiri sunt căderi şi în viaţa comună sunt ridicări. Martiri, în general, n­au fost dintre călugări, au fost dintre oameni obişnuiţi. Părintele Arsenie Boca, când am venit eu pentru prima oară aici (la mănăstire), mi­a spus un cuvânt formulat aşa: „Nu toţi cei din lume se prăpădesc, şi nu toţi din mănăstire se mântuiesc”. Poţi fi improvizat şi în mănăstire, după cum poţi fi om superior şi în viaţa obişnuită. Important nu e stilul de viaţă, ci important e felul de angajare într­o viaţă după voia lui Dumnezeu.

Călugăria ortodoxă este o călugărie în anonimat. Toţi cei care se afirmă pe ei prin călugăria însăşi, nu ştiu ce-i lepădarea de sine şi nici ce este începutul cel bun. Există posibilitatea unei afirmări în călugărie şi prin călugărie; aceasta însă nu duce la desăvârşire, ci la înrăutăţire. Călugăria fără lepădare de sine, fără ascultare, fără smerenie nici nu există. Am putea spune că de fapt, călugăria încetează cu fiecare încălcare a voturilor monahale.

Ceea ce mă nemulţumeşte pe mine personal este că mulţi dintre călugări nu au virtuţi sociale şi că nu se realizează în călugărie virtuţile sociale cum se realizează în viaţa de familie.

Nu poate avea linişte, nici chiar în condiţii de linişte, cel ce se retrage ca să se poată afirma cu liniştea şi cu pustinicia sa.

Între necălugărie şi călugărie nu există o graniţă.

Răutatea e o negare a călugăriei. Bunătatea e o afirmare a călugăriei. Aşa că dacă le doresc ceva tuturor călugărilor, atât pentru ziua de astăzi, cât şi pentru cealaltă vreme a vieţii lor, le doresc din toată inima să fie buni ca să se asemene cu Bunul Dumnezeu.

Ceea ce ne lipseşte nu sunt îndrumările, căci de acestea avem destule, ci ne lipseşte o angajare reală, un mediu favorizant înnoirilor, o râvnă pentru mai mult şi mai bine. Înnoirea monahismului nu se poate face  prin dispoziţii venite de sus, nici prin îndrumări date de mai-marii noştri, ci ea trebuie făcută cu mijloacele pe care le avem la mănăstirile noastre, cu oamenii capabili de mai mult şi de mai bine.

Îmi vine în minte un cuvânt pe care mi l-a spus Părintele Neonil Ştefan, stareţul Mănăstirii Frăsinei. Sfinţia Sa ne-a spus că atunci când a fost făcut călugăr, cineva din mănăstire i-a zis: „Acuma  călugăr te-ai făcut. Să vedem când te vei face om de treabă”.

Ceva asemănător am aflat din cele spuse despre Părintele Sava din Mănăstirea Dragomirna. Sfinţia Sa, când venea un frate la mănăstire îl primea cu bucurie şi âi spunea: „Bine ai venit frate. Prin venirea frăţiei tale se va înmulţi rugăciunea”. Iar dacă acelaşi frate, după o vreme, îşi exprima dorinţa să se retragă din mănăstire, Părintele-i spunea: „Bine frate. Prin plecarea ta se vor împuţina ispitele”.

Părintele Serafim Popescu spunea uneori: „Aici la noi la mănăstire ar putea fi raiul pe pământ”. Replica mea la această afirmaţie a fost: „Da, însă cu alţi oameni”. Noi la măsurile la care suntem facem mai puţin decât ar trebui făcut pentru ca să se poată realiza în cadrul mănăstirii noastre raiul pe pământ. Nu suntem capabili de rai.

CĂLUGĂRII

Cuvântul „călugăr” vine de la grecescul „kalos gheron” şi înseamnă „bătrân frumos”. Bătrân frumos! Este un ideal! Să fii bătrân uneori este un avantaj, alteori este un handicap. Bătrâneţea vine diferit la oameni. Unii ajung bătrâni cu cuviinţă, alţii ajung la o bătrâneţe pe care poporul o exprimă în versurile: „Bătrâneţe haine grele / Ce n-aş da să scap de ele”.

Un călugăr adevărat trebuie să fie „bătrân frumos”! Fie că este la tinereţe, fie că este la bătrâneţe, trebuie să aibă o frumuseţe sufletească; fără să se mai împiedice în nimicurile veacului acestuia, fără să îmbătrânească şi patimile lui cu el, ci să lichideze tot ce mai are de lichidat. În loc de patimi să ajungă la virtuţi, să fie un om odihnitor, un om care nu a trăit degeaba, un om care aduce ceva în conştiinţa altora.

Ce înseamnă bătrân? Înseamnă şi înţelept. Dacă eşti călugăr, trebuie să fii bătrân înainte de bătrâneţe, deci echilibrat, cinstit, înţelept, să ai calităţile bătrânului. Să fii ponderat mai mult decât un tânăr (poţi să ai entuziasmul tânărului dacă mai eşti capabil de entuziasmul tânărului). În orice caz, dacă eşti bătrân de la tinereţe, adică echilibrat, ponderat, înţelept, angajat cu seriozitate, în cazul acesta ai şi calităţile bătrânului, ai şi capacităţile tânărului.

Mare lucru să fie un călugăr tânăr cu calităţi de bătrân. Încă o dată vă spun: când zic „bătrân”, nu mă gândesc că omul acela nu mai face nimic, că a ajuns la inactivitate pentru că-i bătrân şi deci a încheiat socotelile cu lumea aceasta. Nu! Mă gândesc la bătrânul acela care face tot ce poate, care aduce experienţa lui de o viaţă, concluziile lui de o viaţă, în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor.

Cei care sunt la tinereţe şi se pregătesc de viaţă, trebuie să ştie că bătrâneţea, maturitatea, tinereţea, copilăria şi toate vârstele omului sunt un dar de la Dumnezeu, la care ajung mai ales aceia care au o tinereţe curată, o tinereţe cinstită. Viaţa de familie aşa cum a lăsat-o Dumnezeu şi cum o vrea Dumnezeu, este un dar de la Dumnezeu. Dar există şi posibilitatea să treci de viaţa de familie, mai sus. Dacă treci de viaţa de familie ca să ajungi la o viaţă superioară, fără să te oblige cineva la aceasta, atunci trebuie să fii bătrân înainte de bătrâneţe.

Un călugăr trebuie să fie un bătrân frumos, un bătrân îmbunătăţit, un bătrân de care se bucură oamenii. De călugăr să te bucuri de la tinereţe până la bătrâneţe. De când eşti tânăr, dacă te faci călugăr, poţi să fii frumos sufleteşte, să se bucure oamenii de existenţa ta cum se bucură de o floare, cum se bucură de o apă limpede, cum se bucură de un peisaj frumos, de un răsărit de soare, de un apus de soare, cum se bucură oamenii de lucrurile frumoase din jurul lor. Toate lucrurile le-a făcut Dumnezeu să fie frumoase şi la văz, şi la gust, şi la miros. Gândiţi-vă la un fagure de miere: cât este de minunat! Şi miroase frumos... şi dulceaţă are... şi culoare plăcută...

Bătrâneţea călugărului nu vine doar la bătrâneţe, poate să fie şi la tinereţe.

Un călugăr trebuie să trăiască pe pământ ca în cer. Să-şi găsească timp cât mai mult pentru a sta în faţa lui Dumnezeu. Nu cu cartea deschisă pe masă, cu lumânarea aprinsă, cu candela... ci cu inima deschisă pentru Dumnezeu, cu gândul la Dumnezeu.

Călugăria presupune oameni de excepţie. Oameni de excepţie! Omul obişnuit nu poate fi călugăr! Dacă devine călugăr, nu este călugăr deplin, este un improvizat în călugărie.

Când vrei să fii călugăr, ar fi bine să fii călugăr înainte de a fi călugăr.

În ziua când am depus voturile monahale (âmpreună cu încă doi candidaţi), mitropolitul de atunci a zis: „Voi, astăzi, aţi propovăduit mai mult decât oricând în viaţa voastră de până acum şi aţi dovedit lumii, credincioşilor care au fost de faţă, că există şi un alt mod de vieţuire decât viaţa comună, a celor mulţi”.

Un părinte de la Frăsinei, Neonil Ştefan, care acum este stareţ, a fost cândva la noi la mănăstire şi ne-a spus un lucru care mie mi-a plăcut tare mult. A spus că părintele care era stareţ când s-a făcut el călugăr, i-a zis aşa: „Acum călugăr te-ai făcut, să vedem când o să te faci om de treabă!”. Să ştiţi că nu-s nişte glume! Poţi să ajungi improvizat pentru că ai ajuns să te faci călugăr înainte de vreme.

Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, avea o vorbă: „Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti”.

Cineva zice către mine: „Părinte, şi eu sunt călugăr de rasă, dar sunt fără rasă; că sunt şi călugări cu rasă şi nu sunt de rasă”.

Mama mea, Dumnezeu s-o odihnească, îmi spunea că o femeie de la noi, lelea Sana lui Adam, cânta iarna în şezătoare un cântec, nu i-am ştiut niciodată melodia, dar reţin versurile:

„Pe dealul cu strugurii

Plimbă-să călugării,

Blăstămându-şi părinţii:

De ce i-or călugărit,

Şi nu i-or căsătorit?”.

Este un punct de vedere, o zicere, care poate fi adevărată sau nu, pentru că, în general, nu părinţii âi îndrumă pe copii să se călugărească. Numai că sunt unii care se fac călugări înainte de vreme, înainte de a şti ce fac când se fac călugări şi aceştia, în general, sunt improvizaţi şi rataţi.

Unii nu-s nici de mănăstire şi nu-s nici de lumea asta. La mănăstire se zice că unii-s de rugă iar alţii-s de fugă.

Un călugăr trist e un călugăr cu luminile stinse.

CĂSĂTORIA ALBĂ

Să ştiţi că eu nu sunt pentru căsătoria albă. Ai putea zice că aceasta e un fel de caricatură, din punct de vedere obiectiv vorbind. Biserica noastră, poate pentru a-i îndemna pe oameni să fie cât mai abstinenţi, cunoaşte nişte sfinţi care au trăit în căsătorie albă. De exemplu Sfinţii Galaction şi Epistimi, care se pomenesc în 5 noiembrie. Totuşi, faptul că Biserica noastră, în Slujba Cununiei, insistă asupra copiilor, în sensul că se fac cereri către Dumnezeu pentru „a vedea ei pe fiii fiilor lor”, pentru a se bucura la vederea fiilor şi fiicelor lor, înseamnă că angajarea în căsătorie trebuie să fie totală, nu parţială. Şi apoi, nu ştiu de ce să trăieşti cu cineva cu titlul „sunt căsătorit” şi cu o viaţă de necăsătorit. E bine ca fiecare să-şi găsească modalitatea lui de a se încadra. Adică, dacă eşti căsătorit, să fii căsătorit cum sunt toţi oamenii căsătoriţi, iar dacă nu vrei să fii căsătorit, să fii necăsătorit, de unul singur, şi Dumnezeu să-ţi ajute.

CEREREA

Dacă cerem de la Dumnezeu lucruri care nu ni se cuvin şi lucruri pe care nu vrea Dumnezeu să ni le dea, pentru că nu are în plan cu noi să ni le dea, atunci nu ajungem unde trebuie.

CERTURILE

Să ştiţi că numai oamenii răi se ceartă, oamenii buni nu se ceartă. Un bun şi-un rău nu se ceartă, că cel bun cedează şi cearta-i gata.

Zice că erau într-o pustie doi călugări şi tare bine se înţelegeau unul cu altul. Şi unul dintre ei o zis: Hai să ne certăm şi noi o dată cum se ceartă oamenii din lume. Şi celălalt o zis: Hai, da’ eu nu mă ştiu certa. Şi celălat o zis: Hai, că te învăţ eu. Şi l-o învăţat. Zice: Punem între noi o cărămidă şi tu să zici: Cărămida asta-i a mea şi eu o să zic: Ba nu-i a ta că-i a mea, şi din asta se face început de ceartă. Şi aşa or făcut. Primul o zis: Cărămida asta-i a mea. Şi celălalt o zis: No dacă-i a ta ia-o şi te du cu ea cu tot! Şi n-o mai fost nici o ceartă.

Bineânţeles că asta a fost, cum am zice noi acuma, o ceartă artificială, aşa ca o ceartă de scenă, de teatru. Da’ cei care se ceartă nu fac scene de teatru, ci se ceartă aşa cum le vine.

Mi-aduc aminte că atunci când eram copil se spunea în familie că şi din pricina sărăciei, şi din pricina necazurilor vin certurile. Şi mi se întâmplă şi acum să-mi spună oamenii că se ceartă pentru lipsurile în care trăiesc. Şi eu zic întotdeauna: Bine, dar dacă vă certaţi, le rezolvaţi, treceţi de lipsuri prin ceartă? Şi toţi mărturisesc că nu. Deci, cearta nu e un mijloc de înlăturare a răului, ci e o slăbiciune a celor care se angajează în felul acesta, pentru că nu câştigi nici un ban când te cerţi, nu realizezi nici un avantaj când nu eşti în limitele bunei cuviinţe. Aşa că oamenii trebuie să evite tot ce nu aduce nimic pozitiv, ci aduce multă nemulţumire şi mult negativ în viaţa de toate zilele.

CERUL

Noi ştim că este cer, dar nu ştim ce este, spune un părinte duhovnicesc, şi mai spunem că cerul este acolo unde este Hristos. Şi dacă cerul este unde-I Domnul Hristos, înseamnă că cerul este pretutindenea.

Maica Domnului a fost numită şi e gândită ca cer. Să ne gândim la o alcătuire de la slujba Ceasului I unde zicem: „Cum te vom numi pe tine ceea ce eşti cu dar dăruită? Cer, că ai răsărit pe Soarele dreptăţii …” Deci Maica Domnului e cer, credincioşii care-L primesc pe Domnul Hristos în suflet împreună cu Tatăl şi cu Duhul devin cer, aşa că cerul poate fi pretutindenea, poate fi în sufletul omului, poate fi undeva în univers.

Am citit cândva o carte scrisă de Lucian Blaga. Cartea se numeşte Hronicul vârstelor, şi acolo el istoriseşte ceva din copilăria lui. Printre altele scrie că odată, mergând şi privind spre cer, i se părea că cerul merge împreună cu el. E, de fapt, o senzaţie pe care o au mulţi. Ţi se pare că şi Soarele merge împreună cu tine, ţi se pare că şi Luna merge împreună cu tine. Lucian Blaga avea impresia că cerul merge împreună cu el. Şi-atunci s-a gândit la ceva, că dacă cerul merge împreună cu omul, ar putea să facă să se despice cerul. Şi-anume, el să meargă într-o direcţie şi un alt copil să meargă în cealaltă direcţie şi să rupă cerul să vadă ce-i în cer. E un gând de copil, dar într-un fel un gând care parcă-i mai mult decât un gând de copil – să doreşti să ştii ce-i în cer şi să faci cumva să ajungi să găseşti un loc prin care poţi privi în cer.

Bineânţeles, experienţa n-a reuşit, pentru că cine poate despica cerul? Însă idea aceasta că cerul merge împreună cu noi este o idee extraordinară. O idee de neânchipuit de minunată. Să te gândeşti întotdeauna că unde eşti tu acolo e şi cerul.

CEZARUL

Era Mitropolitul Mladin, Dumnezeu să-l odihnească, profesor la Teologie şi era vorba că va ajunge Mitropolit. Şi era un inspector de culte, un împuternicit din partea statului şi zicea: „Acuma dacă ajungeţi Mitropolit, să spuneţi: «Daţi Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e a lui Dumnezeu»”. Şi zice Mitropolitul: „Am să spun, dar să nu ceară nici Cezarul ce nu i se cuvine”.

CINSTIREA

Când iubeşti pe cineva îl şi cinsteşti şi dacă nu-l şi cinsteşti, sigur nu-l iubeşti. Aşa că porunca cinstirii e legată de porunca iubirii.

Domnul Hristos ne-a dat şi El pildă în ce priveşte cinstirea de oameni. Am mai spus eu cuvântul acesta că Mântuitorul nostru este Dumnezeu care spală picioarele omului.

Nu a rămas în rânduiala Bisericii noastre spălarea picioarelor ca fapt în sine, dar duhovniceşte neapărat trebuie să se întâmple. Ce înseamnă să speli picioarele cuiva? Înseamnă să te pleci înaintea lui, să te smereşti înaintea lui pe de o parte, deci să-l cinsteşti, să-l cinsteşti mai presus de ceea ce eşti tu însuţi. Şi mai înseamnă ceva: să-l cureţi. De obicei oamenii sunt înclinaţi să scoată în evidenţă răutăţile celor din jurul lor, răutăţile aproapelui, ori Domnul Hristos ne învaţă să ne spălăm unii pe alţii. Aceasta înseamnă că trebuie să înlăturăm necurăţiile şi desigur că o minte curată, o minte bună în general, nu scormoneşte în gunoaie, ci înlătură şi spală, curăţeşte. Aşa că duhovniceşte neapărat trebuie să avem în vedere porunca Mântuitorului de a ne curăţi unii pe alţii, de a ne smeri unii în faţa altora, ca să-i cinstim pe oameni.

Ceea ce au dus femeile mirofore la mormântul Mântuitorului, ceea ce au vrut ele să ducă drept cinstire Mântuirorului, nu are preţ. Nu poate fi preţuit cu nimic. De ce? Pentru că femeile şi-au pus în miresmele acelea toată inima lor! Inima nu costă. Inima lor şi-au pus în  miresme. Şi atunci cât a costat? A costat inima mironosiţelor. Ori aşa ceva nu se poate preţui în bani.

Putem noi să dăm ceva Domnului Hristos cum au dat femeile mirofore? Aşa cum au dat ele nu putem. Dar putem să dăm dorinţa noastră de cinstire faţă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Care-i mirul nostru acuma? Avem şi noi un mir de dat? Dacă avem, care-i mirul nostru? Să ne amintim o alcătuire pe care aţi auzit-o poate-n Postul Paştilor. Ea zice aşa:

„Lacrimi dă-mi mie, Dumnezeule, ca oarecând femeii păcătoase, şi mă învredniceşte să ud preacuratele Tale picioare, care pe mine din calea rătăcirii m-au izbăvit. Şi mir de bună mireasmă să aduc Ţie, viaţă curată întru pocăinţă mie agonisită, ca să aud şi eu glaul Tău cel dorit: credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace”.

Ce-Ţi aduc Doamne? Aş vrea să-Ţi aduc lacrimi şi n-am. Dă-mi lacrimi ca să-Ţi aduc lacrimi. Aş vrea să-Ţi aduc mir ca femeia păcătoasă, dar n-am. Dă-mi Tu ceea ce ar trebui să-Ţi aduc. Viaţă curată, mirul meu este viaţă curată întru pocăinţă mie agonisită. Deci viaţa curată agonisită, câştigată prin pocăinţă, este mirul nostru!

La Slujba de la Paşti zicem aşa: „Să mânecăm cu mânecare adâncă şi – fiţi atenţi – în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului”. Deci, avem şi noi un mir al nostru. Care? Cântarea. Cântarea de la slujbele noastre, de la Sfânta Liturghie. Cântarea noastră-i mirul nostru. Deci, să mânecăm dis de dimineaţă, să plecăm dis de dimineaţă, şi în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului. Acesta-i mirul nostru: viaţa curată şi cântarea.

În Sâmbăta lăsatului sec de carne, când este Sâmbăta morţilor, este un cuvânt în Sinaxarul din acea zi, un cuvânt al Sfântului Atanasie cel Mare, care zice aşa: „Cel ce unge cu miresme pe altul, el mai întâi miroase frumos”. Ce înseamnă aceasta? Că orice bine pe care îl facem în lumea aceasta este un fel de mir, şi dacă facem un bine pentru altul, orice bine am face pentru altul, ne rămâne şi nouă, şi noi rămânem de pe urma binelui făcut, rămânem îmbogăţiţi cu binele făcut, chiar dacă binele pe care l-am făcut nu este anume pentru noi, ci este pentru altcineva. Pentru că nu poţi unge cu miresme pe cineva fără ca tu însuţi să te împărtăşeşti mai întâi de mirosul frumos al mirului.

CIVILIZAŢIILE EXTRATERESTRE

Credeţi că există şi alte civilizaţii, pe alte planete?

Nu cred nimic, pentru că nu mi s-a descoperit. N-am de unde să ştiu dacă există sau nu. Însă, dacă ar exista, nu m-ar deranja cu nimic treaba asta.

CÎNTAREA

În ce mod ne putem apropia de Dumnezeu şi prin cântarea psaltică? Despre acest lucru se vorbeşte mai puţin în Pateric, considerându­se că este o mai slabă concentrare a minţii asupra textelor liturgice.

În învăţăturile Părinţilor duhovniceşti, de exemplu în scrierile Sfântului Petru Damaschin, avem afirmaţia că rugăciunea gândită, rugăciunea lăuntrică este „desăvârşirea minţii”, iar cântarea este „leac al neputinţei”. Biserica a primit cântarea ca pe un fel de divertisment. Oamenii se simt mai bine când aud cântându­se, decât atunci când ar citi ceva sau când s­ar rosti ceva. Se simt mai bine conduşi către Dumnezeu pe aripile cântării. Noi zicem că şi îngerii din ceruri cântă. Ştim că la Naşterea Domnului au cântat îngerii: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bună­voire...”. Însă pentru o anumită categorie de oameni, care sunt mai obişnuiţi cu slujba rostită, cu slujba citită, cu rugăciunea lăuntrică, se potriveşte şi rugăciunea aceasta şi ei ocolesc cântarea, zicând că aceia care cântă se şi împrăştie mai mult. În realitate, fiecare trebuie să se folosească de mijlocul care i se potriveşte lui. Noi, la mănăstire, şi cântăm, şi citim, şi rostim, mă rog, facem cum e rânduiala, şi nu zicem că atunci când cântăm ne împrăştiem şi că atunci când nu cântăm ne concentrăm. În realitate, poţi să te concentrezi şi când cânţi, dacă ţii seama de text şi de cântare, poţi să te împrăştii şi când citeşti, dacă nu ţii seama de texte.

În Pateric, într­adevăr, este câte un loc în care se spune (chiar la Avva Pamvo) că s­a dus un frate din Pustie în Egipt şi a auzit acolo cântare de psalmi şi slujbe frumoase şi s­a întors şi a zis: „Părinte, noi ne pierdem sufletul aici în Pustie, nici nu ştii ce frumos cântă cei din lume!”. Şi­atunci părintele l­a apostrofat şi i­a spus: „Lasă, că­i mai bine ce facem noi, aceia se împrăştie” etc. Sunt nişte lucruri exagerate. Şi în Pateric poţi să găseşti exagerări. Sunt nişte lucruri exagerate pe care trebuie să le gândim în perspectiva noastră. Adică, dacă nouă ne place cântarea, şi dacă ne plac slujbele cu cântare, nu pierdem nimic. Dacă vrem să avem rugăciunea lăuntrică şi necântată, putem să o folosim şi pe aceasta, însă în rugăciunea noastră particulară. Important este să folosim ceea ce ne stă la îndemână. Dacă Biserica a rânduit să fie slujbe cu cântare, să învăţăm să cântăm şi noi. Muzica psaltică e frumoasă, e cam pretenţioasă, dar e frumoasă. Noi, în Ardeal, avem şi muzică bisericească ardelenească, mai puţin pretenţioasă, care poate fi cântată mai uşor; fiecare regiune din ţara noastră are melodiile ei bisericeşti... Important este să ne încadrăm în condiţiile pe care le avem.

COPIII

Copiii, care­s chipul lui Dumnezeu în om, sunt mai păstrători ai chipului lui Dumnezeu în om, decât omul mare.

CORNELIU ZELEA CODREANU

Corneliu Zelea Codreanu a fost cea mai puternică personalitate românească pe care o ştiu eu. Nu a mai fost nimeni la nivelul lui!

CREDINŢA

Credinţa e cum e cultura: te ţii de ea, o ai; nu te ţii de ea, o pierzi şi pe cea pe care o ai.

Sfântul Marcu Ascetul, în Filocalie, are un cuvânt care zice aşa: „Cel ce primeşte cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu, primeşte pe Dumnezeu Cuvântul”. Sfântul Marcu Ascetul are în vedere în această afirmaţie ceea ce a spus Domnul Hristos când a zis către ucenicii Săi: „Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte, şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă” (Luca 10, 16). Şi pornind de la aceasta, Sfântul Marcu Ascetul zice că noi Îl primim pe Mântuitorul Iisus Hristos când primim cuvântul Lui. Dacă nu primim cuvântul Lui, atunci nu-L primim nici pe Domnul Hristos. Cine nu-L are pe Domnul Hristos ca Învăţător, nu-L poate avea nici ca Mântuitor. „Cel ce vă primeşte pe voi – pe ucenicii Mei – Mă primeşte pe Mine”, pentru că voi Mă reprezentaţi pe Mine. „Cel ce se leapădă de voi – care Mă reprezentaţi pe Mine – de Mine se leapădă şi de Cel care M-a trimis pe Mine”. Aşa este şi cu cuvântul lui Dumnezeu: cel ce primeşte Evanghelia, vestea cea bună a propovăduirii, Îl primeşte pe Mântuitorul Însuşi.

Noi de obicei credem că sunt două categorii de oameni: credincioşi şi necredincioşi. Iată că Sfântul Apostol Pavel mai introduce o categorie de oameni, „mai rău decât necredincioşii”. Deci credincioşi care-şi împlinesc datoriile, necredincioşi care se declară necredincioşi şi care trăiesc viaţă de necredincioşi, şi credincioşi care nu sunt credincioşi şi nu fac fapte de credincioşi, se declară doar credincioşi, şi zice Sfântul Apostol Pavel că aceştia sunt mai rău decât necredincioşii.

Aveam un cunoscut în tinereţea mea care ştia multe despre ale credinţei şi soacra lui zicea: „Ştie, dar nu crede”. Adică nu e destul să ştii. Ca să crezi trebuie să realizezi o stare sufletească, care, deşi porneşte de la informaţie, nu e numai informaţie. Părintele Arsenie Boca zicea că: „Cea mai lungă cale e calea care duce de la urechi la inimă”, adică de la informaţie la convingere. Când eşti numai informat e prea puţin. Când eşti convins, e cât trebuie. Credinţa înseamnă convingere.

Tare îmi place mie împrejurarea aceea istorisită în Sfânta Evanghelie de la Marcu, în legătură cu omul care a zis: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24). Domnul Hristos nu a zis: „Dacă n-ai destulă credinţă n-am ce-ţi face! Să-ţi înmulţeşti credinţa şi apoi stăm de vorbă”, ci l-a ajutat cu credinţa câtă a avut-o! Este foarte important lucrul acesta: să ai dorinţa de mai mult, ca să primeşti învrednicirea de la Dumnezeu.

Măsura credinţei este măsura vieţii. Dacă vrea cineva să ştie câtă credinţă are şi cum âi este credinţa, cât âi este credinţa de lucrătoare, trebuie să se cerceteze pe sine în privinţa credinţei şi trebuie să ia aminte la viaţa pe care o duce, pentru că viaţa pe care o duce este mărturisirea credinţei. Deci atâta credinţă avem, câtă manifestăm în viaţă. Dacă nu manifestăm în viaţă credinţa noastră, nu avem credinţă, chiar dacă mărturisim că avem credinţă.

Credinţa în Dumnezeu, împreună cu roadele ei, este aşa cum este cultura. Se întăreşte pe măsura angajării noastre pentru ea.

Omul din vremea noastră aderă cu greu la religie; iar în cazul că aderă la religie, trăieşte în ea şi prin ea „numai parţial”, nu se predă pe sine total lui Hristos.

Sfântul Ioan Gură de Aur are un cuvânt la Paşti, care, dacă ar fi fost singurul pe care l-ar fi spus, Sfântul Ioan Gură de Aur ar fi rămas Ioan Gură de Aur: „Toţi să vă îndulciţi de ospăţul credinţei”. Credinţa noastră este un ospăţ, un ospăţ care ni se oferă şi pe care îl simţim în măsura în care suntem întăriţi în credinţă.

Dumnezeu ne întăreşte pe toţi să avem credinţă în Dumnezeu, şi prin credinţă biruim. Să ajungem să ne dăm seama că normalul nostru este starea în care ne găsim, şi în condiţiile acestea ne şi mântuim. Omul nu se mântuieşte decât în condiţiile în care trăieşte.

Nu dă lumea aceasta ce poate da credinţa în Dumnezeu!

În măsura cunoştinţei noastre de Dumnezeu, pe măsura legăturii noastre cu Dumnezeu, avem viaţă veşnică, avem putere de viaţă.

Credem şi pe măsura credinţei cunoaştem, şi pe măsura cunoştinţei iubim pe Dumnezeu, şi pe măsura iubirii ajungem să fim fericiţi. Cine crede în Dumnezeu Îi slujeşte lui Dumnezeu, şi cine-I slujeşte lui Dumnezeu Îl cunoaşte pe Dumnezeu, şi cine cunoaşte pe Dumnezeu, iubeşte pe Dumnezeu pe măsura cunoştinţei, şi are viaţă veşnică, iar viaţa este fericire.

Cunoştinţa de Dumnezeu este fericitoare de suflet.

Se spune undeva în Pateric: „Apropie-te de omul care se teme de Dumnezeu şi te vei teme şi tu de Dumnezeu”. Putem spune tot aşa de bine: „Apropie-te de omul credincios şi te vei face şi tu credincios”, pentru că omul credincios are puterea de a împărtăşi din credinţa lui şi altora.

Un creştin adevărat trăieşte în nişte Paşti veşnice.

Cine are putere sufletească este mai tare decât ispitele, însă faţă de mulţi oameni sunt mai tari ispitele. De ce te asupreşte un gând? Sunt oameni care sunt îngrijoraţi mereu ce va fi mâine sau aud de tot felul de înarmări, că este ameninţată pacea lumii, se gândesc mereu ce va fi, cum va fi, ce va fi cu copiii noştri, au o zdroabă sufletească de felul acesta. De ce au oamenii astfel de zdroabe sufleteşti? Pentru că nu-s tari sufleteşte, nu au credinţă în Dumnezeu, n-au credinţa că nu se poate întâmpla nimic în lumea aceasta decât cu îngăduinţa lui Dumnezeu, cu ştirea şi cu voia Lui. Un om credincios are siguranţă. De ce are siguranţă? Pentru că ştie că nu-i singur în această lume şi că nu omul hotăreşte tot ce se întâmplă în lumea aceasta, ci hotăreşte Dumnezeu. Aceasta înseamnă tărie sufletească. Să poţi face faţă ispitelor, să poţi trece peste necazurile care vin, să poţi rămâne senin în toate împrejurările vieţii, să ştii că ai putere în tine, dată de la Dumnezeu, care risipeşte toată răutatea şi toate împleticirile pe care le aduc ispitele în viaţa noastră.

Credinţa în Dumnezeu rezolvă toate, dar nu le rezolvă în sensul că schimbă situţiile, ci schimbă poziţiile.

Cel mai mare lucru pe care-l poate da Dumnezeu omului în lumea aceasta este, după ce ne dă viaţa şi sănătatea şi câte ne mai dă Dumnezeu, este credinţa în Dumnezeu. Ai credinţă în Dumnezeu, ai siguranţă, ai putere. Îţi poţi ridica nu numai patul tău să umbli, ci poţi să-i duci şi pe alţii, poţi să ridici şi pe alţii.

Nu putem ajunge la lucrurile înalte dacă nu le facem pe cele de jos, aşa cum nu putem ajunge în vârful scării decât mergând din treaptă în treaptă.

Necredinţa şi necunoştinţa lui Dumnezeu este cea mai grea şi mai fără de leac boală a sufletului.

Se spune în Pateric despre unul care s-a dus într-o mănăstire şi unii l-au chemat la masă şi s-a dus să mănânce şi el împreună cu obştea mănăstirii. Dar cineva de acolo a zis: „Cine l-a chemat pe acesta la masă? Ia daţi-l afară!”. Şi l-au dat afară. Şi omul s-a dus. După aceea s-au gândit alţii: măi, nu-i frumos să-l scoţi pe om de la masă. Chemaţi-l iară. Şi s-au dus să-l cheme. Şi a venit omul şi a stat la masă. Şi l-au întrebat după aceea unii: „Ce-ai gândit tu în gândul tău când te-au dat afară şi te-ai dus şi te-au chemat înapoi şi ai venit? Altul ar fi zis: ce mă chemaţi acuma după ce m-aţi dat afară?”. Şi ştiţi ce a zis? A zis: „M-am gândit să fiu ca un câine pe care când îl alungi se duce şi când îl chemi se întoarce”. Şi m-a întrebat după aceea cineva: Părinte, dacă ar face cineva cu Dumneavoastră aşa, aşa aţi face? Apăi să ştiţi că n-am fost pus în împrejurări din acestea. Dar dacă într-adevăr am linişte în suflet şi linişte realizată prin credinţa în Dumnezeu, aşa ar trebui să fac. Iar dacă nu fac aşa, înseamnă că n-am ajuns încă la măsurile la care trebuie să fii biruitor prin credinţă.

Dacă ajungi să fii liniştit numai în condiţii de liniştire să ştii că nu eşti liniştit.

Creştinul trebuie să ducă o viaţă în Înviere.

Sfântul Marcu Ascetul spune: „Credinţa neclintită este un turn întărit şi Hristos se face toate celui ce crede”. E un adevăr neclintit, un adevăr indiscutabil. Când Îl ai pe Hristos în suflet nu-ţi mai trebuie lucrurile veacului acestuia. Mă gândesc din punct de vedere spiritual, nu că nu-ţi mai trebuie hrană, îmbrăcăminte etc.

Credinţa în Dumnezeu este o valoare pe care dacă omul nu o are nici el nu este o valoare.

Am ascultat odată un preot vorbind la noi la mănăstire, un preot venit din străinătate, un preot romano-catolic. A ţinut o mesă în pădure şi am fost şi câţiva dintre noi, şi a vorbit în limba franceză pentru cei pe care âi avea în grijă şi s-a referit la pilda cu semănătorul şi mi-a rămas de atunci o idee foarte importantă. A zis că acelaşi om poate să fie uneori pământ bătătorit, alteori poate să fie pământ pietros pentru cuvântul lui Dumnezeu, alteori poate să fie pământ cu spini şi alteori poate să fie pământ care reprezintă inima curată şi bună. Tare mi-a plăcut mie ideea asta.

Să ştiţi că nu-i fără importanţă faptul că Biserica noastră are rânduieli ca în vreme de toamnă, când se seamănă grâul, să se citească din Sfânta Evanghelie pilda cu semănătorul. Bineânţeles că Domnul Hristos n-a vrut să le dea oamenilor o lecţie de agricultură. Domnul Hristos a luat împrejurări din agricultură, din plugărie, ca să-i înveţe pe oameni lucruri mai presus de lumea aceasta, să-i înveţe despre un alt semănat. Că nu există numai semănatul de grâu, că nu există numai semănatul de plante, ci există şi un semănat spiritual, un semănat duhovnicesc. Eu, de pildă acuma, semăn. Semăn prin cuvânt, aduc cuvântul lui Dumnezeu în inimile voastre şi voi îl primiţi. Unii ca pământ bătătorit, alţii ca pământ pietros, alţii ca pământ împresurat de spini şi alţii ca pământ care reprezintă inima curată şi bună. Rod vor aduce aceia care primesc cuvântul cu inimă curată şi bună, cu minte de copil neâmpotrivitoare, cu inimă curată, primitoare. Cine e aşa, are nădejde să rodească în el cuvântul lui Dumnezeu şi acela are urechi de auzit şi aude.

Sfântul Isaac Sirul spune că: „Casa credinţei este mintea de copil şi inima curată”. Şi avea de unde să ştie Sfântul Isaac Sirul că credinţa se întăreşte în inima curată, pentru că a citit desigur din Sfânta Evanghelie cuvântul Domnului Hristos că cei care au inimă curată şi bună aceia aduc rod întru răbdare.

Mulţi dintre credincioşii noştri sunt ispitiţi de gândul că ar putea înainta în credinţă, că ar putea înainta într-o viaţă curată, într-o viaţă deosebită, dacă ar cunoaşte mult. Sfântul Marcu Ascetul, însă, atrage atenţia asupra faptului că cunoştinţa singură, cum zice Sfântul Apostol Pavel, îl îngâmfă pe om, iar împlinirea cuvântului este mântuitoare. Credinţa nelucrătoare, „cunoştinţa singură îl îngâmfă pe om, îndemnându-l la nelucrare, iar iubirea zideşte, îndemnându-l la răbdarea tuturor”.

Se poate credinţă fără cultură, se poate şi cultură fără credinţă. Însă credinţa fără cultură este mai bună decât cultura fără credinţă.

În Rom_nia avem mai multă credinţă fără cultură sau invers?

În Rom_nia este mai multă necredinţă şi necultură!

CREDINŢA NOASTRĂ

Credinţa noastră creştină este credinţa bucuriei. Noi, credincioşii creştini, trebuie să fim oameni ai bucuriei, nu numai înmulţitori, ci şi purtători de bucurie. Trebuie să avem o euforie. Bineânţeles că nu trebuie să căutăm lucrul acesta anume, dar nu se poate să trăieşti corect şi să nu-ţi dea Dumnezeu bucurie. Dumnzeu nu rămâne niciodată dator nimănui. Omul rămâne adeseori dator lui Dumnezeu, că nu împlineşte poruncile, dar Dumnezeu nu rămâne nimănui dator. Dumnezeu ne dă bucuria, ne face purtători de bucurie.

Nu se poate să fii credincios şi să nu fii bucuros.

Credinţa noastră este o chemare la bucuria de la Paşti. Ortodoxia, taina ortodoxă, trăirea în dreapta credinţă este o trăire în bucurie, o trăire în bucuria nădejdii şi într-o bucurie adevărată, într-o bucurie mai presus de fire. Şi necredincioşii au o bucurie a lor, dar nu este de calitatea bucuriei pe care o dă credinţa în Dumnzeu şi bucuriile credinţei.

Ce se va întâmpla cu cei care sunt străini de dreapta credinţă?

Noi nu ştim ce face Dumnezeu cu cei care nu se pot folosi de mijloacele pe care ni le-a pus la îndemână Dumnezeu. Ceea ce ştim noi este că Dumnezeu poate să schimbe multe şi Dumnezeu, fiind El atotputernic, poate găsi modalitatea de a-i ajuta şi pe cei care n-au putut să se folosească de mijloacele Harului. Necazul cel mare este nu ce urmează după moarte, ce hotărăşte Dumnezeu – pentru că Dumnezeu fiind bun, poate să-i ajute pe oameni mult mai mult, eu cred personal că or să se mântuiască mult mai mulţi oameni decât gândim noi că se mântuiesc –, ci că nu se pot bucura de darurile credinţei în această viaţă. Pentru că e un mare dar să te poţi bucura de binefacerile credinţei. Gândiţi-vă, de pildă, ce lucru minunat este să poţi să te rogi, ce lucru minunat este să poţi să trăieşti un eveniment prin sărbătorire. Cei necredincioşi nu au aceste bucurii. Sau vă spuneam, când am vorbit odată despre disciplinarea minţii prin rugăciunea de toată vremea, că am avut la Timişoara nişte bucurii pe care eram sigur că numai credinţa în Dumnezeu le dă şi fără credinţă nu poţi avea bucurii, nu poţi ajunge la calitatea bucuriilor pe care le aduce credinţa.

Să căutăm să fim în aşa fel orientaţi, încât să creăm în jurul nostru o atmosferă care să impună respect şi celor care altfel ar fi potrivnici.

Noi nu suntem exclusivişti. Noi ne bucurăm de tot ce-i frumos în lumea aceasta. Ne bucurăm de toate producţiile literare înălţătoare de suflet. Mă gândesc de pildă la „Mama” de Coşbuc. Le spuneam într-o cuvântare la mănăstire că aşa de mult îmi place „Mama” de Coşbuc încât eu aş fi dorit, şi doresc, să fi existat de la întemeierea lumii, toată lumea să se fi întâlnit cu această producţie literară. Sau, în Antologia Sanscrită se spune, printre altele, că: „Mânia în oamenii cei buni se naşte moartă, se topeşte; în cei cuminţi un ceas trăieşte; în semidocţi trăieşte luni, cinci ani în proştii cei din gloată, iar în mişei viaţa toată”. Nu-i un cuvânt revelat, dar âi un cuvânt adevărat.

Gândiţi-vă, numai câte se pot descoperi cu mijloace de cunoaştere, de mărire; de pildă, cu microscopul sau telescopul se pot descoperi nişte lucruri pe care noi nu le putem cunoaşte numai prin puterile noastre. Cam aşa ceva este şi credinţa noastră: un fel de telescop cu care-L vedem pe Domnul Hristos mai presus de noi.

Credinţa noastră e o credinţă a tainelor şi învăţătura Bisericii noastre este o învăţătură de taină şi de taine.

Credinţa noastră este o credinţă despovărătoare.

CRUCEA

Creştinismul e cu cruce, dar cu o cruce care aduce bucurie.

Ce înseamnă asta, să-ţi iei crucea?

Înseamnă mai multe lucruri, dar între altele şi aceasta: să-ţi iei partea de osteneală care ţine de depăşirea de tine însuţi, care ţine de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Să ştiţi însă că omul care ajunge să-i devină normale virtuţile nu patimile, acela nu mai are probleme, nu mai are luptă cu el însuşi, are odihnă.

Pe la noi, la mănăstire, au trecut nişte călugări francezi catolici care au devenit ortodocşi, şi când au trecut pe la noi, catolici fiind ei, un părinte, Placide – poate aţi citit cartea Nostalgia Ortodoxiei – a vorbit, era Duminica a treia din Postul Paştilor, Duminica Sfintei Cruci, şi îmi aduc aminte clar că a spus: „Crucea este faţa lui Dumnezeu îndreptată către oameni”. Mi-a plăcut tare mult. Faţa lui Dumnezeu îndreptată către oameni. Eu am tradus cuvântarea lui pentru credincioşii care erau în biserică şi chiar le-am subliniat lucrul acesta, din partea mea, că e foarte important să privim Crucea în felul acesta, ca: „Faţa lui Dumnezeu îndreptată către oameni”. De ce e faţa lui Dumnezeu îndreptată către oameni? Pentru că Dumnezeu e iubire. În Sfânta Scriptură a Noului Testament, în Epistola I Sobornicească a Sfântului Evanghelist Ioan, epistolă cu care el a însoţit Evanghelia, se afirmă de două ori că Dumnezeu este iubire.

Crucea este un fel de faţă a lui Dumnezeu îndreptată către oameni, pentru că Dumnezeu este iubire, şi în jertfă se arată iubirea şi în Cruce se arată jertfa şi iubirea sau iubirea jertfitoare, deci iubirea lui Dumnezeu.

Crucea este faţa lui Dumnezeu îndreptată către oameni, dar nu-i numai atât, este şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, adică biruinţa prin Înviere.

CUMPĂTAREA

Sunt boli de trai bun şi sunt boli de trai rău. Dar boli de trai de mijloc nu sunt. Deci o viaţă echilibrată te scuteşte şi de necazurile pe care le au oamenii care nu duc o viaţă echilibrată.

CURĂŢENIA ŞI SINCERITATEA

Un preot zicea că s-ar bucura să aibă o casă de sticlă, să vadă toată lumea ce face el. Un cuvânt îndrăzneţ, un cuvânt frumos. Da, să te poţi prezenta oriunde şi oricând cu ceea ce eşti, cu interiorul tău şi cu exteriorul tău, pentru că viaţa din exterior este o proiectare a vieţii din interior. Aşa că dacă ai o aşezare bună sufletească, proiectezi şi în afară ceea ce ai înăuntru şi e excepţional.

Unde-i sinceritate, acolo-i darul lui Dumnezeu. Dacă eşti sincer âţi vorbeşte Dumnezeu prin omul acela de la care aştepţi cuvântul lui Dumnezeu.

CURĂŢIA INIMII

Domnul Hristos are nevoie de o inimă curată ca să Se descopere, atât cât poate omul să înţeleagă din ceea ce este Mântuitorul, aşa încât cel dintâi lucru pe care trebuie să-l facem este să insistăm pentru curăţia inimii.

DATORIA

Am şi eu un cuvânt care zic că e bine să-l ţină minte şi alţii: Întâi e datoria şi apoi vine bucuria. Deci întâi ne facem datoria şi după datorie vine bucuria.

Să nu aşteptăm să facă Dumnezeu ceea ce trebuie să facem noi. Să ne facem şi noi partea noastră în îmbunătăţirea vieţii noastre.

Să nu aşteptăm să facă Dumnezeu decât ceea ce I se cuvine lui Dumnezeu, iar noi să ne împlinim partea noastră în mântuirea noastră.

DELICATEŢEA

Am un prieten, profesor, şi e foarte delicat. Şi îmi spune el mie odată: „Părinte, mă gândesc câteodată cât de delicat e Dumnezeu”. Şi îmi place. Pentru că omul de obicei când gândeşte pe Dumnezeu pune ceva şi din sufletul său în cunoştinţa de Dumnezeu, şi mai ales sesizează nişte laturi ale persoanelor dumnezeieşti, cât putem noi să le cunoaştem, şi după starea lui.

Trebuie să vă mai spun ceva fain! Şi­anume, mie mi­au plăcut totdeauna lucrurile delicate! Şi din Pateric mi­au plăcut lucrurile de o delicateţe superioară, de o delicateţe impunătoare. Aşa sunt două istorisiri care­mi plac mie foarte mult. Una în legătură cu cinstirea între ei a oamenilor. În istorisirile despre Sfântul Ilarion cel Mare, se spune că s­a dus odată la Sfântul Antonie cel Mare. Şi când l­a văzut Sfântul Antonie cel Mare pe Sfântul Ilarion, care era începător în ale duhovniciei, dar care era socotit şi ştia Sfântul Antonie că va fi mare, a zis către el: „Bine ai venit, Luceafărule care răsari dimineaţa!”. Formulă de politeţe. Şi să vedeţi ce frumos a răspuns Cuviosul Ilarion: „Pace ţie, Stâlpule de lumină care luminezi lumea!”. Pe mine mă impresionează lucrurile astea! Poate­s unii care­s ca butucul, nu­i impresionează! Dar sunt nişte lucruri extraordinar de frumoase şi, cu cât te apropii de ele, ai mai multă bucurie din ele... „Bine ai venit, Luceafărule care răsari dimineaţa!”, „Pace ţie, Stâlpule de lumină care luminezi lumea!”.

O altă istorisire care îmi umple sufletul de bucurie este la Avva Macarie cel Mare. Se spune că Avva Macarie (parcă nici nu­ţi vine să rosteşti aşa ceva, dar nu se poate să nu rosteşti, dacă citeşti) s­a făcut dumnezeu pământesc, şi spune de ce: pentru că aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, deci ocroteşte lumea, aşa acoperea şi el păcatele oamenilor, pe care le vedea ca şi când nu le­ar fi văzut, şi cele despre care auzea, ca şi când n­ar fi auzit de ele. Este copleşitor de frumos şi de valoros. Pe Avva Macarie nu­l interesau păcatele oamenilor, nu iscodea păcatele oamenilor, nu scormonea în păcatele oamenilor.

DUHOVNICUL

Este bine ca cel ce învaţă să înveţe şi cu cuvântul şi cu viaţa. Sfântul Isidor Pelusiotul spune că: „Mai bună este viaţa fără de cuvânt, decât cuvântul fără de viaţă, dar dacă acestea două se vor uni, se alcătuieşte o adevărată icoană a filosofiei”.

Eu cred că un duhovnic adevărat trebuie să fie neapărat şi văzător cu duhul. Dacă nu e şi văzător cu duhul, e improvizat şi e întrebuinţat ca un fel de funcţionar în chestiunea duhovniciei. Eu personal, de exemplu, nu sunt văzător cu duhul şi nici nu mă consider că sunt un duhovnic bun, tocmai de aceea că nu sunt văzător cu duhul. Adică eu mă bazez pe ceea ce spune omul, nu pe ceea ce ştiu eu despre el. Şi-ar trebui să ştiu eu despre el înainte de-a-mi spune el. Aşa ar trebui să fie orice duhovnic, dar nu ştiu care-i duhovnicul acela care e la măsura aceasta.

Important este să ceri de la Dumnezeu omul care să te poată ajuta şi în acelaşi timp să ceri de la Dumnezeu şi smerenia de a-l asculta.

Cei mai mulţi dintre credincioşii noştri nu au duhovnic. Cei care se spovedesc o singură dată pe an, în Postul Paştilor, poţi să zici că n­au duhovnic. Unii se spovedesc în două minute, poate nici două minute, acela poţi să zici că n­are duhovnic! Duhovnic are acela care se orientează, care întreabă, care ştie să urmărească o chestiune, care vrea să aibă o soluţie, care ţine legătură cu duhovnicul. Dacă nu­i aşa, n­are duhovnic, are un preot la care s­a spovedit şi Doamne­ajută!

Părinte Teofil, de ce avem nevoie de un duhovnic, de un îndrumător în viaţă?

E bine să avem duhovnic, pentru că e bine să ne verificăm cu o conştiinţă străină de conştiinţa noastră şi cu o conştiinţă superioară conştiinţei noastre. Avem nevoie de un om străvăzător, un om care poate să-şi dea seama de nişte situaţii pe care noi înşine, părtinitori fiind, nu le putem sesiza şi nu le putem rezolva. Şi atunci e nevoie de cineva între noi şi Dumnezeu, un om al lui Dumnezeu, care să ne descopere voia lui Dumnezeu, avem nevoie de un om care să asculte mărturisirile noastre, care pentru noi înseamnă şi o uşurare sufletească. Avem nevoie de un om care să ştie mai bine decât noi ce trebuie să facem ca să înlăturăm din viaţa noastră cele rele şi să ne întărim în cele bune.

Este suficient să te spovedeşti doar la un singur duhovnic? Ce părere aveţi despre faptul de a avea mai mulţi duhovnici, de a căuta un duhovnic care ţi se pare cel mai bun?

E foarte greu de ştiut! Eu, personal, cred că nu trebuie neapărat să te spovedeşti la un singur duhovnic, după ce te­a pus un duhovnic pe cale bună. Vin atâţia oameni la spovedit, care nu ştiu ce să spună, în sensul că nu­i interesează, nu iau aminte la sufletul lor. Dar sunt şi oameni care trăiesc o viaţă superioară şi n­au ce spune, la drept vorbind! Pentru că lucrurile nu­s chiar aşa, cum zic unii: „Părinte, la tot pasul păcătuim!”. Nu­i adevărat! Păcatul este călcarea legii lui Dumnezeu cu deplină voinţă şi ştiinţă. Şi­atunci, dacă totuşi faci nişte lucruri negative, să zicem, nu toate­s păcate! Păcate sunt acelea când, de exemplu, ştii că nu trebuie să furi şi furi. Atunci e păcat! Dar dacă faci o greşeală, e altceva; de exemplu, dacă nu ştii că­n 29 august este zi de post şi mănânci de dulce. Dacă­ţi atrage cineva atenţia: „Măi frate, fii atent că astăzi este post”, altă dată eşti atent şi posteşti. Asta­i greşeală, nu păcat, pentru că n­ai urmărit tu să faci un rău.

Mai sunt unele insuficienţe, unele neputinţe, întrelăsări, oamenii n­au ce spune, la drept vorbind, după ce s­au pus o dată pe cale bună. Şi­atunci, dacă vrea să primească dezlegare şi să se­mpărtăşească, se poate spovedi la orice duhovnic, numai să aibă grijă să n­ajungă la unul mai aspru decât cel care âi e duhovnicul propriu­zis. Şi, în cazul acesta, nu e neapărat să te spovedeşti la un singur duhovnic. Eu aşa am procedat totdeauna cu oamenii care au fost îndrumaţi de mine şi care s­au pus odată pe rânduială bună, le­am spus: „Poţi să te spovedeşti la orice duhovnic; de câte ori doreşti, te spovedeşti. Nu trebuie să vii până la mine la Sâmbăta să te spovedesc eu, după ce te­am pus pe cale bună”.

Un duhovnic, de exemplu, poate să fie mare – pentru cei care îl ascultă, poate să fie mic – pentru cei care nu-l ascultă, şi de nimic – pentru cei care nu-l iau în considerare.

Să ştiţi că duhovnicii âs ca doctorii. Fiecare are o altă opinie până la urmă.

Un duhovnic trebuie să aibă inimă. Dacă n-are inimă, nu-i duhovnic. Şi să-l trateze pe cel care vine cum s-ar trata pe sine însuşi, sau cum şi-ar trata proprii lui copii, dacă are copii.

Un duhovnic trebuie să aibă inimă de părinte, inimă de frate şi inimă de prieten.

Ziceam că dacă s-ar putea face un om din doi, mie mi-ar conveni foarte mult un om cu mintea Părintelui Arsenie şi cu inima Părintelui Serafim.

Aţi susţinut ideea că ar mai trebui duhovnici buni în ţara noastră dar şi credincioşi buni...

Credinciosul trebuie să se lase modelat, să fie şi el maleabil, să asculte! Pentru că nu numai duhovnicul contează, ci şi cel care-l caută. Vin să-ţi ceară dezlegare de păcate şi pe urmă merg şi fac altele. Când eşti hotărât pentru Dumnezeu, âi dă Dumnezeu duhovnicului cuvânt pe măsura râvnei tale. Dar dacă tu nu eşti cum trebuie poţi să te duci şi la Sfântul Petru, că tot nu ai nici un folos!

DUMNEZEU

Sfântul Isaac Sirul zice că: „Încă n-a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu se minunează de Dumnezeu”. Asta însemnă că dacă cineva vorbeşte despre Dumnezeu şi Îl cinsteşte pe Dumnezeu, dar nu se minunează de Dumnezeu, n-a ajuns încă să se uimească de Dumnezeu, să fie uimit de măreţiile lui Dumnezeu, încă n-a cunoscut pe Dumnezeu. Atunci e începutul cunoştinţei de Dumnezeu, a adevăratei cunoştinţe, când ne uimim de Dumnezeu, când Îl avem pe Dumnezeu în conştiinţa noatră ca mai presus de noi.

Psalmistul zice: „Cât de minunate-s lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune Le-ai făcut” (Psalmul 103). Dacă se minunează de lucrurile lui Dumnezeu, cu atât mai mult se minunează Psalmistul de Dumnezeu Însuşi care le-a făcut. Pentru noi Dumnezeu nu e o abstracţiune, nu e o probabilitate, nu e o idee, nu e un Dumnezeu al filosofiei, ci este un Dumnezeu al rugăciunii, un Dumnezeu al religiei, un Dumnezeu al credinţei, un Dumnezeu în faţa Căruia noi stăm şi ne minunăm de Dumnezeu în măsura în care Îl cunoaştem.

Dacă nu ne minunăm de Dumnezeu înseamnă că încă nu ne-am întâlnit cu Dumnezeu.

Dumnezeu e ca un râu îmbelşugat care-şi varsă apele, care vine cu îmbelşugare, care âi cuprinde pe toţi aceia care intră în râu, e ca lumina care n-are nici o împiedicare, se revarsă peste toată făptura, nu face nici o deosebire între buni şi răi, între ce-i frumos şi ce nu-i frumos; Se revarsă şi scoate la iveală şi ce-i frumos şi ce nu-i frumos, dar n-are nici o reţinere. „Bucură-te că te dărui ca lumina prin ocheane” este o vorbă cuprinsă în Acatistul Sfântului Calinic. Nu numai că se dăruie lumina, dar lumina care se dăruie prin ocheane, parcă-i şi mai mare prin ocheane decât este ea. Aşa face Dumnezeu: Se revarsă. Se revarsă ca lumina, Se revarsă ca aerul, fără nici o împiedicare, gata să-i cuprindă pe toţi. Şi noi, care primim darul lui Dumnezeu, trebuie să-l ducem mai departe şi să facem şi noi, ca oameni, ceea ce face Dumnezeu şi să fim totdeauna nemulţumiţi când avem vreo reţinere, când avem vreo ezitare, când avem vreo ură, când avem vreo nepăsare, atunci nu ne asemănăm cu Dumnezeu. Dumnezeu e iubire şi noi trebuie să fim iubire.

Am mai spus şi prin alte părţi că noi nu trebuie să considerăm că Dumnezeu este sponsor, că Dumnezeu este terorist, în înţelesul că stai cu frică înaintea Lui. Dumnezeu este Tatăl nostru bun şi iubitor de oameni, milostiv şi iubitor de oameni, Dumnezeu care are milă şi îndurări şi iubire de oameni. Aşa-L prezintă Sfânta noastră Biserică pe Dumnezeu, care este Tatăl nostru, care ne aşteaptă, care ne primeşte, care aleargă spre noi. Aşa-L înţelegem noi pe Dumnezeu – Tatăl nostru.

Nu ştiu, parcă pe mine m-a stingherit totdeauna când am auzit că Dumnezeu Se şi mânie. Parcă aş vrea să fie un Dumnezeu care nu Se mânie. Că Dumnezeu pedepseşte, că Dumnezeu trăzneşte... Totdeauna când am auzit aşa ceva, mă gândeam că Dumnezeul meu e altfel. Totdeauna am avut o aderenţă la lucrurile acestea pozitive. Sfântul Apostol Pavel are un cuvânt care aşa de mult îmi place. Zice că: „Dacă Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pentru noi, oare nu ne va da toate împreună cu El?” (Romani 8, 32). E extraordinar!

Fiecare dintre noi, dacă ne judecăm pe noi înşine, dacă ne cercetăm, dacă ne analizăm, ne dăm seama că Îl înţelegem pe Dumnezeu cumva şi în legătură cu ceea ce suntem noi.

În anul 1954, eram la Câmpulung Moldovenesc. Am stat acolo câtva timp cu rostul de a ajuta o familie încercată prin pierderea vederii fiicei unor părinţi evlavioşi. Şi în timpul cât am stat la Câmpulung, am aflat un cuvânt spus de Goethe, şi anume: „Aşa cum este cineva aşa este şi Dumnezeul lui. De aceea Dumnezeu de-atâtea ori este de batjocură în această lume”. Nemţeşte este aşa: „Wie einer ist, so ist sein Gott. Drum ist der Gott so oft zum spot”. Mi s-au împlântat în minte aceste cuvinte şi le-am purtat, iată, în sufletul meu timp de 40 de ani. Le-am spus când mi s-a dat ocazia, pentru că mi s-au părut totdeauna foarte importante. Fiecare dintre noi pune în felul cum Îl vede pe Dumnezeu câte ceva din ceea ce este el însuşi.

Dumnezeul meu, Mântuitorul meu Iisus Hristos, este Mântuitorul care spală picioarele ucenicilor Săi, n-am să uit niciodată de lucrul acesta, pentru că în această perspectivă putem cunoaşte măreţia Mântuitorului nostru Iisus Hristos care a spus despre Sine că: „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul preţ de răscumpărare pentru noi” (Matei 20, 28).

Noi totdeauna stăm cumva la suprafaţa cunoştinţei de Dumnezeu, că nu poate om mărginit să cuprindă nemărginitul. Cred că v-am mai spus eu că Fericitul Augustin şi-a propus să scrie o carte despre Dumnezeu. Şi gândindu-se el la lucrul acesta, a văzut pe malul mării, când se plimba odată, un copil care a făcut o groapă în nisip şi cu un vas ducea apă din mare în groapa din nisip. Şi când l-a întrebat ce face, el a zis că vrea să mute marea în groapa din nisip. Şi atunci Fericitul Augustin a avut un gând: uite, ce vrea copilul acesta să facă vreau şi eu când vreau să scriu o carte despre Dumnezeu. N-am cum să scriu o carte despre Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu poate fi cuprins într-o carte. Aşa este şi când ne gândim la tainele mântuirii, la tainele Domnului Hristos: nu putem cuprinde nemărginitul în mărginit, oricât am vrea noi să cunoaştem, trebuie să fii nemărginit ca să cuprinzi nemărginitul.

Poţi să te apropii de om fără să te apropii de Dumnezeu. Dar dacă te apropii de Dumnezeu sigur te apropii şi de om, pentru că ştii că omul este purtător al chipului lui Dumnezeu şi din considerente de felul acesta, că ştii că Dumnezeu l-a pus pe om în faţa ta ca să-I slujeşti prin om lui Dumnezeu.

Părintele Arsenie Boca zicea că: „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”.

Părintele Serafim de la noi de la mănăstire zicea: „Măi frate, să ştii că Dumnezeu n-are pe nimenea de pierdut!”. E o realitate. Adică Dumnezeu vrea să ne ajute, vrea să ne mântuiască. Nu poate fără noi, dar e totdeauna gata de a ne ajuta.

Dumnezeu nu are nevoie de ceea ce Îi oferim noi. Noi avem nevoie de ceea ce Îi oferim.

Fiecare dintre noi suntem, la măsurile noastre, însă trebuie să ne raportăm la Dumnezeu ca Dumnezeul nostru să devină pentru fiecare şi „Dumnezeul meu”.

Părintele Serafim Popescu, Dumnezeu să-l odihnească, zicea că dacă noi facem un pas către Dumnezeu, Dumnezeu face nenumăraţi paşi către noi. Trebuie să ne-ntâlnim undeva cu Dumnezeu, să zicem şi noi ca Sfinţii Apostoli: „Am văzut pe Domnul!” (Ioan 20, 25).

Dumnezeu ne-a creat ca să fim veşnic ceea ce suntem, adică să nu ne depersonalizăm.

EPISTOLA CĂTRE FILIMON

Există în Noul Testament o scriere numită Epistola către Filimon. Eu nu ştiu dacă v-aţi oprit vreodată cu destulă atenţie asupra acestei scrieri. E o scriere scurtă, o epistolă, o scrisoare de două pagini, poate nici de două pagini, nu-mi dau seama bine, scurtă în orice caz. Scrisoarea aceasta e o scrisoare de recomandare. Cum s-a ajuns la scrisoarea aceasta? Sfântul Apostol Pavel era arestat, era închis într-o închisoare, la Roma sau la Cezareea. Cei mai mulţi zic că la Roma. Şi acolo la Roma, şi acolo în închisoare – să nu precizăm noi ceea ce nu e precizat – alături de Sfântul Apostol Pavel se mai găsea un rob fugar, un sclav care a fugit de la stăpânul său. Sfântul Apostol Pavel îl cunoştea pe stăpânul fugarului şi ştia că e creştin. Şi că-i creştin cumva prin influenţa Sfântului Apostol Pavel. Lucrurile acestea le deducem din scrisoare, din felul cum e scrisă scrisoarea. Şi acolo l-a câştigat pe Onisim – aşa se numea fugarul acela – pentru credinţa în Hristos. Foarte frumos. Dar Sfântul Apostol Pavel, după ce l-a câştigat pentru credinţa în Hristos, l-a îndemnat să se întoarcă la stăpânul lui din Colose, la Filimon, şi să-i spună: am greşit, iartă-mă, am să rămân în continuare în casa ta, am fugit, n-am făcut bine, un fel de fiu risipitor care se întoarce la tatăl lui. Acesta era un sclav care trebuia să se întoarcă la stăpânul lui. Adică Sfântul Apostol Pavel – luaţi aminte – n-a zis: bine, acum eşti creştin, poţi să trăieşti oriunde, n-ai nici o obligaţie, ci dimpotrivă, l-a trimis de unde a plecat. De unde a plecat cu necinste, să se pocăiască cu cinste. Dar nu l-a trimis cu mâna goală, ci cu o scrisoare de recomandare. Şi scrisoarea aceasta de recomandare eu v-o pun la inimă şi vă rog să o citiţi, şi nu odată, ci de mai multe ori şi să căutaţi să pătrundeţi înţelesurile acestei scrisori, să pătrundeţi sensibilitatea care reiese din scrisoare. Sfântul Apostol Pavel i-a scris lui Onisim aşa, între altele: „Sufletele sfinţilor se odihnesc întru tine, frate” – sfinţii fiind credincioşii, creştinii. Deci eşti un om care aduci în jurul tău o bucurie, o odihnă. „Sufletele sfinţilor se odihnesc întru tine, frate”, atunci şi pe Onisim acesta pe care ţi-l trimit şi care a devenit sfânt între sfinţi, între creştini, ar trebui să-l odihneşti şi pe el, adică să nu-l mustri că a plecat, să nu-l cerţi, să nu-l pedepseşti, ci să-l primeşti şi să-l odihneşti şi pe el. Acum urmează ceva frumos, neânchipuit de frumos, ca de la Dumnezeu, nu ca de la oameni. Zice Sfântul Apostol Pavel: „Ţi-l trimit pe el, chiar inima mea”. Ţi-l trimit pe el – ce-ţi trimit? – nu un om din exteriorul meu, ci inima mea. Ori inima mea, ori el, e acelaşi lucru. Şi acum urmează iar ceva frumos: „Primeşte-l pe el cum m-ai primi pe mine”. Iubiţi credincioşi, e ceva neânchipuit de frumos şi poate nu-i frumos pentru cineva care citeşte întâi, şi poate nu-i aşa de frumos pentru cineva care citeşte la tinereţe, dar pentru cineva care a făcut o experienţă de o viaţă întreagă şi s-a sensibilizat pentru lucruri de felul acesta, e copleşitor de frumos. „Ţi-l trimit pe el, chiar inima mea. Primeşte-l pe el cum m-ai primi pe mine”. E extraordinar!

EREDITATEA

Când m-am dus eu la Mănăstirea de la Sâmbăta în 1942 să mă fac călugăr, aveam treisprezece ani şi jumătate. Părintele Arsenie m-a luat la spovedit, am stat de vorbă, mi-aduc aminte şi de amănunte, de întrebările pe care mi le-a pus, între care o întrebare care am spus-o eu de multe ori, prin care vroia să intre dincolo de mine, prin mine dincolo de mine. M-a întrebat dacă mi-a venit în gând vreodată să omor un om. Mie mi s-a părut foarte curios la vârsta aceea că m-a întrebat dacă mi-a venit în minte să omor vreun om, că nu-mi venise niciodată un gând de acesta, nici până atunci, nici de atunci încoace, dar i-am mai auzit pe oameni zicând: „Te omor, fireai...” şi nu ştiu ce. Şi nu m-am gândit decât după aceea că Părintele a vrut să vadă de unde vin, care sunt străfundurile existenţei mele. De ce? Pentru că Părintele avea în gândurile lui şi după aceea în afirmaţiile lui, zicerea aceasta că copilul e oglina părinţilor, că moştenim din străfunduri de existenţă lucruri pozitive şi negative, că fiecare dintre noi aducem o încărcătură în existenţa noastră.

A zis odată Părintele către unul: „Mă, tu eşti sinteza harababurii din casa voastră”. Deci Părintele îşi dădea seama de anumite lucruri, pe care ceilalţi nu le observau, sau treceau pe lângă ele, sau în orice caz nu aveau posibilitatea să le formuleze aşa de fain: „Tu eşti sinteza harababurii din casa voastră”. Deci, dacă vrei să ştii cine eşti, cercetează-te şi vezi de unde ai venit!

Să ştiţi că foarte mult contează în existenţa omului ereditatea lui. Şi­apoi se fac nişte mutaţii. Eu, de exemplu, spun despre mine că sunt o ediţie masculină a mamei mele.

Să ştiţi că eu m­am convins că pe om nu­l poţi schimba din ceea ce este el ca înzestrare nativă. Poţi să­l ajuţi, poţi să intervii, dar e prea puţin ceea ce se adaugă, ceea ce poţi schimba intervenind faţă de ceea ce este fondul biologic şi fondul psihic pe care îl are omul.

E un lucru excepţional să adaugi ceva la ceea ce eşti, din ceea ce faci.

FAMILIA

Ştiţi ce carte mi-a plăcut mie şi care e importantă pentru viaţa de familie în special? Este o carte scrisă de ultimul locţiitor de mitropolit la Blaj, până în 1948, Episcopul Ioan Suciu. A scris o carte Mama. Dacă citeşti o dată cartea aceea nu mai trebuie să citeşti nimic în legătură cu viaţa de familie. Este foarte frumos scrisă şi eu aş învăţa-o pe de rost, atât îmi place de mult!

În viaţa de familie se spune că cei doi formează un trup, şi cineva observa, pe bună dreptate, că aşa cum în trup există două urechi şi un singur auz, doi ochi şi un singur văz, două nări şi un singur miros, două mâini şi o singură lucrare, două picioare şi un singur mers, aşa trebuie să fie şi în viaţa de familie: în doi o unitate, o unitate în diversitate.

Eu le spun de multe ori credincioşilor care vin la mine aşa: „Două lucruri sunt importante în viaţă: sănătatea şi înţelegerea. Sănătatea ne­o dă Dumnezeu şi înţelegerea ne­o facem singuri”. Adică, ne ajută şi Dumnezeu să ne facem înţelegerea, dar trebuie să ne silim să ne facem partea noastră în înţelegerea noastră.

FAPTELE

De multe ori vorbim despre anumite fapte ale oamenilor şi le dăm o interpretare negativă, pentru că suntem noi negativi. Nu credem în bine, nu credem în binele pe care îl face altul. De pildă, Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să­l odihnească, zicea că: „Oamenii ştiu căderile călugărilor, dar nu le ştiu şi biruinţele” şi tot Părintele Arsenie spunea că: „Oamenii nu pot crede într­o viaţă superioară vieţii pe care o duc ei”.

Noi trebuie să fim cu luare aminte la tot ceea ce facem, pentru că totul se întrupează în noi.

FERICIREA

Dumnezeu nu doreşte ca fiii Săi să fie nişte tânguitori, privitori cu faţa spre trecut, ci vrea să fie nişte oameni fericiţi, privind spre viitor şi spre veşnicie.

Cine sunt fericiţi? Ştiţi cine? Cei ce cred, cei ce cred în Dumnezeu, aceia sunt oameni fericiţi. Şi dacă crede cineva în Dumnezeu şi nu este fericit, să ştie că nu crede în Dumnezeu, sau, în orice caz, nu crede destul. Credinţa în Dumnezeu este izvor de fericire.

Dacă mergi pe calea fericirii, chiar şi în condiţii de nefericire, poţi să fii fericit.

FILOCALIA

Filocalia este cartea mea preferată.

Părintele Serafim Popescu de la noi de la mănăstire, Dumnezeu să-l odihnească, zicea că: „Părintele Stăniloae, prin traducerea Filocaliei, a adus cerul ortodox pe pământul rom_nesc”. E frumos şi e şi adevărat, pentru că există un cer ortodox, un cer de gândire ortodoxă, Filocalia fiind un monument de cultură ortodoxă.

Părintele Stăniloae spune că Filocalia trebuie citită ca Scriptura, revenind şi aprofundând.

Cineva spunea, de pildă, că Filocalia este a cincea Evanghelie.

Filocalia este o colecţie de cărţi scrise de călugări şi pentru călugări.

FIUL RISIPITOR

În pilda cu fiul risipitor se spune despre un fiu risipitor şi despre un fiu nerisipitor şi despre un tată primitor. Aşa mult îmi place mie de acest tată primitor! Ce m-aş bucura să pot fi şi eu tot aşa de primitor faţă de cei care ajung la mine şi pe care ar trebui să-i ajut mai mult decât âi pot ajuta, să am inimă de tată primitor. Eu să ştiţi că pilda cu fiul risipitor aş numi-o mai bine pilda cu tatăl primitor. De ce? Pentru că nu învăţăm atâta de la fiul risipitor – mai ales că a fost risipitor şi că s-a întors la tatăl, asta-i bine să învăţăm –, ci mai ales învăţăm de la tatăl primitor, cât de bun a fost tatăl cu fiul risipitor. E toată Evanghelia cuprinsă aici în pilda aceasta cu fiul risipitor. Pentru că fiul risipitor îl închipuie pe omul păcătos, fiul care a rămas acasă îl închipuie pe omul drept care se încrede în dreptatea lui, iar tatăl este Dumnezeu, care e bun şi primitor. E ceva extraordinar şi mie îmi place să observ un lucru care nu prea îl observă mulţi: când s-a întors fiul şi s-a întâlnit cu tatăl şi a zis: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău” şi nu a mai zis celelalte, nu a zis tatăl său: zi de vreo sută de ori, că apoi te iert. E un lucru care trebuie observat, că noi zicem: „Doamne miluieşte-mă”, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă” şi ne e frică că nu am zis de destule ori şi că trebuie să mai zicem, să mai zicem, să mai zicem. Să zicem, dar nu cu gândul că Dumnezeu nu ne-ar milui dacă nu am mai zice, ci cu gândul că în felul acesta ne facem rânduială în minte, ne facem rânduială în viaţă. Şi ziceam eu că tatăl, având inimă de tată, a lucrat cu inima de tată, a alergat înaintea lui, nu a aşteptat să vadă ce face, nu l-a pus în studiu, nu a stat să vadă ce zice. De ce? Pentru că nu era cercetător ştiinţific, nu era psihiatru, nu era psiholog, ci era tată. Un tată nu poate, dacă are inima de tată, nu poate aştepta, nu poate să pună în studiu o desfăşurare, ci se angajează în primire. Asta a făcut tatăl fiului risipitor, asta trebuie să facem şi noi – dacă Îi slujim lui Dumnezeu – tuturor celor care au trebuinţă de bunătatea noastră.

FOŞTII DEŢINUŢI POLITICI

Când eram elev la liceu, în Timişoara, apărea o revistă pentru elevi intitulată Ţara visurilor noastre. Cu mult înainte de aceasta, am auzit nişte versuri, scrise de unul care, după aceea, a devenit deţinut politic, poetul şi scriitorul Vasile Copilu Chiatră. Şi el avea o poezie care începea aşa:

„Pentru ţara asta de tămâie şi cer,

Ce-aş mai putea, Doamne, să-ţi cer?”.

Între aceste două ziceri, „Ţara visurilor noastre” şi „Pentru ţara aceasta de tămâie şi cer”, aş pune pe foştii deţinuţi politici, pe cei care au suferit în vreun fel oarecare şi pe cei care au căutat să facă o ţară a visurilor noastre, o ţară de tămâie şi cer.

Au fost oameni care nu s-au mulţumit cu viaţa comună, care au căutat să facă ceva pentru ţara aceasta. S-au găsit oameni care au zis „nu”, când mulţi au zis „da”, la nişte gânduri, la nişte concepţii, la nişte atitudini, din care lipsea naţiunea rom_nă. Au zis „nu”, şi poate că mai mult decât atât n-au putut să facă, decât să zică „nu”. Nu s-au confruntat cu cei care au zis „da”. Unii dintre ei au fugit în pustia simţită.

În comentariul la Apocalipsă al Sfântului Andrei al Cezareii se spune că în vremurile cele de pe urmă – înţelegând autorul Apocalipsa ca pe o carte a viitorului – unii dintre oameni vor fugi în pustia gândită, alţii vor fugi în pustia simţită, iar alţii sunt vitejii care se prezintă cu credinţa lor oriunde şi oricând. În pustia gândită au fugit toţi aceia care n-au putut spune „nu”, dar n-au zis nici „da”, ci s-au împăcat cu situaţia, aşa cum a fost, şi au căutat să salveze ce s-a putut salva, într-o vreme străină de Dumnezeu, străină de naţiunea rom_nă. Au fost alţii care au zis „nu”, am putea zice cu jumătate de gură, mai ales în sufletul lor, şi au fugit din calea celor care au zis „da”; s-au dus dintre oameni, s-au refugiat în pustia simţită şi au stat acolo cu gândul la alte vremi, pentru că altceva n-au putut să facă. (…) Dar viteji au fost numai aceia care au spus cu cuvântul „nu!” şi au spus şi cu viaţa „nu!”.

Acum se pune o întrebare, întrebare pe care ar trebui să şi-o pună toţi care mai sunt în viaţă după ce s-au întâmplat câte s-au întâmplat. Ar fi cazul să se întrebe: Cum âi cu ţara visurilor noastre? Am avut un vis pentru ţară? Ce am făcut, când am putut să facem ceva, şi nu numai când am suferit între pereţii unei închisori? Ce am făcut noi după ce am venit de acolo? Ce am salvat din ceea ce poate să fie salvat? Cu ce am contribuit ca ţara aceasta să fie de tămâie şi cer?

Se zicea mai demult că-i bine să mori pentru o idee. Dar dacă poţi să trăieşti pentru o idee, este mai mult decât să mori pentru o idee.

Mi-a spus un preot (Vasile Glodeanu îl chema, a fost şi el în închisoare, ca deţinut politic): „Cum m-am rugat în închisoare, nu m-am rugat niciodată”. Apoi, credinţa din închisoare, dacă a fost o realitate de felul acesta, trebuie adusă şi în afara zidurilor închisorii. Deci, să ne întrebăm cu toţii, ce am făcut ca ţara aceasta să fie ţara visurilor noastre? Ce am făcut ca ţara noastră să fie „Ţară de tămâie şi cer”?

Să ne cercetăm pe noi înşine şi pe cei de odinioară, care au avut atitudini mai precise şi mai sigure. Să se gândească fiecare dacă le-a avut totdeauna şi le au şi acum! Gândiţi-vă, de pildă, câţi aţi rupt vreun afiş cu vreo scenă pornografică? Câţi aţi închis televizorul când aţi văzut vreo spurcăciune? Câţi v-aţi gândit la copiii voştri, să nu vadă dezgolirile pe care le pot vedea de multe ori chiar în propria lor familie? Că numai aşa poţi să zici că faci ceva cu adevărat pentru Dumnezeu, că faci ceva cu adevărat pentru ţara aceasta, pe care o dorim să fie de tămâie şi cer.

FUMATUL ŞI CAFEAUA

Părinte, fumatul este patimă, este păcat?

            Păi, prima dată dacă fumezi o ţigară, e păcat, iar dacă fumezi mai multe, e patimă. De ce? Pentru că e o practică nejustificată în existenţa umană. Nu­i ca şi când ai mânca. Este o treabă în plus şi nu poţi fi şi cu Dumnezeu şi cu fumatul.

La mine mai vin oameni la spovedit, oameni care spun că ţin posturi, se roagă şi le spun că: „Da, numai că pe acestea toate ţi le şi afumi”. Cel mai bine este să fii liber. Liber de orice, iar dacă eşti liber de orice, eşti liber şi de fumat. Sunt unii care au şi circumstanţe atenuante pentru fumat, de exemplu, în Paza celor cinci simţuri nu e foarte clară atitudinea Sfântului Nicodim Aghioritul în privinţa fumatului. Dar eu sunt împotriva fumatului, total!

Dar cu cafeaua? Că astea merg amândouă...

Chestiunea cu cafeaua nu e aşa de defăimătoare, în sensul că aceasta are şi un efect odihnitor, să zicem. Adică, dacă nu poţi trăi fără cafea, e rău că bei, dar dacă ţi se oferă undeva o cafea, poţi să bei, pentru că nu e ca şi când ţi­ar oferi o ţigară. Sunt mănăstiri, de exemplu, la Sfântul Munte, unde ţi se oferă un rachiu şi o cafea...

Şi uneori se spune că­ţi pune şi­o ţigară!

Mă rog, dacă­ţi pune şi­o ţigară, ţi­o pune numai s­o vezi!

FURTUL

Cu mâinile furi, cu mâinile să faci milostenie după ce te-ai oprit de a mai fura. Nu e destul ca cineva să nu mai fure, ci trebuie să facă ceva bun tot cu mâinile cu care a furat, pentru binele altora.

GIULGIUL DIN TORINO

Vă rugăm să ne vorbiţi despre giulgiul din Torino.

Eu cred totuşi că pentru noi giulgiul cel adevărat este încredinţarea despre Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, nu trebuie neapărat să-l cunoaştem, să-l atingem, să vedem, să ştim ce analize s-au făcut, la ce rezultate s-a ajuns, ci important este să avem noi credinţa în Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, ca şi când am fi văzut giulgiul.

Am o îndoială în ceea ce priveşte giulgiul din Torino, în sensul că în Sfânta Evanghelie de la Ioan se spune că în mormânt a fost găsit giulgiul în care a fost înfăşurat Domnul Hristos, dar şi mahrama care a fost pe capul Mântuitorului, deci două piese. Atunci, eu personal, nu înţeleg cum se face că pe giulgiu e imprimat chipul lui Hristos, dacă pe capul Său a fost pusă o mahramă. Nu vreau să introduc o îndoială în sufletele celor care mă ascultă, dar v-am spus părerea mea personală. De fapt, noi nu căutăm dovezi materiale pentru adevărurile spirituale. Aşa încât, cu giulgiu sau fără giulgiu, credinţa noastră e aceeaşi.

GÎNDUL, FAPTA ŞI VIRTUTEA

Un Sfânt al Bisericii noastre, Sfântul Maxim Mărturisitorul, tâlcuind duhovniceşte cuvântul acesta: „Nu am om” (Ioan 5, 7), spune că prin cuvântul „om” trebuie să înţelegem „gând înţelept”, gândul cel înţelept. Când ai gând înţelept, ai ajutor în propria ta fiinţă pentru înzdrăvenire, pentru întărire, pentru împuternicire. Scăldătoarea de la Vitezda, duhovniceşte, trebuie înţeleasă ca virtutea capabilă de cunoştinţă. Ce înseamnă aceasta? Când avem gând înţelept, gândul înţelept ne îndreptează spre fapte bune. Faptele bune, întărindu-se în noi, devin puteri sufleteşti, devin virtuţi, întăriri. Şi întărirea aduce cunoştinţă. Deci, gândul cel bun, gândul înţelept, omul, care este gândul înţelept, ne îndeamnă la fapte bune. Faptele bune, întărindu-se în noi devin virtuţi şi ne înzdrăvenesc. Şi întărirea în bine, întărirea în virtute, aduce cunoştinţa de Dumnezeu, ne ridică mai presus de lumea aceasta, întru cunoştinţă. Asta ar însemna că omul întărit sufleteşte, omul care nu mai este slăbănog, acela este un om virtuos şi un om plin de cunoştinţa lui Dumnezeu. Şi tot Sfântul Maxim Mărturisitorul, în tâlcuirile lui, spune că: „Bărbat puternic este acela care uneşte făptuirea cu cunoştinţa”, cunoştinţa cu făptuirea. Deci, dacă ştim nişte lucruri bune şi le şi facem, prin acelea ne întărim şi aşa devenim bărbaţi puternici.

M-a întrebat cineva acuma, de curând, cum lucrează diavolul în viaţa oamenilor. Foarte simplu şi uşor. Îţi dă nişte gânduri pe care zici tu că sunt bune să le împlineşti ca bune. De pildă: „Lasă-l să se distreze că doar e tânăr, că dacă nu se distrează acum la tinereţe, când să se mai distreze”. Dar dacă omul ştie ce are de făcut, ştie de Dumnezeu şi de Maica Domnului, dacă ştie de Biserică şi de sfinţii lui Dumnezeu, de Tainele Bisericii, de post şi de tot ce este bun şi frumos, nu se poate să nu aibă o viaţă binecuvântată de Dumnezeu.

GÎNDUL LA MOARTE

Ce importanţă are gândul la moarte?

Este o metodă de îmbunătăţire sufletească gândul la moarte. Sfântul Vasile cel Mare spune că adevărata filosofie este gândul la moarte care te ajută să nu păcătuieşti şi te ajută să nu te lipeşti de lumea aceasta. Tot în Filocalie se spune, şi tot la Evagrie Ponticul pe care l-am pomenit de mai multe ori, că omul trebuie să trăiască în această lume ca şi când ar trăi o mie de ani, trebuie să se angajeze în acţiune pentru viaţă ca şi când ar trăi o mie de ani, şi trebuie să fie dezlipit de lumea aceasta ca şi când ar muri mâine. Datoriile sociale trebuie împlinite; e o metodă de fapt aceasta. Şi Sfântul Ioan Scărarul spune că gândul la moarte – chiar are un capitol despre gândul la moarte – este important. Poate că ar fi şi alte metode, tot importante, fără să te gândeşti la moarte, pentru că e şi greu să te gândeşti la moarte. Pe la noi pe-acasă era o vorbă, că: „Mi-am uitat ca de moarte”. Adică cum âţi uiţi de moarte aşa âţi uiţi şi de nişte lucruri în lumea asta.

Nu prea e firesc să te gândeşti la moarte pentru că omul nu e făcut spre moarte, e făcut spre viaţă, te poţi gândi foarte bine şi la viaţă în înţeles superior, şi atunci nu trebuie neapărat să te gândeşti la moarte.

Sfântul Ioan Scărarul zice că să te închipui în sicriu, mort, ca şi când ai fi mort. Apoi eu mă pot închipui în sicriu, dar viu. Mort nu mă pot închipui! Mă închipui că sunt culcat în sicriu cu faţa în sus şi că nu mişc şi âi aud pe ăştia din jurul meu că ori mă laudă, ori mă hulesc, ce ştiu eu ce mi-or face când voi muri…

Se spune în Pateric că un părinte a zis: „Eu am murit lumii”, şi cineva zice: „Tu ai murit lumii, dar să nu uiţi niciodată că diavolul­i viu”.

O dată o venit un părinte la noi la mănăstire şi un părinte de-acolo de la noi, nu ştiu cum, o abătut vorba despre moarte. Şi zice părintele acela: „Părinte, să ştiţi că mie nu mi-i lăcomie să mor!”. Mi-o plăcut foarte mult expresia asta.

GÎNDURILE

Toate ale omului pornesc de la gândul omului. Nu se face nimic din viaţa omului care nu trece prin gând. De aceea toată grija celui care vrea să-şi curăţească sufletul trebuie să fie grija de a-şi curăţi mintea de gândurile cele rele şi de toate înfăţişările răului câte sunt în gând.

Aici este toată cheia vieţii sufleteşti şi toată cheia curăţirii sufleteşti, şi anume, să-ţi faci rânduială în minte. Cine îşi face rânduială în minte îşi face rânduială în viaţă.

Ar trebui să ne îmbogăţim mintea cu cât mai multe gânduri plăcute lui Dumnezeu, cu gândurile care se potrivesc cu voia lui Dumnezeu. Şi astfel de gânduri găsim în primul rând în Sfânta Scriptură, apoi găsim în cărţile de îndrumare duhovnicească, dar mai ales şi mai întâi în sfintele slujbe. Aşa că e de mare importanţă să luăm parte la sfintele slujbe şi e de mare importanţă să învăţăm texte de la sfintele slujbe, ca să ni se îmbunătăţească gândirea şi ca să avem o comoară de gânduri bune, care după aceea izvorăsc din inima noastră.

În Filocalia volumul al IV-lea este o scriere care se numeşte „Despre Avva Filimon”. În această scriere despre Avva Filimon se spune între altele că Avva Filimon – care era un pustnic – a fost întrebat de ucenicul său: „Părinte, de ce dintre toate cărţile Scripturii cel mai mult citeşti Psaltirea?”. Şi Cuviosul a răspuns: „Frate, aşa de mult mi s-au întipărit în minte gândurile din psalmi, încât parcă eu le-aş fi făcut, parcă de la mine ar fi pornit aceste gânduri”. Aşa trebuie să ajungem şi noi, să ne îmbogăţim cu gândurile sfinte din dumnezeieştile slujbe, din dumnezeiasca Scriptură şi să le avem totdeauna la îndemână, ca mintea noastră, care e ca o moară şi macină ce bagi pe moară, tot aşa mintea noastră să primească numai gânduri bune şi să aibă numai gânduri după voia lui Dumnezeu.

Sfântul Marcu Ascetul spune că: „În inima iubitoare de osteneală nu au putere gândurile cele rele, ci gândurile cele rele se sting aşa cum se stinge focul în apă”. Spun părinţii cei duhovniceşti că: „Gândul cel rău la început este ca o furnică şi dacă-l laşi creşte şi se întăreşte şi devine leu”, de aceea gândurile cele potrivnice se numesc şi furnică-leu. Furnică pentru că apare întâi ca o furnică care poate fi strivită între degete şi dacă cresc şi primesc putere prin patimi nu le mai poţi înlătura nici cu multă osteneală.

Toate pornesc de la gând, şi cele bune şi cele rele îşi au începutul în gând. Ridicările şi căderile se fac în gând. Cheia vieţii duhovniceşti este disciplina minţii, iar metoda de disciplinare este rugăciunea de toată vremea.

Cum putem preveni împrăştierea gândurilor în timpul rugăciunii, când aceasta a devenit obişnuinţă?

Împrăştierea la vremea rugăciunii se poate preveni numai prin silinţa de a fi neâmprăştiat şi când nu­i rugăciune. În Pateric se zice: „Călugărul care se roagă numai când se roagă, acela nicidecum nu se roagă”.

Omul nu trebuie să aştepte rugăciunea ca să nu se­mprăştie, ar trebui să nu se împrăştie nici când nu­i rugăciune. Împrăştierea este o chestiune care ţine, în general, de viaţa omului. Mintea omului este în aşa fel făcută, încât să nu stea la un singur lucru, statornică numai la un singur lucru. În acelaşi timp poţi să te gândeşti şi la altceva, să ai şi altă impresie decât cea principală şi, în cazul acesta, important este să te concentrezi pe cuvintele pe care le spui şi să nu te sperii dacă se întâmplă şi altceva (faptul, de exemplu, că­ţi vin gânduri care te împrăştie nu trebuie să te preocupe decât în înţelesul acesta, că să fii mai silitor, pentru a se împuţina gândurile).

În Pateric se spune că la Avva Pimen s­a dus un frate şi a zis: „Ce să fac, părinte, că­mi vin tot felul de gânduri rele în minte”. Şi Avva Pimen a răspuns: „Opreşte vântul! (bătea vântul). Întinde braţele şi pieptul şi opreşte vântul!”. Şi el a zis: „Nu pot să opresc vântul!”. Şi părintele a continuat: „Aşa cum nu poţi opri vântul, aşa nu poţi opri gândurile rele! Dar altceva poţi să faci, şi anume, cu un gând bun să înlături gândul cel rău!”. Deci, statornicirea în gânduri bune va duce la înlăturarea gândurilor celor rele. Temelia vieţii spirituale este gândul, de aceea în viaţa religioasă esenţialul este disciplina lăuntrică, disciplina de gând.

Este foarte important să ştim că gândurile noastre le mai ştie cineva: le ştie Dumnezeu, le ştie Domnul Hristos, care e Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Domnul Hristos are în vedere gândurile noastre.

Având în vedere faptul că prin mintea noastră trec tot felul de gânduri, şi bune şi rele, şi frumoase şi urâte, este important să fim cu luare­aminte la gânduri, să gândim frumos. De ce? Pentru că, dacă gândim frumos şi numai frumos, atunci trăim frumos şi numai frumos, şi dacă gândim frumos şi trăim frumos, suntem fericiţi.

Criteriul ca să ştii dacă un gând este bun sau este rău, este acesta: dacă poţi arăta un gând, dacă îl poţi scoate la iveală oriunde şi oricând, poţi să ştii că este bun, iar dacă poţi să-l spui numai la unii iar la alţii nu-l poţi spune, că te jenează, să ştii că acela nu-i gând bun.

Suntem doar nişte oameni păcătoşi care de multe ori suntem biruiţi, de multe ori suntem doborâţi de un gând. Suntem mai slabi decât gândurile care vin în mintea noastră, aşa suntem de păcătoşi şi aşa suntem de slabi încât ne biruiesc nişte gânduri.

Câte suflete sunt în lumea aceasta care sunt hărţuite de gânduri! Nu de realităţi, nu de gânduri din afară, ci de gândurile lor, de neânţelegerea lor, de neaducerea aminte de Dumnezeu.

Sunt unii oameni care exagerează lucrurile până în aşa măsură, încât spun că în fiecare clipă omul păcătuieşte. Nu-i adevărat. Chiar dacă ne vin în minte gânduri străine de rugăciune, pentru că mai ales la rugăciune se arată patimile pe care le purtăm în noi, asta nu înseamnă că gândurile străine de rugăciune sunt totdeauna gânduri pătimaşe.

În Filocalie, în volumul I, la Evagrie Ponticul, se spune că gândurile sunt de trei feluri: gânduri îngereşti, gânduri omeneşti şi gânduri drăceşti. Drăceşti sunt gândurile unite cu patimile, adică acele gânduri care izvorăsc din patimi şi care ne arată pătimitori. Gândurile omeneşti sunt gânduri care nu sunt nici bune, nici rele, ci sunt de mijloc, pentru că la apă te poţi gândi şi cu sete, şi fără sete, la aur te poţi gândi şi cu lăcomie, şi fără lăcomie. Cine se gândeşte cu gânduri indiferente are gânduri lumeşti, iar cine se gândeşte la lucrurile bune cu legătură între ele şi Dumnezeu, acela are gânduri îngereşti, adică se gândeşte la aur, de pildă, şi-L slăveşte pe Dumnezeu pentru metalul acesta preţios, se gândeşte la frumuseţi din viaţa aceasta şi-L slăveşte pe Dumnezeu pentru frumoasele lucruri pe care le-a făcut El. În acest caz, omul are gânduri îngereşti. Şi prin gândurile obişnuite se ridică la gânduri îngereşti, şi prin gândurile îngereşti se apropie de Dumnezeu.

Să fim cu grijă la gândurile noastre, la intenţiile noastre, la pornirile noastre, şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem să ne facem rânduială în suflet; iar dacă nu suntem cu luare aminte la cele mici, ajungem la cele mari, cum zice Sfântul Marcu Ascetul, pentru că diavolul nu dispreţuieşte nici păcatele mici, fiindcă altfel nu poate duce la cele mari.

Cuviosul Dorotei are o comparaţie: că poţi să smulgi din rădăcină un copac când este mic, când este ca o iarbă, dar când se întăreşte şi-şi face rădăcini, nu îl mai poţi smulge şi chiar nu-l mai poţi smulge nici tu, nici alţii. Aşa încât trebuie să fim cu grijă la începuturi.                                                

E foarte, foarte important să ne păzim mintea, numai că pentru a ne păzi mintea trebuie să ne păzim viaţa întreagă, să ne păzim mai ales simţurile prin care intră în minte cele din exterior mai ales prin vedere şi prin auz; şi cine îşi păzeşte simţurile are tot mai puţine gânduri neconforme cu voia lui Dumnezeu şi, cu vremea, acestea se şi sting după cuvântul din Pateric care zice: „De morţi nu te teme, dar fugi de cei vii!”. De cei vii să fugi, adică să nu te temi de gândurile pe care le porţi în minte şi care cu vremea se nimicesc, dar trebuie să fugi de ceea ce influenţează interiorul chiar dacă nu simţurile sunt vinovate pentru ceea ce purtăm în minte, ci ele sunt simple căi de ajungere în minte a celor dinafară, iar mintea este cea care prelucrează gândurile, iar dacă mintea este pătimaşă, supusă patimilor, toate le vede în raport cu patimile pe care le poartă omul în sine.

Sfântul Marcu Ascetul spune că: „Nu se înfiripă nor fără adiere de vânt şi nu se naşte patimă fără de gând”. Deci întâi şi întâi de toate, şi acesta este principiul filocalic, toate ale omului pornesc de la gândurile omului. De aceea trebuie să-ţi faci rânduială în minte ca să-ţi poţi face rânduială în viaţă. Cine nu-i atent la gânduri nu poate nădăjdui într-o viaţă neântinată.

Tot Sfântul Marcu Ascetul spune că: „Aşa cum focul nu rămâne în apă, tot aşa nici gândul cel rău în inima iubitoare de osteneală”. Deci dacă ai o obsesie de răutate, un gând rău în minte care te asupreşte, care se învârte mereu în minte, înseamnă că n-ai inimă iubitoare de osteneală, că n-ai ceva în suflet care să nimicească gândul cel rău, obsesia respectivă.

Mai zilele trecute, nu ştiu la ce slujbă eram în biserică, am costatat că am trei gânduri de-odată. Şi gândul la ce se zice, şi la Doamne Iisuse Hristoase, şi nu ştiu ce mi-o venit în acelaşi timp în minte. Şi-am zis: Domnule, uite, vezi, aşa-i mintea. Mintea-i făcută să nu stea la un singur gând. De ce? Pentru că numai aşa poate fi lucrătoare în viaţa de toate zilele.

La mine vin de multe ori oamenii şi-mi spun că nu le stă mintea la rugăciune, nu le stă mintea la slujbă. Şi-mi dau seama că-i aşa, că nici a mea nu stă. Şi-atuncea zic: dragă, ăsta nu-i păcat, asta e o neputinţă.

Nu sunt cugetele omului cum sunt cugetele Domnului.

GRECO-CATOLICISMUL

Vieţuiţi într­o mănăstire care a fost distrusă în secolul al XVIII­lea de habsburgi pentru a promova greco­catolicismul. Ce credeţi despre actuala ofensivă greco­catolică?

Eu personal nu găsesc raţiunea unei Biserici greco­catolice, pentru că este o formă care nu e nici ortodoxă, nici catolică! Să luăm un caz. Ei zic că Papa e Sfântul Părinte. Sfântul Părinte ţine Paştile odată cu catolicii, cu apusenii în general, iar greco­catolicii ţin odată cu ortodocşii. Acum, cum e bine, cum ţin catolicii sau cum ţin ei (greco­catolicii)? Iată o diferenţă care arată că este o situaţie improvizată.

Biserica greco­catolică a fost înfiinţată în Ardeal datorită împrejurărilor politice care au fost la sfârşitul secolului al XVII­lea şi începutul secolului al XVIII­lea şi şi­a făcut loc cu tunul, cu distrugerile, ca să n­aibă opoziţie... Sunt nişte lucruri pe care ni le spune istoria. Din faptul că Mănăstirea de la Sâmbăta a fost distrusă ca să li se facă loc greco­catolicilor, să li se înlăture o piedică, rezultă că au fost nişte lucruri forţate, care nu spun nimic despre credinţa oamenilor. După aceea au venit împrejurările din 1948, când s­a desfiinţat cu forţa, respectiv s­a pus Biserica greco­catolică în afara legii, iar acum a început să­şi arate din nou viabilitatea, însă cu nişte pretenţii care sunt peste trebuinţă şi peste cuviinţă. Îşi doresc să aibă tot ce­au avut înainte de 1948! Nu se mai poate, pentru că oamenii nu se mai întorc, nu se mai fac greco­catolici, pentru că­şi dau seama că e o formă hibridă de existenţă bisericească. Pe unii nu­i mai interesează, în general, şi­atunci n­are rost să mai aibă ce­au avut în 1948!

Eu mă gândesc c­ar fi mai bine să fie ori ca noi, ortodocşi în toate, ori cum sunt romano­catolicii în toate şi să nu mai fie forma aceasta, care nu­i nici ortodoxă, nici catolică! Gândiţi­vă! Papa­şi face cruce de la stânga la dreapta, iar greco­catolicii de la dreapta la stânga! Ei sunt în contradicţie cu Papa, şeful lor! Poţi să zici că­i o treabă raţională? Nu­i raţională! Preoţii romano­catolici sunt necăsătoriţi, ai ortodocşilor căsătoriţi, ai greco­catolicilor căsătoriţi ca ai ortodocşilor. De ce? Înseamnă că sunt mai aproape de ortodocşi decât de catolici! Sunt nişte lucruri pe care nu ştiu dacă are vreun rost să le discutăm aici şi acum, însă pentru că s­a pus problema, cam în felul acesta văd eu lucrurile.

La Mănăstirea Sâmbăta a fost un călugăr în secolul al XVIII­lea, Părintele Visarion, care a scris o carte de polemică religioasă Despre a treia Lege. În cartea respectivă scrie aşa: „Până acum au fost două Legi. Când există două Legi, e firesc să te întrebi care dintre cele două este bună. Când apare a treia Lege (cum a fost Legea greco­catolică), poţi să fii sigur că nu­i bună!”, zice el. Deci, dacă dintre două, una­i bună şi una nu­i bună, dacă mai apare şi a treia, atunci aceea sigur nu­i bună!

Acuma vă pot spune şi un banc. Un călugăr spune un banc! Merge oare? Merge, sigur că merge. Dacă-i banc bun, merge.

În Revoluţia din 1848 era un grof ungur care se tot trudea să vadă care vin: ungurii, să se îmbrace în costum unguresc, sau rom_nii, să se îmbrace în costum rom_nesc. Şi până la urmă, când au venit unii, l-au găsit între costume. Ei, aşa ceva sunt greco-catolicii, adică ceva care nu sunt nici ortodocşi, nici catolici: sunt între costume!

IADUL

Iadul are loc acolo unde omul este lipsit de Dumnezeu, unde nu simte prezenţa lui Dumnezeu, dar unde se simte prezenţa lui Dumnezeu nu mai poate fi iad.

Iadul l-au creat cei care au fost vrednici de iad, mai întâi îngerii căzuţi şi după aceea oamenii care sunt vrednici de iad şi care ajung într-o stare de iad, aceia sunt în iad, dar nu ajung undeva unde s-au creat nişte condiţii de iad. Condiţiile de iad le creează omul şi în lumea aceasta, când face rele, când e făcător de răutate, aduce în jurul lui o atmosferă neplăcută, este o atmosferă de iad, dar iadul nu există de la sine ca o realitate în care intri. Ai făcut un rău şi intri acolo ca şi cum ai intra în închisoare, ci iadul este iadul tău, iadul în care ajungi, din care nu poţi ieşi, zbuciumul lăuntric de pe urma păcatelor, neliniştea sufletească, toate acestea sunt stări de iad cu care începe iadul aici pe pământ, aşa cum începe de altfel şi raiul pentru cei credincioşi aici pe pământ şi se continuă şi dincolo de lumea aceasta.

Noi nu considerăm o spaţialitate oarecare a iadului. Şi până la urmă adevărul este că iadul e acolo unde e omul căzut.

IERTAREA

La noi la mănăstire a fost un părinte care a scris un fel de roman. Nu era cine ştie ce, el credea că-i mare lucru. Şi acolo era vorba de o fată care trebuia să-l ierte pe cineva care i-a făcut nişte necazuri, şi zice fata, cumva, aşa, în doi peri, că: „Dumnezeu să te ierte”. Nu i-a spus că-l iartă. Şi atunci eu am zis: ştii de ce a zis fata aceea că nu-l iartă, sau nu i-a spus direct că-l iartă? Pentru că seamănă cu tată-său. Adică cu autorul.

Iertarea din inimă este iertarea care nu mai pomeneşte răul. Sfântul Isidor Pelusiotul zice: „Răul să îl scri pe apă”. Cine poate scrie pe apă? Nimeni. Asta înseamnă să nu mai iei aminte la răul pe care ţi l-a făcut cineva, să fi iertător şi să ierţi deplin.

IERUSALIMUL

Unii dintre credincioşi doresc să ajungă la Ierusalim. Dumnezeu să le ajute, să ajungă să vadă locurile pe unde a umblat Domnul Hristos. Unii nu doresc să ajungă acolo, mulţumindu-se cu ceea ce au aici. Şi de fapt noi prin Sfânta Evanghelie avem tot ce este acolo.

INCINERAREA

Este admisă de Biserica Ortodoxă incinerarea morţilor?

Nu, deocamdată nu e admisă, dar cred că cu vremea va trebui să o admită şi Biserica noastră, dat fiind faptul că sunt condiţiile care sunt acuma şi nu mai au oamenii loc în pământ. Dar deocamdată Biserica Ortodoxă nu e pentru incinerare.

INIMA

Sfântul Grigorie Palama mărturiseşte că inima este singurul organ trupesc al fiinţei care face legătura între minte şi trup. Explicaţi această afirmaţie.

Dragă, sfinţii au gândit în contextul existenţei lor, în limbajul în care vorbeau oamenii. Şi Sfântul Isaac Sirul spune un cuvânt care e asemănător cu acesta, şi anume că: „Lacrimile sunt puse între minte şi trup ca semne în trup pentru aşezarea minţii”. Tot aşa ceva cred că gândeşte şi Sfântul Grigorie Palama, că mintea se manifestă în sentimentele inimii.

INTENŢIILE

Dumnezeu primeşte şi intenţiile omului, nu primeşte numai faptele omului.

INVIDIA

Când eşti nemulţumit cu binele altuia, cu progresul altuia şi te întristezi pentru asta, în tine lucrează patima invidiei, patima întristării. Şi se spune undeva în Scriptură că întristarea usucă oasele, pe când bucuria înfloreşte faţa.

ISIHASMUL

A venit odată Mitropolitul nostru de la Sibiu, Î.P.S. Antonie, şi zice către mine: „Ai vreun isihast aici în mănăstire?”. Şi zic: „Nu am nici unul şi nici eu nu sunt”. Zice Înalt Prea Sfinţitul: „Să ştii că la Sibiu sunt mulţi”. Adică acum e foarte multă lume preocupată, mai ales tinerii, de isihasm. Vor să facă nişte lucruri extraordinare şi nu le fac pe cele obişnuite. De exemplu la biserică nu se duc, dar vor să facă pe isihaştii. Nu se poate. Întâi trebuie să faci ce fac toţi şi după aceea poţi să faci şi ce fac numai unii. Pentru isihasm trebuie să ai o structură specială, să fii ales de Dumnezeu pentru viaţa aceasta de unul singur, de retragere totală, să fii împlinit prin Dumnezeu. Aceştia sunt foarte puţini. Eu să ştiţi că sunt de 70 de ani împliniţi şi încă nu am întâlnit nici un isihast.

ISPITELE

Ispitele fiind îndemnuri spre păcat pot duce nu numai la păcat, ci pot duce şi la virtute.

Credinciosul trebuie să facă faţă ispitelor care âi vin. El trebuie să se pregătească spre a face faţă ispitelor: „Caută doctor înainte de boală şi roagă-te înainte de ispită” spune Sfântul Isaac Sirul; „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41).

Părinţii spun că diavolul ispiteşte la rău pe fiecare om după înclinaţiile pe care le are fiecare.

IUBIREA

Iubirea, ca poruncă, este cea mai înaltă dintre porunci, şi ca virtute, este cea mai înaltă dintre virtuţi.

Iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni îl duce pe om în fiinţa lui Dumnezeu. E o modalitate de a intra, prin iubire, omul în fiinţa lui Dumnezeu şi Dumnezeu în fiinţa omului.

Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, avea un cuvânt care a rămas de la el şi în scris, şi anume că: „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”. Asta vrea să spună că nu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, chiar cel mai mare dintre sfinţi, atât de mult cât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune undeva că nu faptul că omul a fost păcătos L-a adus pe Dumnezeu să Se facă om, ca să-l mântuiască pe om, ci el zice că Fiul lui Dumnezeu S-ar fi întrupat şi în condiţia că omul n-ar fi păcătuit. Pentru că ceea ce L-a făcut pe Dumnezeu să Se facă om este iubirea lui Dumnezeu faţă de om. Iubirea L-a făcut pe Dumnezeu să Se unească cu omul ca să-l ridice pe om până acolo unde e firea omenească ridicată în persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat. Aceasta înseamnă că Dumnezeu a ales calea aceasta de a Se apropia de om, ca să-i dea posibilitate omului să se apropie de Dumnezeu. „Dumnezeu pe pământ S-a pogorât şi omul la cer s-a suit” se afirmă în slujbele de la Naşterea Mântuitorului. „Dumnezeu pe pământ S-a pogorât – prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu – şi omul la cer s-a suit” prin Înălţarea Fiului lui Dumnezeu. Şi aceasta nu numai pentru Domnul Hristos e real, ci pentru toţi credincioşii care în procesul de mântuire trebuie să se unească cu Domnul Hristos şi să aibă calea aceea pe care a mers Domul Hristos, Domnul Hristos făcându-şi cale cu fiecare dintre noi către cer.

În întâia Epistolă sobornicească a Sfântului Evanghelist Ioan se spune de două ori că Dumnezeu este iubire. Dacă Dumnezeu este iubire, numai în măsura în care şi omul este iubire, acesta din urmă se poate asemăna cu Dumnezeu. Dacă nu este iubire, omul nu se poate asemăna cu Dumnezeu, Care este iubire.

Ne cere Domnul Hristos să ne iubim. Păi dacă ne-am iubi cu adevărat, dacă ne-am revărsa iubirea unii faţă de alţii s-ar lumina lumea aceasta cu lumina iubirii noastre.

Tatăl Cel din ceruri trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, răsare Soarele peste cei buni şi peste cei răi. Noi răsărim soarele iubirii peste toţi oamenii?

Vă rugăm să ne spuneţi ceva despre ce înseamnă „a iubi”.

Toată lumea ştie ce înseamnă „a iubi”, pentru că ştii când iubeşti şi şi când nu iubeşti. Eu sunt dintr-un sat din care este şi Lucreţia Ciobanu. Lucreţia Ciobanu, cântăreaţă de muzică populară, are între altele şi o cântare în care se cuprind şi următoarele cuvinte:

„Pe la poarta cui mi-i drag

Treabă n-am, şi tot îmi fac.

Pe la care mi-i urât,

Am treabă şi nu mă duc”.

Dacă ştii lucrul acesta, ştii ce înseamnă să iubeşti, ştii ce înseamnă să nu iubeşti. Însă, în lămurirea acestei chestiuni şi în completare, aş putea spune că „a iubi” înseamnă a împropria, a aduce pe cel iubit în tine însuţi, a nu-l lăsa în afară de tine, a-l purta în tine.

Asta înseamnă să iubeşti – să porţi în tine, să poţi spune persoanei iubite: „Nu eşti numai în afară de mine, ci eşti în mine, şi mai ales în mine”. Fiecare lucrăm cu capacitatea noastră şi trebuie să veghem asupra iubirii, pentru ca iubirea să fie cum o vrea Dumnezeu, după poruncă, şi să determine alte iubiri din partea celor care răspund iubirii noastre. Există o emulaţie în iubire, există o angajare în iubire. Domnul Hristos l-a întrebat pe Sfântul Apostol Petru: „Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” (Ioan 21, 15). Deci Domnul Hristos vrea chiar o emulaţie în iubire, să iubim cât putem noi mai mult, ca să-i putem ajuta mai mult pe oameni.

Adevărul este că noi, la măsurile la care suntem, în general nu suntem nici iubitori nici urâtori. Stăm cumva la cota zero, adică între iubire şi ură. Poate înclinaţi mai mult spre iubire, dar în orice caz nu la măsurile la care ni se cere să avem iubirea faţă de oameni. În general oamenii se manifestă spontan, adică cum le vine, după o expresie din părţile de unde sunt eu, din satul meu: „cum le ţâpă dinlăuntru” –  aşa cum âi vine, aşa se manifestă. Ori în privinţa împlinirii poruncilor noi trebuie să avem în vedere o rânduială, şi dacă avem în vedere rânduiala, atunci ne putem şi disciplina prin poruncă. Porunca are rost să ne disciplineze, să ne ducă către Dumnezeu, să ne ducă în faţa lui Dumnezeu, să ne apropie de Dumnezeu, şi în măsura în care ne apropiem de Dumnezeu ne şi asemănăm cu Dumnezeu.

Dacă iubeşti pe cineva, îl primeşti cu defecte cu tot, şi dacă nu-l iubeşti, nici calităţile lui nu contează pentru tine.

Când iubeşti pe cineva, adaugi ceea ce-i lipseşte şi înlături ceea ce e rău adăugat la fiinţa lui. În general părinţii sunt iubitori faţă de copii aşa cum sunt copiii şi caută să apară copiii în lumina cea mai bună posibilă, chiar şi atunci când au pete, chiar şi atunci când au răutăţi. Asta o face iubirea, aşa-i rostul iubirii.

A-l iubi pe cineva ca pe tine însuţi înseamnă nu numai a-l sprijini, a-i da ceva, ci însemnă şi a căuta promovarea lui, a căuta înaintarea lui, a căuta odihna lui, să fie odihnit prin existenţa ta: „În jurul tău să poţi să-i fericeşti pe toţi”.

Iubeşti atunci când primeşti pe cineva în suflet, când ţi-l împropriezi, când âi faci loc în inima ta. Aceasta înseamnă să-l iubeşti. Câtă vreme îl ţii în afară de tine, câtă vreme îl ţii departe de tine, câtă vreme îl respingi sau îl împingi pe cineva, câtă vreme îl marginalizezi pe cineva, câtă vreme îl ocoleşti, nu-l iubeşti. Când îl iubeşti, îl primeşti, îl faci al tău. Face parte din lumea ta de gând, face parte din inima ta, intră în cuprinsul fiinţei tale, intră în componenţa ta, face parte din tine însuţi. Atunci îl iubeşti.

Părintele Serafim îmi zicea: „Copile, eu mă bucur de succesele tale cum mă bucur de succesele mele”. E un lucru extraordinar! Prin urmare, Părintele Serafim nu avea nici o urmă de nemulţumire când realizam ceva, poate chiar mai bine decât Dânsul. De ce? Pentru că avea bunătate şi iubire faţă de mine.

În măsura în care omul progresează în iubire, âi determină şi pe alţii să se angajeze la aceeaşi lucrare, formând astfel un şuvoi de iubire. Aceasta depinde de măsura în care oamenii sunt preocupaţi de lucruri de felul acesta, pentru că dacă nu eşti preocupat, iubirea rămâne o calitate şi atâta tot.

Părintele Serafim, Dumnezeu să-l odihnească, mi-a spus odată cu ocazia unei spovedanii un cuvânt scurt, şi anume un cuvânt de ordine: „Să te depăşeşti şi să te dăruieşti”. Nu mi-a dat nici o explicaţie şi m-am gândit eu singur că ar fi vorba despre depăşirea prin credinţă şi dăruirea prin iubire.

Putem să ne silim să iubim pe Dumnezeu şi pe oameni cât putem noi mai mult şi atunci suntem pe calea cea bună, suntem în cuprinsul fericirii, ştim să ne coborâm la cel la care trebuie să ne coborâm şi ştim să-l ridicăm pe cel pe care trebuie să-l ridicăm. Cum se poate face aceasta o ştie numai cel ce iubeşte.

Este important de ştiut că un om cu iubire este întotdeauna şi cuviincios şi politicos.

Să nu uităm niciodată de om, de omul de lângă noi, mai ales de omul de lângă noi, pentru că omul de lângă noi este pus anume ca prin el să ne înmulţim iubirea. Se spune în Pateric – Sfântul Antonie cel Mare are cuvântul acesta – că: „De la aproapele vine şi viaţa şi moartea. Că dacă folosim pe aproapele, pe fratele, pe Dumnezeu dobândim şi dacă greşim fratelui, lui Hristos greşim”; iar Cuviosul Ioan Colov spunea că: „Nimeni nu clădeşte o casă de la acoperiş în jos, ci de la temelie în sus”. Şi întrebat fiind ce înseamnă acest cuvânt a zis: „Temelia este aproapele, ca pe el mai întâi să-l folosesc, pentru că de el atârnă toate poruncile lui Hristos”. Deci îndreptarea noastră, înaintarea noastră, depăşirea de noi înşine este în măsura în care relaţiile noastre cu cei din jurul nostru, cu cei apropiaţi ai noştri, sunt bune.

Desăvârşirea creştină în esenţă constă în două lucruri: în iubire şi smerenie. Sfântul Isaac Sirul spune că: „Desăvârşirea este o prăpastie de smerenie”, o smerenie nesfârşită, iar Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Coloseni zice: „Înveşmântaţi-vă cu iubire care este legătura desăvârşirii” (Coloseni 3, 14).

Este secetă de iubire în lumea întreagă, este secetă de iubire în viaţa noastră personală, este secetă de iubire în viaţa noastră de obşte, pentru că n-am ajuns să trecem de patimi. Este multă hărţuială, este multă zdroabă în sufletele noastre, pentru că ne hărţuiesc şi ne zdrobesc patimile.

Iubirea trebuie salvată, trebuie să fie mântuită, ca orice lucru pe care omul îl poate întrebuinţa în bine sau în rău, pentru că „ce faci te şi face”, iar Sfântul Marcu Ascetul zice că: „Dacă nu faci binele pe care îl ştii, n-are rost să cunoşti alt bine” ca să-l faci pe acela.

Creştinismul a accentuat iubirea, a pus-o în valoare, a scos-o în evidenţă. Creştinismul are rostul de a salva iubirea, de a o direcţiona, de a face din iubirea pătimaşă – iubire virtuoasă, iubire adevărată.

Cu cât suntem mai cuprinzători în iubire cu atât suntem mai cuprinzători în fericire. Şi dacă nu iubim, atunci nu suntem binecuvântaţi cu fericirea care izvorăşte din iubire. Iubirea este fericire. Fericirea adevărată izvoreşte din iubire.

Spune Sfântul Isaac Sirul în al 72-lea cuvânt al lui că: „Iubirea este pomul vieţii” şi, mai spune ceva minunat, zice că: „Iubirea este vinul care veseleşte inima omului”. Noi pomenim cuvintele acestea de fiecare dată când spunem Psalmul 103 şi zicem despre vin că: „veseleşte inima omului”, că Dumnezeu a făcut pâinea care întăreşte inima omului, untdelemnul care-i luminează faţa şi vinul care veseleşte inima omului. Şi ne gândim la vinul adevărat. Dar Sfântul Isaac Sirul spune că vinul care veseleşte inima omului este dragostea lui Dumnezu şi dragostea omului faţă de aproapele. Şi spune Sfântul Isaac Sirul că din vinul acesta care veseleşte inima omului, din dragostea aceasta, au băut desfrânaţii şi s-au ruşinat, au băut păcătoşii şi au uitat calea rătăcirii lor, au băut beţivii şi-au început să postească, au băut bogaţii şi-au dorit sărăcia, au băut săracii şi s-au îmbogăţit de nădejde, au băut cei simpli, cei neânvăţaţi şi au devenit înţelepţi. Aşa ceva face iubirea.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că dragostea este de trei feluri: „Dragoste după poruncă, dragoste după fire şi dragoste împotriva firii”. După poruncă are iubire cel care ascultă de porunca lui Dumnezeu şi pe toţi âi iubeşte la fel şi-L iubeşte pe Dumnezeu mai presus de orice. După fire are iubire acela care are iubirea cum o au părinţii faţă de copii, copiii faţă de părinţi, fraţii între ei. Iar iubirea împotriva firii au cei care unesc patima cu iubirea şi âi iubesc numai pe aceia care le prilejuiesc împlinirea patimilor.

Să vă spun povestea cu „Epitalamul”. Am fost la Iaşi şi am ţinut o cuvântare, şi cineva din sală m-a întrebat: Părinte, cum să mă manifest dacă iubesc pe cineva? Mi-am adus aminte de o poezie scrisă de Zorica Laţcu, intitulată „Te port în mine”, şi ca răspuns la întrebarea: „Cum poate să-şi manifeste cineva iubirea faţă de persoana iubită”, am răspuns cu poezia „Te port în mine”.

După ce am spus poezia aceasta, la scurtă vreme, primesc un alt bilet pe care scria: Părinte, ne-aţi spus o poezie de dragoste! (Vă puteţi închipui, un călugăr spune o poezie de dragoste! Îi şi stă bine, nu? Eu n-am categorisit-o ca pe o poezie de dragoste şi de aceea am spus-o. Da’ acuma şi după ce ştiu că-i de dragoste tot o spun.) Vă rog să ne mai spuneţi vreo două. Credeau că eu mai ştiu. Da’ n-am mai ştiut. Şi am zis: Dragă, îmi pare rău, da’ nu mai ştiu. După aceea m-am dus acasă şi mi-am prins mintea cu studenţii şi-am învăţat două poezii de dragoste. Şi când m-am dus din nou la Iaşi le-am spus: V-am rămas dator de rândul trecut cu nişte poezii de dragoste. Aţi spus că să vă mai spun vreo două, v-am spus una rându’ trecut, acuma vă spun trei. Prima a fost cea pe care v-am spus-o şi rândul trecut, „Te port în mine”, apoi „Somnoroase păsărele” şi „Epitalam”.

Să salvăm şi să înmulţim iubirea!

ÎNCHISOAREA

Aş vrea să reţineţi ceva, şi anume că cineva a spus întrebând: „De ce oare la închisori sunt mai mulţi bărbaţi decât femei?”. De ce într-o închisoare, în închisori în general, sunt mai mulţi bărbaţi decât femei? Şi răspundem: pentru că la biserică sunt mai multe femei decât bărbaţi.

ÎMPĂCAREA

Am un cuvânt care îmi place mie tare mult, din scrierile Sfântului Isaac Sirul, o afirmaţie, şi anume: „Împacă-te cu tine însuţi şi va fi în pace cu tine şi cerul şi pământul”. Tare de multe ori spun eu cuvântul acesta, că-mi place: împacă-te cu tine însuţi, şi va fi în pace cu tine şi cerul şi pământul.

ÎNĂLŢAREA NOASTRĂ LA CER

Domnul Hristos S-a înălţat la cer ca înainte-mergător pentru noi! Şi noi suntem candidaţi la Înălţarea la cer, pentru că suntem beneficiarii Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Un creştin adevărat nu trebuie să aştepte să învieze din morţi. Sufleteşte a înviat din morţi dacă este creştin adevărat. Sfântul Ioan Scărarul spune că există o înviere a sufletului înainte de Învierea cea de obşte, de învierea trupului. Şi aceasta este nepătimirea. Chiar aşa spune Sfântul Ioan, că: „nepătimirea este învierea sufletului înainte de Învierea cea de obşte”.

ÎNDOIALA

Îndoiala persistă câtă vreme credinţa este teoretică, nu trăită, experimentată.

ÎNDUMNEZEIREA

Ce este îndumnezeirea?

Părinţii cei duhovniceşti, vorbind despre apropierea omului de Dumnezeu, compară legătura omului cu Dumnezeu cu fierul încălzit în foc. Şi spun că aşa cum fierul încălzit în foc primeşte însuşirile focului, are şi el ceva din ceea ce este focul, tot aşa şi omul care are o legătură cu Dumnezeu intră în legătură cu Dumnezeu în aşa fel încât Dumnezeu Se înfăţişează pe Sine în om, îl îndumnezeieşte. Dacă ştim ce înseamnă un lucru încălzit, ştim ce înseamnă şi un om îndumnezeit. Adică ceva ce intră în legătură cu Dumnezeu, un om în care Dumnezeu Se manifestă. Se spune că Fiul lui Dumnezeu întrupat a îndumnezeit firea omenească. Aşa, în continuare, Fiul lui Dumnezeu se întrupează în credincioşi, credincioşii devenind mădulare ale trupului mistic al lui Hristos şi devenind mlădiţe din viţa care este Hristos, primind ceva din prezenţa Domnului nostru Iisus Hristos. Bineânţeles că aşa cum smerenia – zice Sfântul Ioan Scărarul – este un dar fără de nume pe care îl cunoaşte numai cel care-l are, tot aşa şi îndumnezeirea este ceva mai presus de înţelegere, dar înţeles numai de acela care se îndumnezeieşte, care devine participant la firea dumnezeiască, cum ar zice Sfântul Apostol Petru (II Petru 1, 4). E un lucru pe care îl urmărim dar pe care nu-l înţelegem. Îl avem în vedere, dar nu-l putem înţelege decât atunci când simţim adierea dumnezeiască în noi prin har.

ÎNJURĂTURILE

Câte unul îmi zice că înjură. Şi âi zic: De ce înjuri? Păi zice, că aşa îmi vine. Şi eu zic: Bine, da’ mie de ce nu îmi vine? Păi, zice, dumneavoastră sunteţi altfel de om. Păi zic: Fii şi tu altfel de om!

ÎNSINGURAREA

Însingurarea este o realitate pentru cei ce simt însingurare. Există însă şi o singurătate plină, când te însingurezi ca să realizezi ceva deosebit, să poţi fi cu tine însuţi, să te cunoşti pe tine însuţi. În orice caz, singurătatea voită e diferită de singurătatea nedorită. Cineva care are o singurătate nedorită trebuie să caute o împlinire: Ori o împlinire spirituală, dacă e format sufleteşte, ori o împlinire socială, prin omul de lângă tine sau prin omul prin care te-ai putea împlini.

ÎNTÎLNIREA CU HRISTOS

Pentru fiecare dintre noi întâlnirea cu Domnul Hristos poate fi la orice rugăciune. Întâlnirea cu Domnul Hristos poate fi la orice citire din Sfânta Evanghelie. Întâlnirea cu Domnul Hristos poate fi de câte ori facem un bine fratelui nostru. Întâlnirea cu Domnul Hristos poate fi pentru fiecare dintre noi, sigur, când vom trece din această viaţă şi când se va hotărâ locul pe care ni l-am pregătit pentru viaţa veşnică. În Pateric este scris că: „În ce te găseşte moartea, în aceea te duci”. Dacă ducem o viaţă frumoasă şi bună şi ne găseşte moartea în bine, în bine ne ducem.

Domnul Hristos n-a dat întâi Pâinea, întâi a dat alte Taine. Domnul Hristos le-a dat oamenilor învăţătură, n-a spus: „No, oameni buni, uite, dacă vreţi să vă mântuiţi, vă dau Eu cale de mântuire: vă împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele Meu şi vă mântuiţi”. Nu aşa! Ci i-a învăţat să fie buni, să ierte, i-a învăţat să creadă, i-a învăţat să se smerească, i-a învăţat să aibă îngăduinţă. Adică toată Evanghelia este un fel de împărtăşire, toată Evanghelia este un fel de întâmpinare a Domnului nostru Iisus Hristos şi o întâmpinare a noastră pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Noi de multe ori credem că suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu pentru că nu ajungem să avem în conştiinţa noastră bucuria, simţământul prezenţei Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Nu ştiu dacă este aşa, pentru că învrednicirea nu ne-o dăm noi, ci Dumnezeu. Nu trebuie să cerem de la noi lucruri pe care, până la urmă, nu le cere nici Dumnezeu.

ÎNŢELEGEREA

Va veni o vreme când vei înţelege ceva din ceea ce nu poţi înţelege încă. Explică unui copil, de pildă, lucruri pe care le înţelege numai omul mare. Degeaba i le spui. Arată-i opere de artă, arată-i tot ce poate avea omenirea mai înalt şi mai frumos şi n-o să te înţeleagă. De ce? Pentru că nu e la măsurile înţelegerii. Tot aşa şi noi. Cine nu înţelege, să ştie că nu a ajuns la măsurile înţelegerii. Trebuie să le primim pe toate prin credinţă, să ne plecăm cu mintea, să ştim că Taina nu suferă ispitire, să ne lăsăm conduşi de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, de Biserica noastră. Dacă va vrea Dumnezeu să înţelegem mai mult cândva, vom înţelege, iar dacă nu, nu. Cât ştim e destul, dacă ştim să ne plecăm cu mintea.

Noi nu putem înţelege cât trebuie din lucrurile lui Dumnezeu. Dacă le-am înţelege, ar fi mai prejos de noi şi n-am avea nici un folos din ele. Avem folos din ele, chiar din neânţelegerea lor, tocmai pentru că sunt mai presus de noi. Este mai mult să ştii că un lucru e mai presus de înţelegere decât să crezi că l-ai înţeles, mai ales dacă este vorba de lucrurile lui Dumnezeu. Firea noastră nu poate descoperi adevărurile lui Dumnezeu, ci cel mult le poate primi prin credinţă.

Lucrurile cereşti se înţeleg cu o minte sfântă, cu o minte înduhovnicită, cu o minte mai presus de lume, cu mintea lui Hristos.

ÎNVIEREA

Când eram eu copil îmi aduc aminte – Dumnezeu să-i odihnească pe ai mei pe toţi, că nu mai sunt în lumea asta – că mama mea m-a trimis la bunica mea să zic: „Hristos o înviat, mama tână!”. Şi a zis că dacă zic aşa, îmi dă mama tână un ou. Şi aşa a fost. M-am dus şi am zis: „Hristos a înviat, mama tână!”. Şi mama tână a zis: „Adevărat că a înviat! Hai să-ţi dau un ou”. Cu asta mi-am început eu credinţa în Înviere, dar târziu am ajuns să-mi dau seama ce înseamnă.

Eu când eram tânăr, şi mai ales când eram student la Teologie, mi-am propus să cercetez ce e scris în Evanghelii despre Învierea Domnului Hristos şi să citesc în Faptele Apostolilor ceea ce au scris Sfinţii Apostoli despre Învierea Domnului Hristos. Şi, până la urmă, mi-am dat seama că totuşi nu e convingător. Adică noi avem informaţie, dar convingeri nu putem avea pe baza celor citite. Şi de fapt cred că nimenea nu a avut încredinţarea despre Învierea Domnului Hristos pe baza celor citite din Evanghelie. De ce? Pentru că Învierea fiind mai presus de ceea ce poate aştepta cineva, nu ajunge nimenea să se încredinţeze despre Înviere din informaţie. Nici din informaţia Evangheliei, nici din informaţia prin cuvânt, prin predică, ci ajunge să se încredinţeze prin ceea ce s-au încredinţat cei care au ajuns să-şi spună: „Hristos a înviat”, nu ca formulă, ci ca realitate, ca mărturisire de credinţă, şi aceia, de la început, au ajuns prin puterea lui Dumnezeu. Să ştiţi că numai Dumnezeu ne poate încredinţa despre lucrurile dumnezeieşti.

La Paşti se spune: „Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiată lumina învierii şi bucuraţi-vă zicând, luminaţi să-L auzim cântându-I cântare de biruinţă“. Când poate ajunge omul să se încredinţeze despre Învierea Domnului Hristos? Când îşi curăţeşte simţirile, când se face receptiv pentru Învierea cea mai presus de lume, când îl învredniceşte Dumnezeu să fie încredinţat, nu numai informat, despre Învierea Domnului Hristos.

Aş vrea să reţineţi aceste lucruri şi mai ales faptul că Învierea Domnului Hristos e mai presus de lume, că Învierea Domnului Hristos e o taină, că Învierea Domnului Hristos nu o putem înţelege şi nu o putem primi ca adevăr decât în măsura în care Mântuitorul Însuşi, Mântuitorul Cel înviat, ne încredinţează cum l-a încredinţat pe Sfântul Apostol Toma, cum l-a încredinţat pe Sfântul Apostol Petru, cum i-a încredinţat pe ucenicii de la Marea Tiberiadei, cum i-a încredinţat pe ucenicii cu care S-a întâlnit în ziua Învierii Sale, cum i-a încredinţat pe cei cinci sute care pe muntele din Galileea L-au întâmpinat pe Domnul Hristos şi s-au încredinţat de Învierea Lui şi cum i-a încredinţat pe toţi oamenii care au mărturisit cu adevărat Învierea Domnului Hristos. Pentru că să ştiţi că până la urmă toţi care credem în Înviere suntem martori ai Învierii Domnului Hristos. Şi suntem martori ai Învierii Domnului Hristos în măsura în care primim ca adevărat tot ceea ce ne spune Sfânta Biserică ca realitate, deci şi că a înviat străbătând prin piatră, prin piatra de pe mormânt, şi că a intrat prin uşile încuiate la apostoli, şi că a păzit întregi peceţile şi a înviat din mormânt aşa cum S-a născut din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos nu este ceva separat de noi, ci este ceva care trebuie să se întâmple şi în noi. Viaţa unui creştin adevărat, a unui creştin botezat şi trăitor al Evangheliei este de fapt o viaţă în Înviere. Noi am înviat împreună cu Domnul Hristos, trăim în Înviere, suntem fiii Învierii şi avem în faţă Înălţarea, suntem candidaţi ai Înălţării la cer împreună cu Domnul Hristos şi aşteptăm Înălţarea noastră la cer. Dar ca să ajungem la Înălţarea la cer trebuie mai întâi să ne înălţăm peste lumea aceasta, să ne înălţăm peste păcatele noastre, să nu mai admitem în viaţa noastră nici un fel de lucru rău şi atunci înălţaţi fiind peste păcate, înălţându-ne prin virtuţi, putem ajunge şi la Înălţarea împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos.

Ortodoxia nu este atât cu tragismul suferinţei Mântuiorului, ci este cu bucuria Învierii. Când avem bucuria Învierii suntem în miezul Ortodoxiei.

Învierea lui Hristos este în centrul gândirii noastre.

Mântuitorul a vrut să punem accent mai mult pe Înviere. Şi anume, în convorbirea cu cei doi (Luca şi Cleopa, cf. Luca 24) care mergeau la Emaus, le-a spus: „O nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima a crede toate câte le-au spus proorocii, nu se cădea oare ca Hristos să pătimească şi să intre întru mărirea Lui?”.

Deci noi ne întâlnim cu Hristos intrat „ântru mărirea Lui”. Celor doi Mântuitorul le-a pus întrebarea: „Pentru ce sunteţi trişti?”. Domnul Hristos nu vrea să stăm în întristare, ci vrea să fim în bucurie!

JERTFA MÎNTUITORULUI

Noi cam facem abstracţie de faptul că avem Jertfa Mântuitorului ca ajutor şi pe Mântuitorul Cel ce S-a jertfit Îl avem ca ajutor. De multe ori au impresia mulţi, şi dintre duhovnici, că trebuie să faci nu ştiu ce lucruri extraordinare ca să-ţi ispăşeşti păcatele. Păi să ştiţi că mulţi îşi ispăşesc păcatele nu pentru că le dă cineva să facă nişte lucruri ca să-şi ispăşească păcatele, de multe ori âţi dă Dumnezeu nişte canoane, âţi dă nişte suferinţe, nişte necazuri. Atunci de ce să-l mai îngreuiezi pe om? Mai vine cineva la mine şi zice: „Părinte, ce canon îmi daţi?”. Şi âi zic: „Dar nu ţi-a dat Dumnezeu canoane destule? Fă-le acelea pe care ţi le-a dat Dumnezeu, primeşte-le pe acelea; ce să-ţi mai dau?” Adică jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos este totdeauna pentru noi ajutătoare şi asta nu trebuie să uităm niciodată.

JUDECATĂ ŞI TRIBUNAL

Să ştiţi că eu n­am fost niciodată la o judecată, nici din curiozitate. Nici în tribunal n­am intrat în toată viaţa mea, că am 72 de ani, din care 48 de ani de mănăstire. Era s­ajung odată, că mi­a furat unu’ un ceas de mână din sertarul mesei de la mine din chilie. M­am pomenit că nu­mi mai găsesc ceasul şi vine cineva de la Miliţie şi zice că trebuie să dau o declaraţie şi, după ce am dat declaraţia, mi­au zis: „Părinte, acum o să primiţi citaţie, trebuie să vă duceţi la judecată!”. Şi­atunci am zis: „Măi frate, eu mai bine­i mai dau un ceas ăluia, decât să mă duc la judecată!”.

MAICA DOMNULUI

Maica Domnului a fost şi este locaş al dumnezeieştii Treimi. Aşa i-a spus îngerul când Preasfânta Fecioară a întrebat la Buna Vestire: „Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”. Ea a auzit de la înger atunci: „Duhul Sfânt Se va pogorâ peste tine şi puterea Celui Preaânalt te va umbri; de aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 34–35). Aici sunt cele trei persoane ale Sfintei Treimi care se unesc în Maica Domnului din clipa în care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu prin umbrirea de sus a Tatălui şi prin lucrarea Sfântului Duh. Deci, „Duhul Sfânt Se va pogorâ peste tine şi puterea Celui Preaânalt te va umbri – deci e vorba de Duhul Sfânt şi de Tatăl – şi Sfântul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema”, e vorba de Dumnezeu Fiul. Deci Maica Domnului devine locaş al Preasfintei Treimi. Devenind locaş al Preasfintei Treimi, Maica Domnului poate să ne ajute să ni se curăţescă şi mintea noastră, ca să devenim locaşuri ale Preasfintei Treimi. Şi locaş al Preasfintei Treimi Maica Domnului este în veşnicie: „Curăţeşte mintea mea cea întinată cu tot felul de păcate şi o fă locaş înfrumuseţat al Preasfintei Treimi”. Numai dacă suntem locaşuri înfrumuseţate ale Preasfintei Treimi, prin mijlocirea Maicii Domnului, putem să lăudăm mărirea şi mila cea nemăsurată a Maicii Domnului, noi, netrebnicii robii ei.

Maica Domnului şi acum este locaş al Preasfintei Treimi. Cum? Că doar L-a născut pe Domnul Hristos. Domnul Hristos S-a despărţit de ea. Da, S-a despărţit, aşa cum se desparte orice copil de mama lui, dar asta nu înseamnă că Domnul Hristos nu mai este undeva în Maica Domnului. Unde? În inima ei, că ea nu L-a purtat numai în pântecele ei, ci L-a purtat şi în inima ei pe Domnul Hristos. Şi de aceea Maica Domnului rămâne pentru veşnicie locaş al Preasfintei Treimi.

Maica Domnului e ca un rai. Când avem legătură cu Maica Domnului în conştiinţa noastră, în gândurile noastre, în simţirile noastre, e ca şi când am fi intrat în rai. E o bucurie de rai de-a fi în legătură sufletească cu Maica Domnului.

Pe Maica Domnului o numim „rai cuvântător”, „rai de taină“. Bucuria din legătura cu Maica Domnului este o trăire a raiului.

Mi-aduc aminte, a fost odată la noi la mănăstire o împrejurare mai grea şi mama a zis: „Apoi, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că doar tu ai unde veni”. E ceva atât de înduioşător... Vedeţi ce înseamnă inima de mamă? Nu te lasă niciodată. Te lasă alţii, nu te vor, te ocolesc, te resping, te marginalizează, te împing, te asupresc. Aşa ceva nu poate face mama! Pot face străinii, dar cine are inimă de mamă, nu poate. „Apoi tu, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că doar tu ai unde veni...”. Dacă mama cea pământească poate face aşa ceva, gândiţi-vă la Maica Domnului! Maica Domnului să ne părăsească vreodată? Se poate cumva să ne părăsească Maica Domnului? Nu se poate! De ce nu se poate? Pentru că este mamă, pentru că are inimă de mamă. Noi zicem „Maica Domnului” ca şi când am zice un titlu. Or, noi trebuie să ştim că Maica Domnului este mamă. Şi nu este mamă numai pentru Domnul Hristos, este mamă pentru toţi cei care vrem s-o avem de mamă. „Tu, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că ai unde veni”. Apoi să ştiţi că Maica Domnului zice tot aşa către noi!

Un părinte, Dumnezeu să-i ajute, poate unii îl cunoaşteţi, Părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol, are un cuvânt în Convorbiri Duhovniceşti, anume: „Ceea ce poate Dumnezeu cu puterea, poate Maica Domnului cu rugăciunea”. Maica Domnului poate să ne ajute prin rugăciunile ei să primim binefaceri de la Dumnezeu. Puterea ei este nemărginită, pentru că rugăciunea ei este puternică şi mijloceşte revărsare de putere din puterea Fiului ei şi Dumnezeului nostru.

Credincioşii doresc să ştie multe despre Maica Domnului şi până la urmă s-a ajuns şi la nişte plăsmuiri, nişte istorisiri despre Maica Domnului care vor să umple acest gol, însă în realitate golul acesta este mai mult decât se poate spune despre Maica Domnului, mai ales de către oameni necompetenţi. De exemplu Visul Maicii Domnului e o carte apocrifă care vrea să spună ceva despre Maica Domnului, ceva ce nu e în gândirea autentic ortodoxă. Şi atunci suntem mai folosiţi să avem în vedere puţinele informaţii despre Maica Domnului, ceea ce este autentic în gândirea ortodoxă şi să ne mulţumim cu puţinul acela. Şi puţinul acela care îl găsim în Sfintele Evanghelii despre Maica Domnului de fapt ne spune mai mult despre Maica Domnului decât acel mult care până la urmă este mai mult o umplutură.

Au apărut şi nişte cărţi cu viaţa Maicii Domnului care nu spun mare lucru. De ce? Pentru că Maica Domnului a fost smerită, despre Maica Domnului nu se poate spune mult. În Scriptură se spune puţin şi în altă parte, cei care spun despre Maica Domnului ceva, sau vor să spună ceva deosebit, nu sunt competenţi. N-au cum să spună. De ce? Pentru că Maica Domnului fiind smerită, n-a vrut să fie pusă în atenţia oamenilor. Dorinţa ei a fost ca Domnul Hristos să fie pus în atenţia oamenilor. La nunta din Cana Galileii a zis către slujitorii de la nuntă: „Faceţi ceea ce vă va spune El” (Ioan 2, 5). Deci „vă spun şi eu ceva, vă spun să faceţi ce vă va spune El, nu să faceţi ce vă spun eu. Eu nu vă spun, n-am eu rostul de a vă spune, ascultaţi-L pe El, pe Iisus”. Şi aşa că Maica Domnului a fost smerită până la aşa măsură, încât ea nu a vorbit despre cele ale ei, despre măreţiile ei, despre naşterea ei mai presus de fire.

Acest cuvânt „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău” arată smerenia Maicii Domnului în faţa voinţei lui Dumnezeu, supunerea. Şi asta îmi aminteşte de un cuvânt al Părintelui Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, cuvântul că: „Noi avem mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună fără discuţie”. Apoi Maica Domnului a avut mintea care s-a supus lui Dumnezeu fără discuţie. „Fie mie după cuvântul tău”.

Maica Domnului n-a făcut niciodată publicitate din alegerea ei, n-a făcut niciodată publicitate din ceea ce avea numai ea şi ceea ce trebuia să ştie ea şi nu alţii, ea nu s-a afişat niciodată cu curăţia ei, cu fecioria ei, nu s-a afişat niciodată cu alegerea ei, nu s-a afişat niciodată cu măreţiile ei reale, ci a trăit într-un anonimat, într-o retragere totală, într-o retragere în care nu s-a pus în evidenţă cu nimic şi nici măcar cu retragerea. Iată un exemplu al Maicii Domnului faţă de noi şi pe care-l avem în vedere, şi ar trebui să-l avem în vedere de câte ori vrem să ne punem în atenţia altora, de câte ori vrem să ne înfigem în conştiinţa cuiva, căci în cazul acesta nu suntem pe calea Maicii Domnului.

„Faceţi ceea ce vă va spune El” (Ioan 2, 5). Am putea zice că cuvântul acesta este un cuvânt veşnic şi cuvântul de îndrumare al Maicii Domnului, mesajul Maicii Domnului: „Faceţi ce vă va spune El”, pe El Îl vreau în lucrare, pe El Îl vreau în atenţie, pe El, pe Fiul meu. „Faceţi ceea ce vă va spune El” (Ioan 2, 5).

Mântuirea se face prin Dumnezeu. Noi degeaba vrem să facem nişte lucruri extraordinare. Ceea ce trebuie să facem noi este să ne lăsăm în mâinile lui Dumnezeu şi apoi lucrează Dumnezeu ca un Sfânt, cum ştie cu fiecare dintre noi, şi dacă vrea Dumnezeu să ne afirme ne afirmă, şi dacă nu vrea Dumnezeu să ne afirme degeaba vrem să ne afirmăm noi.

Asta înseamnă să urmăm exemplul Maicii Domnului, să fim smeriţi, adică să fim fără veleităţi, şi mai ales fără veleităţi religioase. Nu zice nimeni că nu trebuie să ocupăm, ca creştini, locuri de frunte în societate, locuri de frunte în cultură, locuri de frunte chiar în conducerea oamenilor. Putem să avem astfel de locuri şi să dea Dumnezeu să fie cât mai mulţi creştini la locuri de frunte şi la locuri din care să poată ajuta pe alţii, dar lucrul de căpetenie pentru noi este să-I slujim lui Dumnezeu şi să ne ridice Dumnezeu acolo unde vrea El să fim. Aşa a făcut Maica Domnului. Maica Domnului parcă ar fi ştiut cuvântul Sfântului Isaac Sirul că: „Desăvârşirea este o prăpastie de smerenie”.

În legătură cu cele întâmplate îndată după Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu închinarea magilor, cu închinarea păstorilor, în legătură cu închinarea păstorilor, ne spune Luca în Sfânta Evanghelie că Maica Domnului păstra toate în inima ei. Cineva, şi cred că pe bună dreptate, spunea că Maica Domnului este adevăratul chip al Ortodoxiei. De ce? Pentru că a păstrat în inima ei cuvintele cele folositoare, cuvintele cele bune, le-a păstrat în inima ei. În măsura aceasta suntem ortodocşi, în măsura în care, ca şi Maica Domnului, păstrăm şi noi cuvintele cele sfinte în inima noastră.

Să ne gândim că Maica Domnului a trăit în tăcere, dar a spus şi cuvânt când a fost necesar să spună, de exemplu: „Vin nu au”, a spus şi cuvânt atunci când a trebuit să spună cuvânt: „Faceţi ceea ce vă va spune El”, a spus cuvânt de rugăciune când a zis: „Măreşte suflete al meu pe Domnul”.

Deci Maica Domnului a şi vorbit, nu numai a tăcut. Noi deducem că îşi ducea viaţa în tăcere prin faptul că Sfinţii Evanghelişti ne spun puţine cuvinte ale Maicii Domnului. Maica Domnului a spus cuvânt şi atunci când a zis: „Iată, tatăl Tău şi eu îngrijoraţi Te căutăm”, cuvânt să zicem aşa de nemulţumire, un cuvânt de nelinişte şi totuşi l-a spus. A trebuit spus şi l-a spus. Aşa că dacă învăţăm să tăcem, să învăţăm să tăcem mai mult când trebuie să tăcem, nu să nu vorbim.

Mă gândesc că ar trebui să se gândească mulţi dintre credincioşii noştri, şi mai ales femeile, ar trebui să se gândească mereu la exemplul Maicii Domnului şi când e vorba de îmbrăcăminte, de felul cum se îmbracă. Adică să aibă o cuviinţă în îmbrăcăminte gândindu-se şi la Maica Domnului.

Care trebuie să fie raportul nostru cu sectele evanghelice? Avem dreptul să fim pasivi, fie cler fie laici?

E greu de spus. Cred că ceea ce trebuie să facem noi în raport cu ei ar fi aceea să avem un ascendent moral, să ne recomande viaţa noastră mai mult decât pe ei. Asta ar fi prima biruinţă. În al doilea rând putem să-i ocolim, nu ostentativ, dar să nu ne prea facem vorbă cu ei, pentru că să ştiţi că de multe ori influenţele acestea, chiar dacă nu doboară, în orice caz clatină, şi nu sunt toţi destul de întăriţi ca să poată să facă faţă. Episcopul de la Vâlcea, care a fost, P.S. Iosif Gafton, a fost cândva la noi la mănăstire, şi el şi un frate de-al lui au fost studenţi în teologie. Şi au venit la vorbă acasă despre ce spun sectarii despre Maica Domnului. Şi a zis că tatăl lor care era preot nu i-a lăsat să vorbească aşa ceva în casa lui. Adică îşi dădea seama totuşi că noi nu discutăm despre Maica Domnului, ci noi o cinstim pe Maica Domnului.

Se zice că un copil îşi căuta mama. „Nu aţi văzut pe mama?” –  întreba copilul. Şi cineva âi spune: „Mă copile, am văzut o femeie, a trecut adineaori pe aici”. Dar zice copilul: „Eu nu caut o femeie, eu o caut pe mama”. Nici mamele noastre nu sunt o femeie ca toate femeile, ci sunt unice faţă de celelalte femei. Deci Maica Domnului, dacă îngerul a spus: „Binecuvântată eşti tu între femei”, nu mai avem noi alt cuvânt să spunem că Maica Domnului a fost o femeie ca toate femeile, pentru că nu a fost o femeie ca toate femeile.

Înainte cu mai mulţi ani, ştiu eu, vreo şapte, am citit o carte intitulată Faceţi ceea ce vă va spune El (cuvinte spuse de Maica Domnului la Nunta din Cana Galileii). Autorul acestei cărţi pune o problemă pe care mi-am pus-o şi eu cu mai mult timp în urmă: că oamenii de astăzi sunt mai puţin cinstitori ai Maicii Domnului şi se întreba din ce cauză. Şi răspunsul, care mi-a plăcut foarte mult, era acesta: „Creştinismul nostru este un creştinism de idei”, fiţi atenţi ce frumos urmează, „şi ideile n-au mamă”. Dacă Îl avem pe Domnul Hristos în cinstea cuvenită, dacă pentru noi Domnul Hristos este o realitate, nu putem să nu fim cinstitori şi ai Maicii Lui. Iar dacă pentru noi Domnul Hristos este o idee, n-avem atunci pentru ce să-I cinstim mama, pentru că ideile n-au mamă. Extraordinar de frumos prezentată chestiunea!

Cred că Maica Domnului va fi bună şi cu necinstitorii ei, sau, în orice caz, va fi bună cu cei care nu o cinstesc pur şi simplu, nu că au ceva împotriva Maicii Domnului, pentru că Maica Domnului e bună şi o să-i înţeleagă şi pe cei care sunt cuprinşi de neputinţa aceasta a mândriei sau de păcate care nu-i lasă să înţeleagă lucrurile aşa cum sunt, pentru că nu se lasă conduşi de Biserică. Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, zicea că: „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. Aşa că Maica Domnului o să-i înţeleagă pe cei care au avut minte strâmbă, iar noi dorim ca oamenii să aibă măcar bucuria pe care o avem noi din faptul că suntem cinstitori ai Maicii Domnului.

Nu există Ortodoxie fără Maica Domnului.

MAMA

Performanţa firii este totuşi situaţia de mamă.

Numai Dumnezeu ştie dacă cineva, să zicem aşa, tată fiind, poate să fie şi mamă. Adică dacă poate avea inimă de mamă, tată fiind, bărbat fiind. Nu ştim.

MĂNĂSTIREA

Când eram eu copil, era o întrebare de inteligenţă: „Ce-i între cer şi pământ?”. Scormoneau oamenii prin minte: caierul, Luna, Soarele, stelele... ce le venea în gând. Şi zicea cel care punea întrebarea: între cer şi pământ este „şi”. Bineânţeles, râdeau de vorbele acestea... Eu aş zice acum, după ce mi-a venit şi mie mai multă minte, că s-ar putea zice foarte frumos şi foarte adevărat, că între cer şi pământ este mănăstirea. Nu-i nici în cer, nu-i nici pe pământ, ci undeva între cer şi pământ. Trebuie să trăim în aşa fel în mănăstire, încât să fim între cer şi pământ. Să fim spre cer.

Mie-mi place să spun despre mănăstire că este „tinda raiului”, „casa lui Dumnezeu”, „poarta cerului”, şi „locul împlinirilor”. Este „tinda raiului” în înţelesul că este mai aproape de rai. E mai aproape de cer decât de pământ. Dacă o mănăstire e mai aproape de pământ decât de cer, nu este în rosturile ei.

Călugării dintr-o mănăstire trebuie să fie candidaţi la rai. Nu numai călugării, ci toţi credincioşii trebuie să fie candidaţi la rai. Numai că cei care duc o viaţă obişnuită şi cu îndatoririle sociale câte sunt şi cu îndatoririle de familie, nu pot să realizeze libertatea aceasta de a se gândi atât de mult la rai, cum se gândesc călugării, dar toţi suntem chemaţi la desăvârşirea creştină. Toţi trebuie să năzuim în ţara lui Leru-i Ler un colţ de cer, cum zice Nichifor Crainic:

„În ţara lui Leru-i ler

Năzuiesc spre-un colţ de cer”.

Fiecare dintre noi trebuie să avem în vedere cerul, numai că deosebirea dintre cei care nu sunt călugări şi cei care sunt călugări este următoarea: cei care nu sunt călugări pot trăi pe pământ cu gândul la cer, le ajunge atâta, pe când cei care sunt în mănăstire ar trebui să trăiască pe pământ ca şi în cer. Şi dacă fac lucrul acesta şi se silesc să-l facă şi ştiu cum să se angajeze în lucrarea aceasta, nu se poate să nu se simtă mai aproape de rai, în „tinda raiului”.

Ai mei de acasă când le spuneam de un părinte de la noi de la mănăstire că âi bun, ziceau că: „Bun să şi fie; şi dacă nu-i bun, n-are treabă să stea acolo”.

Într-o mănăstire trebuie să se întâmple minuni. Nu minuni cum aşteaptă oamenii în general, ci minuni cum aşteaptă şi vrea să le facă Dumnezeu pentru cei care sunt între cer şi pământ, şi anume minunea schimbării spre bine, minunea realizării unui om mai presus de obişnuit, mai presus de oamenii cei care trăiesc în lumea aceasta.

Mănăstirea noastră e o mănăstire comodă. Dacă nu poţi trăi în Mănăstire la Sâmbăta, poţi să nu te mai duci la nici o mănăstire!

MERSUL LA BISERICĂ

Într-o zi au bătut la uşa chiliei mele doi tineri căsătoriţi. Mi-au adus un pomelnic şi mi-au cerut să le fac o rugăciune. Am intrat în vorbă cu ei şi, aşa cum mi-am statornicit eu o rânduială, i-am întrebat dacă merg la biserică. Şi atunci ei mi-au răspuns: „Nu suntem aşa de bătrâni ca să mergem la biserică”. Şi atunci am zis: „Doamne, înmulţeşte bătrânii!”.

Eu nu stau de vorbă la spovedit cu cineva care nu merge la biserică. Nu am ce vorbi. Ce să-i spun? Sunt unii care spun că nu au mai fost la biserică de ani de zile, sau că au fost anul trecut la Paşti. Celor care spun că au fost la Paşti le zic: „Ştii de ce e aşa multă lume la Paşti la biserică? Că sunt şi din cei ca tine, care merg numai odată pe an la slujbă”. După aceea sunt unii care zic – când îl întreb dacă merge la biserică – „Da”. Şi m-am prins că unii nu merg la biserică la slujbă, ci intră în biserică şi aprind o lumânare. Şi acum âi întreb: „Dar la slujbă, stai la slujbă, cât stai la slujbă?” Şi zice: „Părinte, mă duc şi aprind o lumânare”. Şi zic eu: „Şi o pui să stea în locul tău şi ea stă de fapt în locul ei”.

Acelora care nu merg la biserică eu de fapt le spun ce înseamnă să nu mergi la biserică şi ce înseamnă să mergi la biserică. Şi anume, ce înseamnă să mergi la biserică? Înseamnă să mergi în cerul cel de pe pământ, înseamnă să-i închipuieşti pe Heruvimi, să aduci întreit sfântă cântare lui Dumnezeu, să cânţi împreună cu îngerii „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot”, să aduci laudă lui Dumnezeu, să cinsteşti pe Maica Domnului, să cinsteşti pe sfinţi, înseamnă să asculţi cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos care e mai veşnic decât cerul şi pământul, înseamnă să primeşti binecuvântări de la sfintele slujbe prin mijlocire preoţească de la Însuşi Domnul Hristos. Şi la urmă zic: uite, toate acestea tu nu le primeşti, tu nu le ai, pentru că nu mergi la biserică, toate acestea le ocoleşti. Omul nu are conştiinţa că de fapt toate lucrurile acestea se întâmplă, ci zice că nu s-a dus la biserică şi atâta tot.

Nu se mai gândeşte ce înseamnă să te duci şi ce înseamnă să nu te duci la biserică. Şi eu le spun: două ore pentru Dumnezeu, pentru cineva care crede în Dumnezeu, nu e prea mult. Două ore pentru Dumnezeu, într-o săptămână, să stai înaintea lui Dumnezeu, să ai conştiinţa că acum eşti în faţa lui Dumnezeu.

Eu am un program de angajare în viaţa religioasă şi programul începe cu frecvenţa la biserică. Adică să te duci la biserică în duminici şi sărbători, sau cel puţin în duminici, la Sfânta Liturghie. Fără aceasta nici nu poţi să consideri că cineva are o viaţă religioasă autentică. Unii zic: „Părinte, e drept că nu mă duc la biserică, dar să ştiţi că eu totdeauna ascult la radio sau privesc la televizor slujba”. Şi cum o asculţi, trântit pe pat, pe fotoliu? „Stau în genunchi şi în picioare, părinte”. Nu te uiţi la slujbă ca şi când te-ai uita la meci, poate la meci te uiţi cu mai mult interes. Aşa că oamenii aceştia sunt superficiali.

Mi-a spus unul când am întrebat: „Ce faci tu când ar trebui să mergi la biserică şi nu mergi la biserică? Ce faci acasă?”. Şi a răspuns: „Mă uit la televizor”. Eu nu-s împotriva televizorului, dar sunt împotriva acelora care nu-şi împlinesc datoriile şi-şi fac vreme totuşi să se uite la televizor. Şi atunci am zis către el: „Ştii ce înseamnă asta? Asta înseamnă că Îl ai pe Dumnezeu în spate şi televizorul în faţă. Du-te de acuma încolo şi schimbă-le. Pune pe Dumnezeu în faţă şi televizorul în spate”.

Să ştiţi că eu pe aceia care nu merg la biserică nici nu-i socotesc oameni credincioşi. La păgâni âi număr! Cum poţi să zici că eşti om credincios dacă nu mergi la biserică, unde-i cerul cel de pe pământ? Că biserica-i cerul cel de pe pământ. Cum să zici că eşti om credincios dacă nu te duci în „âmpărăţia lui Dumnezeu”? Pentru că Sfânta Liturghie este împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Cum poţi să zici că eşti credincios dacă nu-i închipui pe Heruvimi cântând întreit sfântă cântare în biserică? Cum poţi să zici că eşti credincios dacă nu zici împreună cu îngerii: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot?

METANOIA

Din măreţia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, din schimbările Lui la faţă, înţelegem în măsura în care şi noi ne schimbăm la faţă, şi noi ne transfigurăm. Dacă nu ne transfigurăm noi înşine nu putem înţelege ceva din transfigurarea Mântuitorului. La slujba de la sărbătoarea Schimbării la Faţă este o alcătuire care zice aşa: „Munte înalt având noi inima curăţită de patimi, să vedem schimbarea la faţă a lui Hristos care luminează mintea noastră”. Care e condiţia ca Domnul Hristos să Se transfigureze în noi? Condiţia este să avem în noi un munte în care Domnul Hristos să poată apărea schimbat la faţă, transfigurat. Care este de fapt muntele cel înalt din conştiinţa noastră? Este, spune Biserica, „inima curăţită de patimi”, căci Dumnezeu Se descoperă inimii curăţită de patimi.

MILOSTENIA

Cine nu face milostenie pentru că nu vrea s-o facă, acela nu se poate mântui.

Este bine să facem cât mai mult şi în mod cât mai susţinut binele de care suntem în stare. Nu înseamnă că dacă nu putem face tot ce ni se cere, să renunţăm şi la ceea ce putem face, la cele pe care suntem în stare să le împlinim. În Pateric se spune că i s-a vorbit unui părinte despre o desfrânată care făcea milostenii şi cu cât îşi înmulţea desfrânarea, pe atât adăuga şi milostenie. Cuviosul a spus despre acea desfrânată că nu va rămâne până în sfârşit în păcatul ei. Ceva asemănător se poate spune şi despre cei ce fac unele fapte bune, dar care n-au ajuns şi la puterea de a ierta pe cei care le greşesc. În orice caz, nimeni să nu se bizuie pe ce face, ci să se silească să împlinească şi cele cu care este dator. „Pe acestea se cădea să le faceţi, iar pe acelea să nu le lăsaţi.” (Matei 23, 23)

Milostenia călugărului este bunătatea lui şi rugăciunea, ca expresie a bunătăţii lui.

MÎINILE

Zice Domnul Hristos: „Pe bolnavi mâinile­şi vor pune şi bine le va fi” (ân alte traduceri: „şi se vor face sănătoşi”). E vorba nu de puterea de însănătoşire, pentru că nu mulţi au această putere, e vorba de o mângâiere. Cu mâinile, nu numai înzdrăvenim, nu numai ajutăm; chiar dacă nu înzdrăvenim, ajutăm pe oameni, ajutăm pe bolnavi, âi ajutăm ca să se simtă mai bine „şi bine le va fi”. Cu mâinile mângâiem, mâinile sunt date de Dumnezeu ca să avem noi mâinile lui Dumnezeu!

Am citit cândva, undeva, o istorisire despre un doctor, un doctor care a fost misionar prin Africa – Albert Schweitzer se numea. Acesta era doctor şi africanii se bucurau de ajutorul pe care­l dădea el ca doctor. Într­o împrejurare ca aceasta, cineva a spus: „Tu ai mâinile lui Dumnezeu!”. Ce bine ar fi să avem şi noi mâinile lui Dumnezeu, să facem ceva pentru aproapele nostru, să­l mângâiem, să­l ajutăm, să intervenim cu puterile noastre spre ajutorarea lui! Şi­atunci am avea mâinile lui Dumnezeu şi „pe bolnavi mâinile­şi vor pune şi bine le va fi”. Chiar dacă nu se vor face sănătoşi, va fi un spor de bucurie, va fi un spor de ajutor, va fi un spor de linişte sufletească.

MÎNIA

Sfântul Ioan Casian zice că nu avem voie să ne mâniem nici pentru pricini drepte nici pentru nedrepte, pentru că mânia întunecă mintea. Aşa cum beţia întunecă mintea, tot aşa şi mânia întunecă mintea. Când eşti gâlcevitor, când eşti pornit, nu te mai gândeşti la ce ar trebui să te gândeşti, ci ai un fel de întunecare de minte. Şi face o comparaţie Sfântul Ioan Casian spunând că aşa cum dacă âţi pui pe ochi o foiţă de plumb sau de aur, e tot atâta, că tot nu vezi, tot aşa şi când te mânii şi pentru pricini drepte şi pentru pricini nedrepte, tot nu-i bine, pentru că nu ai limpezime de minte. Şi soluţia lui când e vorba despre mânie este aceasta: să nu te mânii nici pentru pricini drepte, nici pentru pricini nedrepte. De altfel, dacă dizolvi pricinile mâniei, la mânie nu mai ajungi. În Antologia Sanscrită se spune: „Mânia în oamenii cei buni se naşte moartă, se topeşte. În cei cuminţi un ceas trăieşte. În semidoct trăieşte lung: cinci ani în proştii cei din gloată, iar în mişei viaţa toată”.

Mânia de fapt are multe chipuri, are multe manifestări. Sfântul Ioan Scărarul, scriind despre mânie în cartea sa numită Scara, zice aşa: Să legăm mânia cu lanţurile blândeţii, s-o lovim cu îndelungă-răbdarea, s-o aducem în faţa minţii la judecată şi la cercetare şi să zicem: Spune-ne nouă, patimă nebună şi neruşinată, cine este tatăl tău, cum se numeşte mama ta, care sunt fiii tăi, cine ţi se împotriveşte şi cine te nimiceşte cu totul?. Şi mânia răspunde: Tatăl meu este îngâmfarea – adică mândria, de obicei mânia e legată cu mândria; Sfântul Marcu Ascetul în scrierea sa „Epistola către Nicolae Monahul” pe care o găsim în Filocalie în volumul I, spune că: „Copacul mâniei este udat la rădăcină cu apa puturoasă a mândriei”; deci totdeauna între mândrie şi mânie este o legătură; bineânţeles că poate să aibă şi alte pricini mânia, o să vedem îndată ce mai spune Sfântul Ioan Scărarul: zice – şi mame am mai multe: iubirea de avere, iubirea de plăcere, uneori patima desfrânării şi alteori patima îmbuibării”.

Trebuie să ne fie ruşine când suntem porniţi spre mânie. În vremea noastră se foloseşte o expresie care vrea să îndulcească lucrurile, şi anume, nu se spune despre cineva că e rău sau mânios, ci de obicei se spune că-i nervos. Să ştiţi că cei vechi nu ştiau de nervozitate, ci ştiau numai de mânie şi de răutate.

MÎNTUIREA

Cum poate un om din societatea de astăzi să urce pe scara spre mântuire?

Cum au urcat toţi oamenii care s-au mântuit! Nu există o „societate de astăzi”, fiecare a trăit societatea contemporană cu el ca „societatea de astăzi”. Mântuirea ne-o dă Domnul Hristos şi se realizează în legătură cu Domnul Hristos. Mântuirea este un lucru care se poate realiza în toate generaţiile de oameni, neexistând o excepţie pentru o anumită generaţie. Generaţia noastră se mântuieşte cum s-au mântuit toate generaţiile dinaintea noastră şi cum se vor mântui generaţiile de după noi: prin Hristos, prin asemănarea cu Hristos, prin înnoirea minţii, prin neasemănarea cu chipul acestui veac.

Să ştiţi că noi greşim de multe ori crezând că mântuirea e la moarte. Nu-i devărat. Mântuirea e în viaţă. Omul ştie. Aşa cum ştii dacă eşti sănătos sau dacă eşti bolnav, tot aşa ştii dacă eşti mântuit sau nu eşti mântuit.

Nu se mântuiesc călugării făcând cele ale mirenilor şi nici mirenii făcând cele ale călugărilor. Adică nu se mântuiesc călugării având familie, avere personală, independenţă. Nu se mântuiesc nici mirenii aşa cum se mântuiesc călugării, adică renunţând la cele ce sunt datori să le împlinească prin specificul lor şi prin binecuvântarea Sfintei Biserici, care le împărtăşeşte Sfânta Taină a Cununiei.

Personal cred că Dumnezeu va mântui mult mai mulţi oameni decât credem noi că se mântuiesc.

MULŢUMIRE

Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile.

Să mulţumim lui Dumnezeu pentru Sfânta Evanghelie,

Pentru sfintele slujbe,

Pentru Sfânta Biserică,

Pentru Sfânta Preoţie,

Pentru Sfânta Liturghie,

Pentru bucuria de a fi în legătură cu Maica Domnului.

Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile Bisericii,

Să mulţumim lui Dumnezeu că ne putem întâlni în faţa Lui în Sfânta Biserică,

Să mulţumim lui Dumnezeu pentru Sfânta Evanghelie care-i izvor de bucurie şi de nădejde,

Să mulţumim lui Dumnezeu pentru slujbele noastre,

Să mulţumim lui Dumnezeu pentru şuvoiul acesta de bucurie, de nădejde, de dar de la Dumnezeu, pe care Îl revarsă Dumnezeu în sfintele slujbe.

MUNCA

Am găsit undeva o expresie care mi­a plăcut foarte mult, într­o carte de predici a Părintelui Episcop Vasile Coman de la Oradea, Dumnezeu să­l odihnească. El zicea că: „Munca e rugăciunea mâinilor”. E foarte, foarte frumos: „munca este rugăciunea mâinilor”.

Sfântul Antonie cel Mare a primit îndrumarea aceasta: să împletească rugăciunea cu munca. Nu i s­a spus câtă rugăciune să facă, nu i s­a spus câtă muncă să presteze, dar i s­a spus să nu se bazeze numai pe rugăciune şi să nu se bazeze numai pe muncă, ci să împletească munca cu rugăciunea. Aceasta este, de fapt, directiva esenţială din Pateric. Să nu te ţii numai de muncă, ci, cel mai bine, este să faci şi din muncă o rugăciune. Am zis că munca este rugăciunea mâinilor. Să âi dai valoare de mântuire, valoare aducătoare de mântuire muncii pe care o prestezi, pe care şi prin care te disciplinezi lăuntric.

La mine vin oameni la spovedit şi âi întreb dacă se roagă dimineaţa şi seara, şi-mi zic: „Părinte, dimineaţa­s grăbit şi seara­s ostenit”. Şi aşa este, e o realitate. De ce? Pentru că omul nu găseşte timp, nu îşi proporţionează lucrurile în aşa fel încât să aibă timp şi pentru Dumnezeu. E adevărat că sunt oameni care nu pot să­şi găsească timp, de exemplu oamenii de la ţară, care lucrează toată ziua, de dimineaţa până seara, cum se zice, zi­lumină. Sigur că nu se mai pot angaja la rugăciune cu un program mai întins şi cu citiri din cărţile de rugăciuni şi nu putem avea pretenţia să­şi facă un program asemănător cu al călugărilor. Însă altceva putem să facem, şi anume, să­i îndemnăm ca lucrul pe care­l fac, munca pe care o prestează, să o facă cu gândul la Dumnezeu şi să le fie ca un fel de rugăciune.

În Filocalie, în volumul I, este o scriere a Sfântului Ioan Casian intitulată: „Despre cele opt gânduri ale răutăţii” şi acolo, în al şaselea cuvânt, „Despre trândăvie”, se spune că cineva care munceşte, de obicei e luptat de un singur drac, pe când cei care nu muncesc, sunt luptaţi de o mulţime nenumărată de draci şi că e mai uşor să te lupţi cu unul decât cu mulţi.

Mi­e cam ruşine când dau mâna cu un om cu mâinile bătătorite, că n­am şi eu mâinile bătătorite, că tare mi­aş dori aşa ceva. Adică mi­aş dori să fiu, să mă pot încadra într­o muncă din aceasta, care face bătături. Mai glumesc eu câteodată şi zic că bătăturile mele sunt la minte.

MUZICA

Ce părere aveţi de muzică, de teatru?

În ceea ce priveşte muzica, noi trăim într-o societate în care muzica are ponderea ei. Păcat că oamenii în general nu sunt foarte doritori de a cânta ei înşişi, cel mult ascultă muzica la casetofon, la radio, la televizor, muzica cântată de alţii. Mai demult era o angajare a oamenilor, în general, pentru muzică. Nu mă gândesc numai la cei care erau angajaţi într-un cor, ci la cei care erau gata tot timpul să fredoneze ceva, să cânte ceva, eventual să cânte la un instrument muzical, să interpreteze o cântare, o melodie, cântând el însuşi vocal şi parcă în tinereţea mea era mai multă preocupare de a face muzică, nu numai de a asculta muzică. Şi atunci, trăind într-o societate în care oamenilor li se oferă după preocupările care sunt, îmi pare rău că se neglijează anumite lucruri pentru că nu mai sunt la modă. Ei, aş vrea să se cânte muzică din toate domeniile, sunt foarte frumoase canţonetele italiene, sunt foarte frumoase melodiile spaniole, sunt foarte frumoase melodiile cântate de francezi. Dar aş vrea să fie un amestec aşa şi o preocupare de muzică bună de tot felul, de la toate popoarele care ne cunoaştem şi care au valori muzicale. Când eram eu foarte tânăr se câta foarte mult Tino Rosi. Şi acum aşa mult îmi place Tino Rosi! Mi-aduc aminte de tinereţea mea şi îmi plăcea şi atunci foarte mult. Sau acum, de exemplu, muzica de operă care-i frumoasă şi e bine să se cânte. Pavaroti, de pildă, Domingo, muzică frumoasă. Am impresia că nu-i destulă preocupare de muzică din asta constructivă, adică elevată.

Câteodată deschid aparatul de radio şi nimeresc la câte o muzică şi mă gândesc… asta-i muzică? Oare asta poate fi socotită muzică? Nu cred că-i o muzică, e ceva ce eu n-aş mai asculta şi a doua oară. Dar sunt lucruri pe care le-aş asculta de mai multe ori, şi a treia oară şi a zecea oară; şi muzică populară, şi muzică cultă şi muzică uşoară, muzică simfonică; mie-mi place muzica, n-am vreme de muzică, dar îmi place foarte mult.

Citeam despre Johann Sebastian Bach, într-o lucrare numită Martori creştini,  că este considerat al cincilea evanghelist pentru mulţimea gândurilor sfinte din Evanghelie pe care le prezintă în muzica sa (Oratoriile de Crăciun şi de Paşti, Cantatele şi Coralele sunt cu iz duhovnicesc şi cu afirmaţii din Evanghelie). Tot ce putem acumula noi frumos din muzică, literatură, nu numai din Evanghelie, ne zideşte. Este atâta literatură bună, frumoasă, care ne zideşte, care ne împodobeşte mintea, fie că e vorba de poezii, fie că e vorba de schiţe, de nuvele, de romane, lucruri care sunt bune, pe care le citeşti şi care contribuie la formarea noastră duhovnicească!

NAŞII

Părinte Teofil, cum se aleg naşii şi ce rol au ei?

Naşii în general se aleg... Hai să zicem altfel. Naşii în general nu se aleg, ci se oferă, se oferă în sensul acesta că dacă părinţii au fost cununaţi de nişte naşi, fiii de obicei sunt cununaţi de fiii naşilor. Aşa se obişnuieşte şi e bine când e aşa. Când nu poate fi aşa sau când s-ar găsi altă modalitate, atunci trebuie neapărat să fie o înţelegere ca nu cumva să fie cineva supărat că părăseşti „naşii de pe curte”, cum se zice pe la noi pe la ţară. În cazul când naşii n-ar vrea să fie naşi, adică fiii naşilor, atunci e altceva. Dar dacă ei vor să fie şi pot să fie, în cazul acesta e bine să ţii seama de naşi, să ai respect faţă de naşii părinţilor, ca să ai şi tu în continuare naşii tăi în raport cu cei ai părinţilor. Dacă nu e aşa, şi nu e nici o supărare că nu e aşa, atunci naşii ţi-i alegi tot aşa: după simpatia pe care o ai faţă de ei, după viaţa morală pe care o duc, după ceea ce reprezintă ei din punct de vedere religios. Pentru că chestiunea naşilor este o chestiune care ţine de credinţă, de religie.

NEBUNIA ÎNTRU HRISTOS

Care sunt adevăraţii nebuni pentru Hristos? Ce e nebunia pentru Hristos?

În general creştinii erau socotiţi un fel de nebuni de către păgâni şi a fi creştin însemna după ei a fi nebun. Nu există o metodă de nebuneală pentru Hristos. De exemplu, pe aici pe la noi am cunoscut unul care zicea despre el că e nebun pentru Hristos, apăi eu cred că acela era chiar nebun de cum se cade. Te întâlneai cu el şi-ţi trântea câte o vorbă aşa, pe care Domnul Hristos cred că n-o putea binecuvânta. Şi atunci nu e vorba de o metodă să devii nebun pentru Hristos, chiar dacă Biserica noastră are, pe Sfântul Simeon cel Nebun pentru Hristos şi pe ucenicul său în cinstire, noi credem că a fi nebun pentru Hristos înseamnă a fi dezaprobat de oamenii care nu cred în Hristos.

Credeţi că ar exista nebuni întru Hristos în contemporaneitate?

Eu să ştiţi că n-am pus niciodată temei pentru un nebun întru Hristos. Vreau să urmez unui înţelept întru Hristos, nu unui nebun, chiar dacă-i pentru Hristos. Nu-mi place stilul ăsta de a-I sluji lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel – dacă într-adevăr există un stil, dacă nu-i într-adevăr o nebunie reală, că s-ar putea întâmpla şi aşa – vorbeşte de o nebunie pentru Hristos, dar în înţelesul că cel care este nebun pentru Hristos, împlineşte poruncile lui Dumnezeu fără să se gândească ce consecinţe are aceasta pentru cei care nu cred şi pentru cei care dispreţuiesc împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi pe care l-am socoti nebun. De exemplu, eu o dată am păţit o treabă: eram elev de liceu la Timişoara şi aveam un profesor care ţinea la mine şi când o aflat că vreau să merg la Teologie, a zis: „Ce mă, eşti nebun?”. Eu cred că n-am fost nebun, dar pentru el atunci am fost nebun. Deci el nu m-a urmat pe mine, pe nebunul de mine, ci zicea că eu sunt nebun. Eu mi-am văzut de treabă şi mi-am văzut de „nebunie”, dacă asta era nebunie, dar eu n-am considerat că-i nebunie. Şi n-am făcut niciodată lucruri prin care să se arate că sunt nebun. Am vrut să fiu înţelept, pentru că Dumnezeu binecuvintează înţelepciunea şi nu nebunia.

NEOISIHASMUL

Neoisihasmul este o bucurie prin existenţa lui. El face pentru mulţi ceea ce a făcut Părintele Arsenie pentru mine: pune în atenţie preocupările isihaste tradiţionale, la măsurile omului modern. Chiar dacă isihasmul din vremea noastră nu-i identic cu isihasmul tradiţional, despre care noi ştim doar din cărţi, nu şi din experienţa celor angajaţi în lucrarea isihastă, moştenită de la înaintaşi – pentru că aşa ceva, trebuie să recunoaştem că nu există – el, isihasmul modern, are meritul că atrage atenţia asupra angajării în rugăciune, prin rugăciunea de toată vremea.

Neoisihasmul n-ar putea să fie înlocuit cu altceva, cel puţin deocamdată.

Cei îngrijoraţi de amestecuri străine de Ortodoxie, în lucrarea de înmulţire a rugăciunii propusă şi susţinută de isihaşti, de neoisihaşti, aşa cum sunt ei, ar trebui să se gândească la împrejurarea aceea, istorisită în Sfânta Evanghelie, anume că, Apostolul Ioan l-a informat pe Iisus că a văzut pe unul izgonind demoni, în numele Lui, şi că l-a oprit pentru că nu merge împreună cu ucenicii după Iisus. Atunci Domnul i-a spus: „Nu-l opriţi, că nu e nimeni care făcând minuni în numele Meu, să poată degrabă, după aceea, să Mă grăiască de rău. Cine nu este împotriva noastră, este pentru noi” (Marcu 9, 38–40). În împrejurarea că i-ar veni cuiva în minte că „Neoisihasmul este o anomalie”, ar fi cazul să ia seama la cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Filipeni, unde citim: „Unii, negreşit, vestesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă; alţii, însă, din bunăvoinţă. Unii o fac din iubire ştiind că stau aici (ân închisoare), pentru apărarea Evangheliei; ceilalţi însă, din zavistie, vestesc pe Hristos, nu cu gânduri curate, socotind să îmi căşuneze suferinţă în legăturile mele. Dar ce este? Nimic altceva, decât că, în tot chipul, fie din cuvânt de făţărnicie, fie din cuvânt de adevăr, Hristos se propovăduieşte, şi întru aceasta mă bucur. Şi mereu mă voi bucura” (Filipeni 1, 15–18). Aşa e şi cu neoisihasmul. Va fi având el unele deviaţii, dar în principal face lucru de folos, face lucru de înmulţire a rugăciunii şi a îmbunătăţirii sufleteşti, prin rugăciunea îndesită.

Amestecurile străine de gândirea creştină şi de gândirea ortodoxă, în gândirea şi practica neoisihastă, nu sunt esenţiale, ci esenţială este practica isihastă, adică rugăciunea de toată vremea, ce se face în completarea rânduielilor liturgice ale Bisericii, şi, uneori, chiar în paralel cu acestea. Părintele Arsenie îmi spunea că duhovnicul lui de la Sfântul Munte (cred că era vorba de Părintele Arhimandrit Antipa Dinescu) spunea rugăciunea minţii în timpul celor şapte laude, dar era atent şi la cele ce se citeau la strană şi intervenea când apărea vreo greşeală, vreo abatere de la text.

N-am fost şi nu sunt de acord cu asociaţii de isihaşti sau cu asociaţii pentru isihasm, cum e cea de la Sibiu, cu filiala ei de la Făgăraş. La Făgăraş, cel puţin nu se face nimic altceva în cadrul asociaţiei pentru isihasm, decât că se ţin nişte conferinţe.

Mărturisesc că nu-mi plac expresiile ca „medicină isihastă”, „psihanaliză isihastă” etc., nici nu m-am gândit vreodată că pentru înaintarea în viaţa duhovnicească e nevoie de „pâine harică”. Eventual, pâine harică ar putea fi socotită anafora sau pâinea binecuvântată în cadrul litiei. De pâine harică, în înţelesul de pâine coaptă la soare, n-am auzit decât de la Părintele Ghelasie (de la Frăsinei) şi de la adepţii lui.

E foarte greu de spus dacă există un neoisihasm rom_nesc, şi dacă există, e greu de spus unde există, cum se realizează, care sunt metodele şi, în sfârşit, care sunt rezultatele şi asta ar fi lucrul cel mai de căpetenie.

NEPĂTIMIREA

Nepătimirea este o stare superioră. Ştiţi ce spune Sfântul Ioan Scărarul despre nepătimire? Spune că este învierea sufletului înainte de învierea cea de obşte a trupului şi mai spune că nepătimirea este cerul cel de pe pământ.

Nepătimirea are nişte semne după care o putem cunoaşte. Să ne gândim la următorul cuvânt din Pateric: Se spune că la un părinte s-a dus o fecioară care i-a spus aşa: „Am învăţat Vechiul şi Noul Testament pe de rost”. „Şi?” „Şase zile postesc şi a şaptea dezleg”. Şi l-a întrebat pe părintele ce mai trebuie să facă, gândindu-se că, cu ceea ce a realizat până acum, a făcut mult. Şi părintele a întrebat-o aşa: „Ţi s-a făcut ocara ca cinstea?”. Ea a zis: „Nu”. „Ţi s-a făcut lipsa ca îndestularea?”. Ea zis: „Nu”. „Ţi s-a făcut paguba ca şi câştigul?”. Ea a zis: „Nu”. Şi atunci părintele a zis: „Du-te şi pune început bun, căci cu ceea ce ai făcut încă nimic n-ai făcut”.

Despre un părinte din Pateric se spunea că din multa bunătate nici nu mai ştia ce-i răutatea. Nu mai presupunea răutatea. Nu se mai gândea la nimic rău, din multa lui bunătate. Noi avem o altă stare sufletească. Noi din multa răutate, de multe ori, nu mai putem presupune bunătatea. Amestecăm nişte lucruri rele şi în lucrurile bune.

Cum putem ajunge nepătimitori? Cum putem să ne curăţim de patimi? Răspunsul cel dintâi este acesta: de patimi ne curăţim când ocolim pricinile patimilor. Adică degeaba vrem noi să scăpăm de patimi, dacă mergem acolo unde sunt ispite, unde sunt tentaţii pentru păcate. Mulţi mărturisesc la spovedanie că le vin tot felul de imagini necurate în minte. De ce? Pentru că au trăit în ele, sau pentru că trăiesc în ele, se uită la lucruri necuviincioase, la filme spurcate şi apoi vor să aibă limpezime în suflet. Nu se poate aşa ceva.

Sfântul Moise Arapul, pe care-l pomeneşte Biserica noastră în 27 august, a fost cel mai iscusit dintre Părinţii din pustia sketică, el care înainte a fost tâlhar. Un tâlhar ajunge sfânt! Cum ajunge un tâlhar sfânt? Cu energiile cu care a lucrat în răutate, cu acelea lucrează în bunătate.

Se spune că cineva zicea aşa către Dumnezeu: „Doamne, învredniceşte-mă să Te iubesc pe Tine cum am iubit altădată păcatul!”. Pentru că tot cu iubirea pe care o port în suflet am iubit şi păcatul, acum aş vrea să Te iubesc pe Tine măcar aşa cum am iubit păcatele de odinioară.

Nicolae Iorga spune că numai dinţii bolnavi simt fierbinţeala sau răceala alimentelor pe care le primesc. Dacă dintele nu-i bolnav, nu simte durere nici când bea rece, nici când bea ceva cald, pe când dacă dinţii sunt bolnavi, atunci suferă. Aşa-i şi cu mândria. Când eşti mândru nu-ţi place să-ţi facă cineva vreo îndreptare, eşti nemulţumit şi asta arată că pătimeşti de mândrie, dar dacă primeşti îndreptarea, primeşti ocara chiar cum ai primi cinstea, ai biruit mândria.

NEPUTINŢA

În 1965 m-am dus la Părintele Arsenie Boca cu un student de la Teologie care se pregătea pentru preoţie. A zis Părintele către el – eu eram numai diacon – : „Mă, o să ajungi preot, să ai înţelegere faţă de  neputinţa omenească”. Cred că Părintele i-a spus lui ca să aud eu. Nu vă puteţi închipui de câte ori m-am gândit eu la cuvintele acestea: să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească.

Poate că eu nu am ajuns la înţelegere câtă ar trebui să am, dar cuvintele acestea mi s-au împlântat în minte şi le am în vedere: să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească. Pentru că oamenii nu pot mai mult decât fac. Asta înseamnă să ne fie milă de oameni că nu pot mai mult, că dacă ar putea mai mult ar fi şi mai fericiţi şi ar fi mântuiţi şi ar fi mai bine de ei.

Este o vorbă: „Sunt mai aproape dinţii decât părinţii”. Cu asta vreau să spun că nedesăvârşirile noastre sunt mai lucrătoare decât principiile creştine. Unde-i „crucea” pe care zice Domnul Hristos să ne-o purtăm? Dorim un creştinism fără cruce, dar aşa ceva nu se poate…

Care credeţi că este cea mai dăunătoare „slăbiciune” a zilelor noastre?

Mai ales indiferenţa! Neangajarea, dezinteresul! Am călătorit de la Iaşi la Galaţi, în tren m-a văzut lumea în reverendă şi nu m-a întrebat nimic. Nimeni nu are nici o întrebare!

NUNTA

Este indicat creştinului să meargă la nuntă? Care este comportamentul pe care trebuie să­l adoptăm în astfel de situaţii?

Dragă, de la caz la caz! Eu, de exemplu, am fost la nuntă săptămâna trecută! N­am stat mult, da’ tot am fost! M­au chemat nişte tineri la o Cununie, şi au zis: „Părinte, vă rugăm frumos să veniţi şi la masă!”. Şi am zis: hai să nu le stric veselia, mai bine­mi stric veselia mea dacă nu m­oi veseli. Da’ eu m­am veselit, că ştiam o cântare din tinereţile mele:

„Cine nu­i de veselie,

La ospăţ să nu mai vie,

Că ospăţu­i veselos,

Nu­i de omul mânios”.

M­am dus acolo şi am stat la aperitive şi nu am păţit nimic şi nici alţii nu au păţit nimic! Sunt unii cu conştiinţă scrupuloasă cărora tot timpul le e frică să nu facă ceva greşit, ca să nu­i bată Dumnezeu... Dacă nu vor, să nu se ducă! Nunta nu­i pomană. Nunta e nuntă, e cu veselie, e cu muzică, cine vrea – se duce, cine nu vrea – nu! Dacă nu ştii ce ai de făcut – nu te duce! Dacă ştii ce ai de făcut – poţi să te duci!

OAIA CEA PIERDUTĂ

Pilda cu oaia cea pierdută. Ce se spune în această pildă? Că dacă cineva, cioban fiind, păstor de oi fiind, pierde o oaie din o sută de oi, le lasă pe cele nouăzeci şi nouă şi se duce şi o caută pe cea pierdută, şi când o găseşte – fiţi atenţi – „se bucură de ea şi o pune pe umerii lui şi o duce la turmă”. Sfântul Ioan Gură de Aur observă că nu o ia cu sila, nu o ia cu toiagul, ci o pune pe umerii lui şi o duce la turmă. Şi zice către prieteni şi către vecini: „Bucuraţi-vă împreună cu mine, că am aflat oaia mea cea pierdută”. Şi apoi adaugă o concluzie, care singură numai dacă ar exista din Evanghelie, tot ai şti Evanghelia, şi anume zice aşa, că: „Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte – fiţi atenţi – mai mult decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au trebuinţă de pocăinţă” (Luca 15, 7). Parcă te iau fiorii când te gândeşti la astfel de lucruri. Aşa a privit Domnul Hristos, cu bunătate, pe păcătoşi. Nu pentru că sunt păcătoşi, ci pentru că ar putea să nu mai fie păcătoşi şi ar putea să se întoarcă la Dumnezeu.

OAMENII ODIHNITORI

Să ne întărim în bine, ca să putem fi lucrători de bucurie pentru alţii, să putem fi odihnitori.

Îmi place foarte mult cum Sfântul Apostol Pavel a scris în Epistola către Filimon: „Sufletele sfinţilor se odihnesc întru tine frate”; şi mai departe: „Odihneşte întru Domnul inima mea”. Să fim oameni odihnitori, oameni care aduc în jurul lor bucurie, care aduc mulţumire în jurul lor, care aduc linişte, care aduc împlinire.

OMUL DE EXCEPŢIE

            Părinte, spuneţi că în călugărie sunt cei mai mulţi rataţi şi că în călugărie trebuie să intre oameni de excepţie. Ce înseamnă om de excepţie?

Înseamnă un om care nu se joacă cu viaţa lui, un om care ştie ce­i călugăria, ştie ce­a lăsat şi ce­a găsit şi care nu mai poate fi clintit din calea călugăriei. Adică, nu oameni cu lipsuri, pentru că în mănăstiri sunt foarte mulţi oameni cu lipsuri, lipsuri fizice, psihice, oameni fără cultură, oameni care nu s­ar fi descurcat în viaţa comună. Or, aceştia niciodată nu vor fi nişte călugări buni, vor fi nişte domiciliaţi şi nişte improvizaţi la mănăstire. Dacă te duci prin mănăstiri şi cercetezi, poţi constata mulţi din aceştia, care nu sunt nici de căsătorie, nici de călugărie. Aceştia nu înaintează, nu fac parte din rândul oamenilor de excepţie. Un om de excepţie este un om care ar fi putut face faţă şi în căsătorie şi care nu e refugiat la mănăstire.

PACEA

În cuprinsul Sfintei Liturghii credincioşii aud cuvântul „pace” de 15 ori. Este important lucrul acesta. Important pentru că dacă ne gândim că de 15 ori se zice cuvântul „pace”, înseamnă că pacea are mare însemnătate. Şi pacea cea din afară – pacea cu oamenii şi pacea cu Dumnezeu şi pacea interioară – şi pacea sufletului. Şi când pomenim pacea, la toate aceste trei feluri de pace ne gândim: pacea cu Dumnezeu, cu oamenii şi pacea cu noi înşine.

PASTEUR

Despre Pasteur – a fost un om foarte învăţat – se spune că se mirau toţi de el cât e de credincios, de practicant. El a fost catolic şi cineva mirându-se i-a spus: „Cum, tu care eşti atât de învăţat, eşti credincios ca un ţăran breton?”, pentru că în Bretania erau cei mai credincioşi pe atunci. El a zis: „Da, sunt învăţat şi sunt credincios ca un ţăran breton, dar dacă aş fi mai învăţat aş fi credincios ca o ţărancă bretonă”.

PATERICUL EGIPTEAN

Eu socotesc Patericul mai cu efect, îl socotesc mai practic, mai dătător de perspectivă duhovnicească decât Filocalia. Din Filocalie trebuie să citeşti douăsprezece volume ca să ajungi s­o cuprinzi toată. Şi­apoi, dacă le citeşti, de multe ori âţi rămâne puţin. La mine au venit oameni care mi­au spus: „Părinte, am citit volumul întâi din Filocalie” şi când i­am întrebat care­s autorii cuprinşi în Filocalie, n­au ştiut să­mi spună nici un autor. Dacă n­au ştiut autorii, apoi nici scrierile nu le­au ştiut. Dacă n­au ştiut scrierile, n­au ştiut nici conţinutul scrierilor. Deci noi nu trebuie să citim aşa, numai ca să ne pomenim că am citit cutare carte, ci trebuie să citim ca să ne învăţăm să câştigăm ceva, să avem povăţuitori pe părinţii din Filocalie, pe părinţii din Pateric. Şi dacă­i avem ca povăţuitori, atunci ştim ce avem de făcut, ştim cum să ocolim patimile, ştim cum să înmulţim rugăciunea, ştim cum să fim binevoitori faţă de aproapele nostru, ştim cum să­I slujim lui Dumnezeu în raport cu aproapele nostru, ştim cum să ne luminăm mintea, ştim cu ce să ne îmbogăţim sufleteşte şi­atunci nu mai avem vreme de gânduri deşarte, de gânduri necurate, de gânduri întinate, ci ne vedem de o viaţă superioară; viaţa superioară este dătătoare de linişte, dătătoare de fericire şi acesta­i rostul Patericului: să ne apropie de Dumnezeu, să ne dea o perspectivă duhovnicească, să ne întărească în bine, să ne înmulţească liniştea din sufletul nostru, pentru că până la urmă Patericul se întemeiază tot pe învăţătura Evangheliei, dar este învăţătura trăită!

Majoritatea dintre părinţii care sunt cuprinşi în Pateric au avut lumini şi pentru viaţa socială. Deci fără să fim călugări, putem să ne folosim de învăţăturile călugărilor.

La noi la mănăstire, înainte cu aproape treizeci de ani, a fost trimis disciplinar un preot. Şi a stat la mine în chilie o vreme, cât i­a ţinut canonul, pentru că era iarnă şi aveam încă un pat în chilie şi putea să stea foarte bine cu mine. Mă mai ajuta el cu multe, şi când âi spuneam câte ceva din Pateric: „Părinte, uite, în Pateric spune aşa şi aşa”, el îmi răspundea: „Lasă­mă cu alea din Pateric, că alea sunt pentru dumneatale, că dumneatale eşti călugăr”. Să ştiţi că nu e chiar aşa, multe sunt care se potrivesc pentru călugări şi au un specific pentru cei care au stilul acesta de vieţuire, dar, în realitate, sunt multe lucruri care pot fi aplicate la toate nivelurile de trăire religioasă.

Patericul este foarte, foarte orientat spre simplificarea vieţii. Noi de aceea nu avem timp pentru Dumnezeu, pentru că prea ne complicăm viaţa, prea ne trebuie multe, prea vrem lux, prea vrem lucruri care, de fapt, nu ţin de o viaţă duhovnicească. Toate­s bune şi la locul lor, dar dacă pierzi vremea care i s­ar cuveni lui Dumnezeu, în loc să­ţi faci datoriile, atunci nu­i bine!

PATERICUL ROMÂNESC

Există şi un Pateric rom_nesc, mare de tot, care ar putea fi mic de tot, că are foarte multe lucruri care nu ţin de Pateric şi de învăţăturile părinţilor duhovniceşti. Însă, în realitate, ceea ce este conţinut de Pateric e foarte puţin faţă de cele opt sute de pagini, aş zice eu. O sută cincizeci, două sute de pagini ar fi tot Patericul  rom_nesc luat stricto sensu.

PATIMILE

Patimile, după concepţia din Pateric, sunt dracii noştrii. Nu vine împotrivitorul, diavolul, de fiecare dată să-ţi sugereze nişte idei, ci ai înlăuntrul tău deja nişte deprinderi care âţi schimbă mintea spre rău.

Sunt trei pricini ale patimilor pe care le pomeneşte Sfântul Marcul Ascetul în Epistola către Nicolae Monahul: „Înaintea a tot păcatul merg cei trei uriaşi care sunt neştiinţa, uitarea şi nepăsarea”.

PĂCATELE

Părintele Cleopa zice că cel mai mare păcat este mândria. Ce părere aveţi?

Păcatul cel mai mare e păcatul pe care îl ai, nu-i nici mândria, nici desfrânarea, nici hula, nici altceva, decât acela care-l ai e cel mai mare. Dacă eşti mândru, ai păcatul cel mai mare, dacă eşti iubitor de avere ai păcatul cel mai mare, aşa că personal vorbind în raport cu păcatele personale, cel mai mare păcat e păcatul care-l ai.

Sfântul Atanasie cel Mare, într-un cuvânt al lui pe care l-am găsit citat în Proloage, spune că un vultur, chiar dacă e prins în cursă numai de o ghiară, tot prins este. Aşa că nu cred că e cazul să ne întrebăm care este „cel mai mare păcat”, al călugărului sau al credinciosului de rând, ci să avem conştiinţa că orice păcat care ne stăpâneşte este, sau poate fi, „cel mai mare”, câtă vreme ne stăpâneşte.

Ar trebui să ne fie frică de păcat, căci dacă ne e frică de păcat, ocolim pricinile păcatului şi dacă nu ocolim pricinile păcatului ajungem în întinare, şi ajungem nu numai în întinare, ci ajungem în deprinderi păcătoase, ajungem la patimi, ajungem la asupriri de gând, la obsesii, la lucruri de care nu mai putem scăpa uşor şi poate că nici nu mai putem scăpa de multe ori, mai ales dacă îmbătrânesc relele împreună cu noi.

Păcatele sunt realităţi împovărătoare.

Ştiţi că este o cântare populară care zice:

„La casa de omenie se pot veseli şi-o mie,

Dar la casa de-oameni răi nu se veselesc nici ei”.

De ce? Pentru că păcatele nu aduc veselie. Păcatele nu aduc bucurie.

Se spune că înţeleptul nu greşeşte de două ori în aceeaşi greşeală, în cazul când află că a făcut o greşeală. Dacă ai făcut o greşeală şi ştii că-i greşeală şi o recunoşti că-i greşeală, n-ai nici un motiv s-o repeţi. Dacă o repeţi înseamnă că faci păcat, şi păcatul aduce patimă, întăreşte răutatea din suflet.

M-am dus odată la Mănăstire la Ţigăneşti. Şi când întâlneam câte o maică pe-acolo întrebam: Cum te cheamă maică? „Filofteia păcătoasa.” Cum te cheamă maică? „Melania păcătoasa.” Cum te cheamă soră? „Ana păcătoasa.” Păi zic: „Măi, aici âi mănăstirea păcătoaselor! Ce se-ntâmplă p’aicea?! Păi voi numai păcate faceţi? De ce nu faceţi şi bine? Atuncea ce deosebire âi între voi şi între cei din lume?” Toate’s păcătoase… Mă duc la Părintele de’acolo, Părintele duhovnic, şi âi zic: „Părinte, aici âi mănăstirea păcătoaselor. Să ştii că eu âs om cumsecade!”

Noi trebuie să avem totuşi o perspectivă biblică şi patristică reală. Nu că gata, eu âs cel mai mare păcătos. Păi cel mai mare păcătos numai unul din lumea asta poate fi dacă âi vorba. Dacă unul âi cel mai mare păcătos, al doilea nu mai poate fi cel mai mare păcătos, matematic vorbind. Acuma sigur că nu te lauzi că tu eşti cel sfânt. Eu nu zic că âs sfânt, da’ că âs om cumsecade tot zic!

Lucrurile nu-s aşa că am tuşit – am greşit, am strănutat – am făcut păcat.

Să nu ne închipuim că dacă vine cineva la spovedit şi-şi spune păcatele trebuie neapărat să i se ierte pentru că le-a mărturisit. Dacă rămâne în ele, şi sunt destui care rămân în ele, aceia nu pot primi iertare de la Dumnezeu, de la oamenii lui Dumnezeu, de la preoţii rânduiţi să dea iertare de păcate.

Păcatele nu se povestesc, ci se spovedesc. Să nu vă spuneţi păcatele oamenilor care nu le pot purta!

Aşa cum în lumea aceasta sunt corpuri solide, corpuri lichide şi corpuri gazoase, adică materia se arată în trei chipuri: solid, lichid şi gazos, adică cum e pământul, cum e apa şi cum e aerul, tot aşa şi păcatele au trei forme de existenţă. Se arată în trei feluri. Cum? În gând, în cuvânt şi în faptă.

Antim Ivireanul are o predică în care spune că sunt păcate care se fac din rea voinţă, sunt păcate care se fac din neputinţă şi sunt păcate care se fac din neştiinţă. Şi zice el, că se iartă păcatele din neştiinţă şi din neputinţă, dar nu se iartă păcatele din rea voinţă.

În Pateric este prezentat Sfântul Macarie cel Mare ca un om care s-a făcut „dumnezeu pământesc”. E o expresie care spune foarte mult şi-i aşa de îndrăzneaţă acestă expresie, parcă nici nu-ţi vine să te gândeşti la ea când auzi aşa ceva, anume că Sfântul Macarie s-a făcut dumnezeu pământesc. Asta înseamnă că aşa cum există un Dumnezeu în cer, tot aşa a fost un dumnezeu pe pământ, Sfântul Macarie. De ce? Se spune acolo de ce. Pentru că aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, tot aşa şi Sfântul Macarie acoperea păcatele oamenilor, pe cele pe care le vedea ca şi când nu le-ar fi văzut, şi pe cele despre care auzea ca şi când n-ar fi auzit de ele. De aceea s-a făcut „dumnezeu pământesc”, pentru că acoperea păcatele.

Astăzi oamenii sunt foarte porniţi spre comoditate, deci au o iubire neraţională de sine. Nu sunt capabili de osteneală, nu ocolesc pricinile patimilor, afirmă nişte lucruri care ţin de patimi.

M-a întrebat cineva care sunt cele mai frecvente păcate. Şi i-am zis că acelea făcute cu ura şi cu gura.

PĂRINŢII TRUPEŞTI

Dumnezeu zice: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Ieşirea 20, 12). E poruncă, şi ţineţi seama de faptul că cele zece porunci ale lui Dumnezeu, după Sfântul Chiril al Alexandriei, sunt împărţite aşa: primele privesc raportul dintre om şi Dumnezeu, a cincea priveşte raportul dintre părinţi şi copii, iar celelalte privesc raportul între oameni şi oameni.

Sfântul Chiril al Alexandriei observă un lucru care mie mi­a plăcut foarte mult, de când l­am aflat (âmi pare rău că nu l­am gândit şi eu înainte de a­l afla), şi anume: întâi e Dumnezeu, apoi părinţii şi după aceea sunt ceilalţi oameni!

Eu nu pot zice ca Sfânta Tereza de Lisieux: „Să ştiţi că am avut părinţi sfinţi!”. Părinţii mei au fost ca toţi oamenii. Ştiau de Dumnezeu, ştiau de biserică, ştiau de rugăciune, cât ştiau, nu făceau rugăciuni multe, nu citeau; mama, săraca, când punea mâna pe carte âi şi venea somnul! Şi chiar zicea: „Bată­l somn, că nu poci pune mâna pe carte. Cum pui mâna pe carte, cum îmi vine somnul!”. Şi bineânţeles că şi pe cartea de rugăciuni dacă punea mâna, âi venea somnul. De ce? Pentru că era ostenită!

A venit pe aici o femeie din Moldova şi mi­a spus câte acatiste citeşte ea pe zi, şi altele, şi i­am zis: „Să ştii că acatistele părinţilor mei au fost eu şi fraţii mei!”. Că ne­au crescut pe noi...

PĂRINTELE SERAFIM POPESCU

Bucuros de oaspeţi şi bucuros de comunicare, Părintele Serafim era deschis la suflet, totdeauna gata să spună un cuvânt care să înveselească. Spunea şi glume şi râdea bucuros el însuşi. Ne amintim cu plăcere de spusa Părintelui, că unui om care a ajuns la stână ciobanii i-au oferit balmoş – un fel de mămăligă cu zăr şi cu unt. Cum acela n-a vrut să primească spunând că nu-i place, ciobanii au zis: „Măi, ţâneţâ-l doi şi daţi-i unu”. Când omul o văzut cât este de bun balmoşul, o zis: „Acum schimbaţi-vă! Ţâneţâ-mă unu şi daţi-mi doi”. Ne mai veselim şi acum când ne aducem aminte că zicea Părintele Serafim, aducând la mănăstire o vorbă din satul lui: „Dacă ar fi făină, precum nu-i slănină, ce mai apă bună de plăcinte!”.

Cu părintele Serafim eram aşa de apropiaţi încât prietenii mei erau automat şi prietenii Părintelui Serafim, şi prietenii Părintelui Serafim erau automat şi prietenii mei.

Părintele Serafim are câteva ziceri care-mi plac tare mult: „Unii dintre oameni îşi trăiesc o parte din viaţă în aşa fel încât să şi-o facă imposibil de suportat cealaltă parte”.

„Creştinismu-i viaţă, nu-i ghiaţă!”

„Se ţine ca mortu’ de bănuţ.”

„Toate merg după tipic, numa-n suflet nu-i nimic.”

PELERINAJELE

În zilele noastre foarte mulţi tineri fac pelerinaje la mănăstiri, de multe ori în grupuri mixte. Cum trebuie să fie organizat un pelerinaj ca să fie binecuvântat de Dumnezeu şi să aducă roade? Cum trebuie să se comporte tinerii într-o mănăstire?

Chestiunea pelerinajelor la mănăstiri este o chestiune care trebuie gândită, în sensul că un pelerinaj nu este o excursie. Eu am opinat ca studenţii să meargă la mănăstiri de bărbaţi, iar studentele să meargă la mănăstiri de femei, şi să nu meargă împreună deoarece de multe ori se constată că pelerinajul este privit ca o excursie, şi atunci studenţii îşi permit, şi-n mănăstire, şi-n afară de mănăstire, manifestări care nu întotdeauna se încadrează în stilul de viaţă al mănăstirii. Pe lângă aceasta, prezenţa bărbaţilor într-o mănăstire de maici şi prezenţa femeilor într-o mănăstire de călugări nu vine totdeauna cu liniştea trebuitoare pentru unii şi pentru ceilalţi. De aceea, ca să se evite neorânduieli şi posibilităţi care nu se încadrează în stilul de vieţuire al monahilor, cel mai bine este ca studentele să-şi aleagă mănăstiri de călugăriţe, iar studenţii mănăstiri de călugări. Se pot întâlni studenţi şi studente la mănăstiri când se prăznuieşte un hram, când vine multă lume şi când, într-un fel, ar putea trece mai neobservaţi. Dar în general, când sunt puşi în atenţia vieţuitorilor din mănăstire, este bine să se urmeze această orientare, această rânduială. Eu am opinat de la început şi îmi pare bine că am fost ascultat în cele mai multe cazuri şi că sunt şi mănăstiri care refuză situaţiile acestea de pelerinaj, sau care nu încurajează, nu ocrotesc, chiar dacă nu refuză, dar dau de înţeles că ar fi mai bine altfel.

Veniţi la mănăstire, este bine ca tinerii să se încadreze în programul acesteia, să fie rezervaţi, să nu caute relaţii cu vieţuitori din mănăstire, să-şi vadă de problemele lor, de slujbă, şi să lase mănăstirea să-şi ducă viaţa ei, ca şi când pelerinii nu ar fi acolo.

PLĂCERILE

Zice câte cineva aşa, către mine, în glumă, pe la noi pe la mănăstire, că cutare lucru e foarte bun şi nu ar trebui să-l mănânc de pildă, şi eu zic: doar nu mi-a luat gustul Dumnezeu când m-am făcut călugăr! Noi trebuie să fim nişte oameni reali în a vedea lucrurile, şi dacă ne-a dat Dumnezeu gust ne-a dat şi hrană gustoasă. De ce sunt bune fructele de pildă? Că le-a făcut Dumnezeu. De ce nu le-a făcut ca pădureţele?

Totuşi există o plăcere îngăduită, o plăcere binecuvântată de Dumnezeu. Eu nu-mi pot închipui că în Împărăţia lui Dumnezeu de pildă, unde vom sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov, nu vom avea ceva bun de mâncat, dacă o fi de mâncat. Însă există o iubire de plăcere care te axează pe plăcere, şi aceea nu-i bună, că te înrobeşte. De exemplu omul căruia âi place băutura şi nu se poate opri, din plăcere bea mai departe. Şi apoi păţeşte cum era o vorbă mai demult pe la noi, că a zis unul vorbind cu vinul: „Eu te-am băut de bun şi tu mă-mpingi”.

PLICTISEALA

Plictiseala o depăşeşti numai cu o viaţă îngrijită, cu o viaţă superioară. Toţi oamenii care se plictisesc sunt de fapt oameni inferiori, oameni neangajaţi în ceva deosebit. Pentru aceştia trebuie o angajare în rugăciune şi muncă.

POCĂINŢA

Ce este pocăinţa? Cuviosul Pimen spune că pocăinţa este părăsirea păcatului. Sfântul Ioan Gură de Aur crede şi el că pocăinţa este topirea păcatului. Sfântul Vasile cel Mare spune că se pocăieşte cel care împlineşte cuvântul psalmistului: „Nedreptatea o urăsc şi o dispreţuiesc, iar legea Ta o iubesc”. Iată trei răspunsuri la această întrebare.

Nu se poate pocăi cineva care nu părăseşte păcatul şi care nu îl nimiceşte. Cele două înfăţişări ale pocăinţei sunt deci părăsirea păcatului şi împlinirea binelui: „Fereşte-te de rău şi fă binele”. Cel care lasă păcatul ajunge doar la măsura mortului, căci acesta nu mai face nici un păcat, dar nu la măsura omului viu. Aceasta se înţelege cel mai bine din cuvintele Sfântului Vasile cel Mare amintite mai sus. Când âi îndemna pe oameni la pocăinţă, Sfântul Ioan Botezătorul le spunea: „Faceţi roade vrednice de pocăinţă”. Ce înseamnă asta? Că pocăinţa trebuie arătată celuilalt, nefiind un lucru secret, ci care se manifestă nu doar prin părăsirea păcatului, ci şi prin împlinirea virtuţii. Când te sileşti să faci tot binele pe care îl poţi face, eşti pe calea pocăinţei. Prin bine nimicim răul.

Înţelesul pocăinţei este acesta: schimbarea minţii omului, metanoia. A te pocăi înseamnă a trăi după minte; bineânţeles, după o minte îmbunătăţită. Sfântul Marcu Ascetul spune şi el: „Să nu asculţi de inima ta câtă vreme n-ai scos din ea patimile, pentru că cele ce le are înlăuntru, pe acelea ţi le pune înainte”. Metanoia înseamnă să trăim după o minte superioară, adică să fim raţionali, cum ar zice Sfântul Antonie cel Mare.

Pocăinţa nu trebuie înţeleasă niciodată ca o încremenire cu faţa spre trecut, nu trebuie înţeleasă niciodată ca o tânguire. Dumnezeu nu are nevoie de nişte tânguitori, ci are nevoie de nişte oameni care se angajează spre bine. Pocăinţa nu ţine atât de trecut cât ţine de prezent în vederea unui viitor schimbat spre bine. Pocăinţa este o lucrare, nu este o lucrare în prezent cu faţa spre trecut, pentru că şi aşa trecutul este irecuperabil, nu mai ai ce face, dacă ai făcut un rău în trecut nu-l mai poţi schimba. Ci pocăinţa este o lucrare în prezent cu faţa spre viitor, pentru că viitorul este hotărât de prezentul pe care îl trăim noi. Şi dacă trăim în prezent după voia lui Dumnezeu atunci ne şi formăm un trecut luminos, un trecut curat, astupăm cu trecutul cel bun trecutul cel rău. Aşa le spun eu de obicei la oamenii care au păcatele în trecut: acuma la trecutul cel negativ adaugă un trecut pozitiv, şi anume astupă cele rele cu cele bune. Fericitul Augustin zicea că: „Tatăl omului mare este copilul”. Nu se poate să faci abstracţie nici de binele nici de răul cât l-ai făcut cândva. Numai Dumnezeu are putere asupra omului ca să-l schimbe. Ceea ce putem face noi este să ieşim cumva din negativul de odinioară, să facem cele bune în vederea preamăririi lui Dumnezeu, pentru că tot binele pe care-l facem conştienţi că-I slujim lui Dumnezeu este de fapt pentru preamărirea lui Dumnezeu. În felul acesta noi ne încadrăm în ţinta vieţii creştine considerată ca preamărire a lui Dumnezeu.

Întristarea în pocăinţă nu e o chestiune esenţială, ci esenţialul este părăsirea păcatului, iar dacă se face părăsirea păcatului, se poate face foarte bine şi cu bucurie, în sensul că omul e angajat pentru bine şi, prin binele acela, acoperă cumva răul de odinioară.

Cum se schimbă viaţa noastră după fiecare spovedanie? Şi care este pocăinţa noastră personală, de toată vremea?

Din cuvintele Domnului Hristos înţelegem că cine nu se pocăieşte cu adevărat nu are ce căuta în Împărăţia lui Dumnezeu, căci acolo nu poate intra nimic din ce este necurat. Ca să putem intra în Împărăţia lui Dumnezeu, chiar şi aceasta de pe pământ, la Sfânta Liturghie, trebuie o anumită învrednicire. Dacă vrem cu adevărat să ne bucurăm de intrarea în Împărăţie încă de la Sfânta Liturghie, atunci toată viaţa noastră trebuie să fie o pregătire pentru a lua parte la Sfânta Liturgie. Preotul sau diaconul zice: „Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi”, şi noi ne gândim la cei nebotezaţi, nu la noi. Dar aceste cuvinte ne spun că trebuie să avem o vrednicie, adică să trăim o viaţă care să ne recomande în faţa lui Dumnezeu şi să ne apropie de El, pentru ca astfel să primim darurile lui Dumnezeu. Până la urmă pocăinţa este un dar de la Dumnezeu. El ni-l dă dacă ne împuţinăm păcatele şi ne ajută să nu le mai facem, chiar dacă mai facem greşeli.

Condiţiile iertării sunt în primul rând pocăinţa, pentru că pocăinţa înseamnă părăsirea păcatului. Numai atunci te pocăieşti când părăseşti păcatul. Cine nu părăseşte păcatul, acela nu este într-o stare de pocăinţă.

Mie întotdeauna îmi sună strident când cineva mă întreabă: „Părinte, oare pe mine mă iartă Dumnezeu?”. Nu există om pe care să nu-l ierte Dumnezeu, dacă se sileşte să ducă o altă viaţă. Sfântul Apostol Pavel spune: „Ce roade aveaţi atunci când eraţi în neştiinţă? Roade de care acum vă e ruşine”. Când începe să ne fie ruşine de ceea ce am făcut, atunci înseamnă că părăsim păcatul şi ne apropiem de Dumnezeu.

În Pateric se spune că doi fraţi au plecat din mănăstire şi au făcut acelaşi păcat. După ce s-au întors, drept canon au fost închişi în locuri diferite. Când au fost scoşi de acolo, peste un an, unul avea faţa luminoasă şi veselă, iar celălat avea faţa întunecată. Au fost întrebaţi ce au gândit în vremea pocăinţei lor. Cel vesel a spus că Îi mulţumea lui Dumnezeu că n-a rămas în păcatul acela, că vrea să Îi slujească etc., iar celălat se întreba mereu: Ce-am făcut Doamne? Cum am putut face aşa ceva? Apoi, unui părinte i s-a descoperit că Dumnezeu a primit pocăinţa fiecăruia.

În ce mă priveşte, eu sunt pentru pocăinţa cu bucurie, în care se părăseşte păcatul şi se lucrează virtutea, cu încrederea că Dumnezeu ne binecuvintează.

Am fost întrebat odată: „Părinte, ce sfânt s-a pocăit cu bucurie?”. E foarte greu de ştiut tainele omului. Cred că toţi sfinţii s-au pocăit cu bucurie, pentru că numai cine are nădejde poate să se pocăiască cu adevărat, în înţelesul că cine n-are nădejde ajunge într-un fel de întristare, de nelucrare, de moleşeală. Dar cine are nădejde, acela este străbătut de bucurie. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor: „Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină”.

Un părinte de la Mănăstirea Timişeni, Părintele Ioan Negruţiu, i-a spus unui tânăr un cuvânt care mie mi-a plăcut foarte mult şi pe care aş vrea să-l cunoaştem cu toţii: „Să ai grijă să nu cazi. Şi dacă cazi, să ai grijă să cazi cu faţa în sus”.

Asta înseamnă să nu uiţi de Dumnezeu, să nu uiţi de destinaţia ta de om, să nu uiţi că eşti fiinţă creată pentru Dumnezeu, să nu uiţi că eşti fiinţă care priveşte în sus (antropos), şi să nu uiţi că eşti modelabil, să nu uiţi de Dumnezeu, pentru că toate sunt prin Dumnezeu.

POEZIA MISTICĂ

Mie îmi plac foarte mult poeziile scrise de Zorica Laţcu. Acum, mai nou, au apărut poeziile lui Nichifor Crainic dintre care unele sunt poezii mistice, poezii care creează o atmosferă. Poeziile de Zorica Laţcu sunt poezii profunde. I-a dat Dumnezeu un dar de exprimare. Ea nu este o simplă versificatoare, ci este o poetă adevărată, în sensul că are figuri de stil care impresionează prin ele însele. De exemplu, îmi place foarte, foarte mult „Filă de acatist” şi pentru conţinutul de idei, dar şi pentru expresia literară.

Există o poezie mistică izvorâtă dintr-o trăire mistică, iar poezia aceasta duce şi ea, la rândul ei, către o trăire mistică. Dar pentru aceasta trebuie să fi cumva tu însuţi înaintat, pentru că altfel cobori lucrurile sfinte la lucruri obişnuite.

Dacă luăm un alt exemplu, să zicem Sfântul Ioan Iacob, acesta este un versificator, nu este un poet. I-am citit toate poeziile şi nici una nu m-a impresionat nici prin conţinut, nici prin forma ei. De ce? Conţinutul este o idee care poate fi foarte bine exprimată şi fără versuri. Am cunoscut alte poezii mult mai bune decât cele ale Sfântului Ioan Iacob. De exemplu, poeziile lui Zorica Laţcu, poeziile lui Nichifor Crainic, ale lui Ion Pillat, ale lui Vasile Militaru sau ale lui Vasile Voiculescu, care sunt poezii de poeţi autentici, nu de versificatori.

PORUNCILE DUMNEZEIEŞTI

În general oamenii se manifestă spontan, adică cum le vine, după o expresie din părţile de unde sunt eu, din satul meu: „cum le ţâpă dinlăuntru”. Aşa cum âi vine, aşa se manifestă. Ori în privinţa împlinirii poruncilor noi trebuie să avem în vedere o rânduială, şi dacă avem în vedere rânduiala, atunci ne putem şi disciplina prin poruncă. Porunca are rost să ne disciplineze, să ne ducă către Dumnezeu, să ne ducă în faţa lui Dumnezeu, să ne apropie de Dumnezeu, şi în măsura în care ne apropiem de Dumnezeu ne şi asemănăm cu Dumnezeu.

Cine păzeşte poruncile este păzit de porunci. Sfântul Simeon Noul Teolog zice că: „Cel ce păzeşte poruncile, nu numai el păzeşte poruncile, ci şi poruncile îl păzesc pe el”.

POSTUL

La o adunare, unul din fraţi a zis: „Eu nu mănânc această mâncare, căci eu postesc!”. Părintele îl ceartă, zicându­i: „Mai bine nu posteai decât să te lauzi pentru fapta aceasta!”. Când suntem în post şi mergem la rude, când ne pun bucate pe masă, ce să facem?

Să spuneţi că postiţi şi să postească şi ei! Dragă, asta din Pateric, cu „eu postesc” era o pravilă personală a lui, nu era o rânduială a Bisericii. Eu, de exemplu, dacă mă duc undeva şi mi se pune o mâncare de dulce în post, refuz mâncarea de dulce! De ce? Pentru că şi omul care îmi oferă trebuie să postească! Şi acum există o rânduială precisă! Pe­atunci nu existau rânduieli precise, ci existau nişte deprinderi ale unora şi altora... Dacă tu te duci într­o adunare unde nu se posteşte şi tu vrei să posteşti ca o chestiune a ta particulară – e una, iar dacă posteşti pentru că e o rânduială a Bisericii să posteşti – e alta. De exemplu, când mergem la pomeni, dacă e zi de miercuri, de vineri sau zi de post, eu nu mănânc de dulce, că oamenii bagă de seamă ce mănânci (eu, de altfel, nu mănânc nici acasă de dulce în zi de post). Şi­atunci, de ce să­mi stric rânduiala când mă duc la o pomană! Le spun oamenilor că astăzi se mănâncă de post şi­atunci oamenii se orientează, eventual âţi dau ceva şi mănânci, iar dacă nu­ţi dau – trece, te duci acasă şi mănânci ce poţi mânca. Asta­i rânduiala noastră de acum.

Eu, dacă mă duc la fratele meu sau la cineva cu care sunt apropiat, spun de la început că la noi la mănăstire postim luni (dacă­i luni şi vreau să postesc, deşi la postul de luni sunt puţin elastic, în sensul că, dacă sunt în afară de mânăstire, nu ţin neapărat să postesc lunea, pentru că postul de luni este totuşi facultativ; la mănăstire, totdeauna postesc lunea), dacă pot să postesc şi rânduiala se poate împlini, le spun „uite, astăzi e luni, deseară vin la voi, pregătiţi mâncare de post, ca să pot să postesc şi luni”. Dacă nu­i anunţ, pot să mănânc şi de dulce, nu­i o problemă. Sunt chestiuni care sunt precise şi sunt chestiuni cu elasticitate şi nu­i nici o greşeală că le spun oamenilor că „azi e post şi trebuie să postim”, că nu mă laud cu postul, ci vreau să împlinesc o rânduială pe care trebuie s­o­mplinească şi ei.

Postul nu trebuie să rămână o faptă izolată, ci postul trebuie să fie unit cu părăsirea păcatului. Nu postim numai de bucate, ci trebuie să postim şi de păcate.

Au venit la mine la spovedit nişte femei care au fost pe la Mănăstirea Sihăstria şi au primit acolo canon să mănânce lunea, miercurea şi vinerea fără ulei, deci post deplin. Lucrul acesta l-au primit pentru că au mâncat de dulce în post, nu ştiu când. Dar, ce se întâmplă: cei care le-au dat canonul ăsta – care poate că stau toată ziua la umbră – poate că n-au săpat niciodată la cucuruz să vadă cum e să sapi fără să mănânci, fără să te hrăneşti. „Zamă mănânci, zamă poţi!”, cum zicem noi prin Ardeal. Deci, femeile au încercat să facă ceea ce li s-a spus şi, bineânţeles, n-au putut să facă. Şi au venit la mine şi mi-au zis: „Părinte, ce ne facem, că nu ne putem săpa cucuruzul în condiţiile astea!?”. Şi bineânţeles că eu am fost mai larg decât cei de la Sihăstria şi le-am spus: „Mâncaţi cum se cade. Mâncaţi cu ulei, dar mâncaţi de post, totuşi. După aceea vă vine puterea şi vă săpaţi cucuruzul”.

PREDICA

Se zice că un părinte ţinea o predică şi a cam lungit­o. Un tată ţinea un copil în braţe şi copilul a adormit, după care s­a trezit şi l­a întrebat pe tată­său: „N­a mai terminat o dată?”. Şi tată­său a zis: „Ba, a terminat, numai că nu se poate opri!”. Aşa şi eu, acum. Trebuie să cam gat şi să mă pot opri!

PREOŢIA

Ce sfaturi le daţi viitorilor slujitori ai altarului din Seminarul Teologic?

Dragă, eu am vorbit odată la Teologie despre rugăciune, era în 1955, în 4 aprilie. Şi în timp ce vorbeam despre rugăciune, într-o sală de curs, mi-a venit o idee: că ar putea cineva să fie preot înainte să fie creştin, înainte de a avea convingeri creştine. Şi le-am spus celor care mă ascultau: „Fiţi atenţi să nu ajungeţi preoţi înainte de a fi creştini!”.

Sfatul meu este să se formeze mai întâi în calitate de creştini şi apoi să urmeze preoţia. Să se formeze duhovniceşte pentru ceea ce urmează să facă, pentru că şi ei, la rândul lor, trebuie să îndrume şi să formeze alţi oameni.

Sunt foarte mulţi tineri care vor să devină preoţi dar care, conform canoanelor, prezintă nişte impedimente. Ei însă n-au cunoscut creştinismul, ortodoxia în speţă. Pe când celor care n-au fost creştini şi n-au dus o viaţă morală, dar venind la creştinism şi botezându-se ei sunt primiţi în treapta preoţiei. Situaţia practică e aceiaşi? Că nici unul nici altul n-au cunoscut creştinismul…

Da. Adică un om care a făcut nişte păcate pe care creştinismul le înfierează ca păcate, pe care ei în vremea neştiinţei nici nu le-au considerat păcate, nu se poate considera că sunt vinovaţi ca cei care au ştiut şi totuşi au făcut păcate. Sunt oameni care au ajuns să facă păcatele pe care le-au făcut, să le cunoască ca păcate, numai după ce au fost convertiţi la creştinism, ei nefiind creştini propriu-zis în vremea în care au făcut păcatele. Eu cred că totuşi ar trebui să acordăm nişte circumstanţe atenuante în aceste situaţii.

Deci pot să spere în posibilitatea hirotonirii?

În general se fac derogări de la aceste impedimente canonice. Însă, de multe ori, păcatele pe care le-au făcut unii sau alţii, se imprimă în acest fel încât ei, dacă ei nu sunt destul de atenţi, tot în sfera păcatului rămân.

PREZICEREA

La mănăstire vin de multe ori credincioşi care ar vrea să le spunem viitorul. Bineânţeles că nu li-l spunem pentru că nu putem să ne spunem nici viitorul nostru. N-avem cum să li-l spunem. Este totuşi o practică prin unele locuri ca pentru a cunoaşte viitorul cuiva să deschizi o carte. Sau să-şi deschidă el o carte, cartea pe care i-o prezintă cel care urmează să o interpreteze. O fac şi unii treaba asta şi omul îşi deschide cartea şi după aceea, desigur, el nu citeşte nimic de acolo, ci cartea este doar un pretext şi-i spune anumite lucruri care privesc trecutul, în înţeles de influenţe negative. La mine vin destui oameni care la urmă, după ce stau de vorbă cu ei, zic: „Părinte, da’ cartea nu mi-o deschideţi?”.

Bineânţeles că le spun tuturor că nu. Totuşi mi-a venit odată în minte o idee pe care bineânţeles că dacă aş pune-o în practică nu ar aduce nici o rezolvare pentru cei care ar dori să le deschid cartea. Şi anume, m-am gândit că ar fi tare bine să le deschid Sfânta Evanghelie de la Matei la capitolul 25, de la versetul 31 până la 46, despre Judecata de apoi. E ceva sigur din viitor. Toată lumea o să meargă la Judecată. Este mai sigur decât orice altceva ce le-ai putea spune oamenilor în legătură cu viitorul, căci acolo se arată cum trebuie să se pregătească omul ca veşnicia să-i fie bună. M-am gândit că ar fi bine să le deschid cartea totdeauna oamenilor la acest text, şi încă la un text, şi anume la cel despre spălarea picioarelor. Este ceva extraordinar de frumos, de instructiv.

PRIETENIA

Credeţi în prietenie?

Da, din toate puterile.

Ce este aceasta?

Asta o ştiu cei care sunt prieteni. Ce este prietenia? Prietenia este confluenţa între iubiri, este o realitate din cer adusă pe pământ, este ceva ce se alcătuieşte din reciprocitate în iubire şi respect. Eu să ştiţi că totdeauna am avut prieteni, de când mă ştiu am avut prieteni, am şi acuma, şi nu puţini, şi sunt foarte bucuros de prieteni. Sunt într-o măsură oarecare şi o realizare a prietenilor mei care m-au ajutat să cunosc lucruri care prin puterile mele personale n-aş fi putut să le cunosc. Sunt multe cunoştinţe pe care le-am câştigat prin intermediari, prin ajutorul prietenilor mei. Cred într-o prietenie adevărată şi sfântă şi curată şi o recomand din toate puterile mele şi atrag atenţia a nu se implica în prietenie ceva ce nu ţine de prietenie, să nu fie de pildă într-o prietenie, într-o prietenie între un băiat şi o fată, anticipări ale căsătoriei.

Rămâne ea în veşnicie?

Da.

Dar dacă unul dintre prieteni ajunge în rai şi celălalt în iad?

Nu se poate, pentru că prietenii trebuie să ajungă la acelaşi loc, că-s cam la fel. Cei care-s buni la bine, cei care-s răi la rău, pentru că sunt şi prietenii întemeiate pe răutate. Nu se poate să ajungă unul în rai şi unul în iad.

Să ştiţi că cei care se potrivesc în lumea aceasta se potrivesc şi în lumea cealaltă.

Eu am spus undeva că mi-am programat toate prieteniile pentru veşnicie. De ce? Pentru că, mai înainte de toate, n-are rost să renunţ la ceva pozitiv. În al doilea rând, când ele se realizează prin Hristos, rămân în veşnicie.

În prietenie e ca şi în vasele comunicante: fiecare oferă şi fiecare primeşte. Primeşte ce i se dă şi oferă ceea ce are.

O întemeietoare a unui ordin călugăresc de ajutorare a nevăzătorilor, Pauline von Malinkrodt, are o deviză: „Iubirea nu calculează şi, mai departe, numai iubirea calculează“. Adică iubirea nu calculează când oferă, ci iubirea calculează când i se oferă, ca să răspundă cu şi mai multă iubire. Acest lucru se întâmplă în prietenie.

Sunt atâţia oameni care spun, şi mai ales eu am posibilitatea să aud spunând: „am avut un prieten şi m-am certat cu el”. Nu se poate! Cum să te cerţi cu un prieten? Ori ai prieten şi nu te cerţi niciodată, ori zici că ai prieten şi te-ai certat cu el, dar asta înseamnă că nu ai avut un prieten.

Iubirea âi apropie pe oameni, dar nu-i angajează la lucruri care nu ţin de prietenie, care pot aduce complicaţii (şi de cele mai multe ori aduc complicaţii). Sunt puţini prieteni care îşi continuă prietenia în căsătorie.

            Odată eram în faţa unei fete care se numea Monica, şi i-am zis:

            Şi eu am o prietenă pe care o cheamă Monica.

   Nu se poate!

   De ce să nu se poată?

   Pentru că dumneavoastră sunteţi călugăr şi nu puteţi avea prietene!

În realitate, aşa călugăr cum sunt, pot avea prietene cât de multe, dacă prietenia este înţeleasă cum trebuie înţeleasă, fără implicaţii de altă natură care astăzi sunt gândite în legătură cu prietenia.

Prietenia este un lucru sfânt. Prietenia este ceva din realitatea raiului adus aici, pe pământ. De ce n-am putea (cum zice Sfântul Apostol Pavel) avea o soră cum au ceilalţi apostoli, de ce n-aş putea avea şi eu o prietenă cum a avut sfântul Ioan Gură de Aur? La măsurile acelea, putem avea toţi prietene, cât de multe! Când este vorba de implicaţii care nu ţin de prietenie, acelea nu ţin nici de iubire!

Dacă este vorba să răspundem la întrebarea: „Cum trebuie să fie o prietenie între un băiat şi o fată?”, răspunsul este acesta: Prietenia între un băiat şi o fată trebuie să fie la măsura legăturilor dintre un frate şi o soră. Un frate şi o soră nu se angajează la sexualitate şi, deci, legătura între un frate şi o soră poate fi luată drept măsură pentru legătura între un prieten şi o prietenă.

PRIVIREA

Părinţii din Pateric erau foarte hotărâţi într­o privinţă: nu­i lăsau pe oameni să vadă lucrurile rele şi să urmărească şi să se uite şi să fie cu ochii iscoditori. Am citit undeva despre un părinte care avea un ucenic (asta nu­i din Pateric, este din Calea desăvârşirii creştineşti) şi s­a dus cu el odată în oraş şi a văzut o fată. Şi ucenicul s­a uitat bine la fată şi s­a uitat şi părintele cât s­o fi uitat şi după aceea zice către ucenic: „Tare frumoasă este fata asta”; ucenicul zice: „Da, părinte”. Dar părintele continuă: „Păcat că are ceva la un ochi”. Ucenicul răspunde: „Nu, părinte, n­are nimic”. „Ba are”, zice părintele, iar ucenicul: „Nu, că eu m­am uitat cum se cade, n­are nimic”. Şi atunci părintele nu l­a mai ţinut de ucenic! A zis că nu­i bun dacă se uită cu ochi iscoditori. Acum poţi să te uiţi şi cu ochii dacă eşti deja câştigat pentru Dumnezeu, dacă eşti câştigat pentru o viaţă superioară, dacă vezi curat. Sfântul Apostol Pavel spune undeva că: „Toate sunt curate pentru cei curaţi, iar pentru cei întinaţi nimic nu este curat” (Tit 1, 15). Când ai ajuns o dată la o privire sfântă, la o privire curată, poţi să te uiţi dacă te uiţi cu ochii lui Dumnezeu la lumea aceasta.

PSALMII

Între cei 150 de psalmi, doi îmi sunt cei mai apropiaţi: Psalmul 22 şi Psalmul 102. Sunt psalmii bucuriei, psalmii revărsării sufleteşti de mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite. Am putea zice, ca odinioară Avva Filimon: „Psalmii aceştia, parcă eu i-am făcut”.

Cred că fiecare dintre noi ar trebui să ne alegem dintre psalmi unii care să se potrivească mai bine cu ceea ce simţim noi, ca să ne reversăm sufletul în rugăciune prin psalmii respectivi.

Nu trebuie să citeşti neapărat 150 de psalmi ca să te mântuieşti.

PSHIOTERAPIA

Psihoterapia este pentru oamenii care n-au credinţă.  Pe aceştia nu poţi să-i angajezi prin credinţa în Dumnezeu – de exemplu, să le spui: „Du-te şi fă-ţi un Maslu”. Pe unul dintre aceştia nu-l interesează treaba asta, şi atunci lucri la el cu psihoterapia. Celui credincios âi spui: „Toată darea cea bună şi tot darul de sus este, pogorând de la Părintele luminilor” (Iacov 1, 17). Du-te şi tu la biserică, uite, se face Maslu, du-te şi primeşte ajutor de la Dumnezeu. Dar să ştiţi că pe oameni âi poţi ajuta numai în măsura în care âi şi luminezi, în sensul că unii care cred că li se fac 700 de masluri, se fac sănătoşi ş.a.m.d.. Sunt oameni care nu se fac sănătoşi niciodată fiindcă aşa le-a rânduit Dumnezeu calea. Apoi, pentru infirmităţi nu se fac masluri; ele se fac pentru boli propriu-zise şi nu atât pentru vindecare – deşi se cere vindecarea – cât pentru iertarea păcatelor, pentru înzdrăvenirea omului, pentru a-şi putea duce partea de suferinţă. Acum văd că există o atmosferă de genul: „Vai, să facem atâtea şi atâtea masluri, să ne ducem acolo şi dincolo”. Eu cred că lucrurile trebuie lăsate mai mult în voia lui Dumnezeu decât în „hei-rup”-ul nostru.

PUSTIA

Ce Pustiu este mai pustiu, oraşul sau Pustiul?

Păi, depinde! Poate să fie oraşul pustiu şi să nu fie pustiu Pustiul. Depinde cum ţi­l faci. În oraş există pustiu în sensul acesta că oamenii se cunosc mai puţin, că oamenii se interesează mai puţin unii de alţii, că nu cunoşti nici pe cei dintr­un bloc cu tine, că eşti mai izolat decât într­o Pustie, spre deosebire de sat, unde oamenii se cunosc, unde se întrebă unii pe alţii, comunică unii cu alţii, se salută când se întâlnesc.

RADIESTEZIA

Este conformă radiestezia cu învăţăturile ortodoxiei?

Nu prea cunosc radiestezia, dar am aflat că ideile prin care se introduce cineva în radiestezie în general nu sunt ortodoxe. Dacă e vorba să studiezi ştiinţa spirituală a lui Rudolf Steiner ca să te înveţe el ce ai de făcut şi nu iei aminte la Evanghelie, înseamnă că eşti mai prejos de ortodoxie în orice caz, pentru că ortodoxia este superioară oricărei alte învăţături. Să ştiţi că şi eu, când am fost elev de liceu, am fost în legătură cu un cerc de antropozofi din Timişoara, nu ştiu dacă mai trăieşte cineva din aceia de atunci. Şi bineânţeles că după ce m-am dus la Teologie şi am văzut cât eclectism există şi câtă încercare de sistematizare a unor lucruri care le-au gândit ereticii în special, am părăsit antropozofia din toate puterile. Acum mă ţin de ortodoxie pentru că sunt sigur că mă duce unde trebuie.

Radiesteziştii care au venit pe la noi pe la mănăstire au venit nu să stea la noi, ci au zis că se duc să stea la o altă mănăstire, la Bucium, că acolo sunt nişte energii… Eu am fost pe-acolo, da’ ca butucu’, n-am simţit nimic!

Radiestezia nu e de la diavolul, ci e o descoperire a omului. Nu se poate face dovada că e intervenţia vrăjmaşului în treaba asta.

Poate exista o radiestezie în ortodoxie.

RAIUL

Este o informaţie foarte foarte preţioasă pentru noi să ştim că cel dintâi moştenitor al raiului a fost un tâlhar, un tâlhar pocăit, un tâlhar schimbat, un tâlhar care nu mai era tâlhar, dar care a fost totuşi tâlhar şi pe care Domnul Hristos l-a primit ca cel dintâi moştenitor al raiului, pentru că l-a schimbat şi l-a făcut vrednic de rai. Şi este important să ştim că cea dintâi căreia i s-a arătat Domnul Hristos după Înviere, a fost o femeie, Maria Magdalena, de care, spune Sfântul Evanghelist Marcu, fără să se sfiască, că Domnul Hristos scosese din ea şapte draci.

Raiul este un fel de generalizare a Taborului.

La noi la mănăstire, Dumnezeu să-l odihnească, era un părinte. Şi zicea: „Măi frate – Părintele Serafim îl chema – aici poate să fie raiul pe pământ”. Şi eu ziceam: „Da părinte, dar cu alţi oameni”. Adică raiul e o realitate pe care o face omul de rai. Dacă eşti un om care face raiul, atunci raiul e acolo unde eşti tu. Mie îmi place să spun că mănăstirea e tinda raiului, că mănăstirea e poarta cerului, că mănăstirea e casa lui Dumnezeu şi locul împlinirilor. Şi zic totdeauna: să ştiţi că dacă nu e locul împlinirilor, adică dacă nu te împlineşti în mănăstire prin Dumnezeu, şi-ţi mai trebuie lucruri din lumea asta ca să te împlineşti, deci dacă nu-i locul împlinirilor nu-i nici tinda raiului, nu-i nici casa lui Dumnezeu, nu-i nici poarta cerului. Dar tot aşa oamenii îşi pot face din căminul lor o tindă a raiului, o casă a lui Dumnezeu, o poartă a cerului. Se îmbină cerul cu pământul acolo unde este omul cel credincios. Cerul este o realitate care se răspândeşte, nu e un loc, un spaţiu anume: acesta e cerul, de aici începe pământul şi de aici începe cerul. Unde e omul care îl poartă în sufletul său pe Dumnezeu, unde e omul purtător de Dumnezeu, acolo e cerul, acolo e bucuria, acolo e pacea, acolo e binecuvântarea, acolo e iertarea păcatelor, acolo sunt darurile Învierii.

În rai va fi cam cum e la Paşti, iar la Paşti e bucurie, în rai e o bucurie. În raiul cel din lumea cealaltă, cel de deasupra pământului, este ceva asemănător cu ceea ce trăim noi la Paştile cele mântuitoare, la Paştile cele curăţitoare, la Paştile cele veşnice, la Paştile care sunt izbăvirea de întristare. E ceva ce trăim noi la Paştile Domnului.

Dacă vrea să ştie cineva cum e în rai, ce se face în rai, să se gândească ce se face la Sfânta Liturghie şi mai ales ce se face în Săptămâna Luminată.

Noi credem că în veşnicie raiul cel de dincolo de lumea aceasta va fi aşa cum e raiul anului bisericesc, o izbucnire de bucurie în legătură cu Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

RĂUTATEA

Cei care rămân încrâncenaţi în răutate aceia nu se pot bucura de Învierea lui Hristos.

RECUNOŞTINŢA

Ştiţi că numai Sfântul Evanghelist Luca cuprinde în Evanghelia sa o relatare despre vindecarea a zece leproşi pe care a făcut-o Domnul Hristos. Şi nu s-a oprit numai la istorisirea în sine, ci a adăugat şi ce s-a întâmplat îndată după ce Domnul Hristos i-a vindecat de la depărtare pe cei zece leproşi. I-a trimis să se arate preoţilor, pe drum ei s-au vindecat şi Sfântul Evanghelist Luca ţine să informeze că dintre cei zece, unul s-a întors. S-a întors la Domnul Hristos, a căzut la picioarele Lui şi preamărea pe Dumnezeu şi mulţumea pentru vindecare, în timp ce ceilalţi nu s-au întors. Şi Domnul Hristos a zis: „Oare nu s-au vindecat zece? Unde sunt ceilalţi nouă?” (Luca 17, 17). Deci Domnul Hristos aştepta şi pe cei nouă să-şi arate recunoştinţa. Noi vrem să fim ca cel unul care s-a întors. Vrem să fim ca acel unul, să ne întoarcem la Dumnezeu şi să ne întoarcem la oamenii care ne-au primit şi care ne-au omenit şi care au stat cu noi şi au fost bucuroşi de prezenţa noastră.

REÎNCARNAREA

De ce teoria reâncarnării contrazice Învierea Domnului?

Gândiţi-vă că, dacă e vorba de o teorie, o tot poţi contrazice. Dacă ar fi vorba de un adevăr, atunci ar fi ceva, dar când e vorba de o simplă teorie… Domnule, dacă omul se mântuieşte prin vieţi succesive, printr-o experienţă pe care o face, înseamnă că nu are Mântuitor, ci îşi este el însuşi mântuitor, experienţa âi este mântuitor. Or, noi credem că mântuirea se face prin Domnul Hristos, şi atunci âţi este de ajuns o singură viaţă ca să te întâlneşti cu Domnul Hristos şi să fii în veşnicie cu El, mai ales că desăvârşirea e fără hotar. Dacă ai trecut în cealaltă viaţă şi duci o viaţă în plan spiritual, cum sunt sfinţii, cum e Maica Domnului, nu rămâi în starea în care te găseşte moartea, în sensul că nu mai poţi progresa, ci progresezi în veşnicie, precum sfinţii. Fiind fără hotar desăvârşirea, nu-i nevoie ca omul să revină pe alte planuri, pe planuri inferioare, în care faci şi rele, pentru că nu poţi spune că dacă ai făcut o experienţă în viaţa asta, nu mai repeţi nişte lucruri rele într-o altă viaţă. În cazul acesta, vieţile succesive aduc şi încărcătură, nu aduc numai limpezire. Învierea Domnului Hristos are putere pentru suflet acolo unde se găseşte acesta, nu trebuie să vie el să facă o experienţă.

Acesta este un punct de vedere. Cei care susţin reâncarnarea poate au şi ei punctele lor de vedere, însă noi, pentru că Biserica aşa ne învaţă, credem aşa, şi Dumnezeu să ne ajute să ne desăvârşim cum credem noi, cum învaţă Biserica despre desăvârşire.

REÎNVIEREA NEAMULUI

Are nevoie poporul rom_n de o nouă catehizare?

Cam are. Adică nu se poate zice că s-a părăsit vreodată catehizarea. Dacă nu s-a făcut altfel, s-a făcut cel puţin prin sfintele slujbe, important este să dăm viaţă slujirii, să medităm la cuvintele din sfintele slujbe şi în cazul acesta suntem totdeauna catehizaţi. Însă contează totuşi să i se atragă omului atenţia asupra lucrurilor care altfel âi scapă, pe care le trece cu vederea. De pildă, odată am participat la o cununie şi când s-a terminat cununia am spus şi un cuvânt de învăţătură, şi mi-au spus mirii că ar fi fost bine să le spun cuvântul de învăţătură la început, că ar fi trăit mai bine cununia.

Credeţi că această generaţie tânără va reânvia viaţa creştină de odinioară?

Dacă ar fi numai atât, să te aduni într-o sală, cred că da. Numai că să ştiţi că de la zis până la făcut e cale lungă. Părintele Arsenie avea o vorbă, că: „Cea mai lungă cale e calea care duce de la urechi la inimă”. Şi mama mea, Dumnezeu s-o odihnească, venea câteodată pe la mine şi ziceam: „Mamă, numai dumneata singură ai venit?”. „Da, numa’ că o mai zis unele şi altele dintre femeile de la noi că vin, da’ când să plecăm n-o mai venit nici una”. Zic: „Ştii cât e de departe de la zis până la făcut? Cât e de la noi din sat până la mănăstire”. Aşa e şi cu chestiunea aceasta: ne întâlnim, ne auzim, e frumos, însă e greu de împlinit. Când se face cineva călugăr i se spune că bun lucru a ales, numai de-l va şi împlini. Că „lucrurile cele bune cu osteneală se câştigă şi cu greutate se împlinesc”. Domnul nostru Iisus Hristos spune că: „Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24), crucea fiind efortul necesar de a te depăşi pe tine însuţi. Dacă ne angajăm în felul acesta, e nădejde de reânviere. Dacă nu ne angajăm în felul acesta, atunci ne-am întâlnit, ne-am bucurat, ne ţinem minte. E frumos şi asta, dar nu-i destul.

RÎSUL

Dacă un om este o fire veselă, trebuie să-şi înfrâneze râsul?

Nu, poţi să râzi de câte ori âţi vine să râzi, numai să nu râzi ca să te găseşti în treabă. Când âţi vine să râzi poţi să râzi, numai să nu râzi de oameni, să nu râzi de lucruri care sunt totuşi serioase. Să ştiţi că şi eu sunt o fire din aceasta care cam râde, şi nu mă gândesc niciodată că am păcătuit că am râs. Într-o traducere a psalmului 20 este: „Şi i-ai veselit cu zâmbetul feţei Tale”, adică despre Dumnezeu zicem că zâmbeşte, deşi Dumnezeu nu are o figură umană aşa cum Domnul Hristos are o figură umană, dar Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Duhul Sfânt nu ştim cum am putea să zicem că zâmbeşte, dar prin zâmbet înţelegem o deschidere mângâietoare. Şi atunci se poate râde când e cazul de râs. „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng” (Romani 12, 15) zice Sfântul Apostol Pavel, iar Sfântul Apostol Luca zice: „Fericiţi cei ce plângeţi acum, că veţi râde” (Luca 6, 21). Sigur că nu poţi avea aceeaşi atitudine totdeauna. Şi apoi depinde foarte mult de structura omului; este câte unul care e mai predispus la râs. Aveam un părinte la noi la mănăstire, Părintele Serafim Popescu, era foarte deschis şi râdea aşa cu poftă. Şi au venit odată unii din Germania şi imediat l-au înregistrat, să-l mai audă şi pe acasă cum râde. A făcut rău? Eu zic că nu a făcut nici un rău. Dacă râzi când nu se râde, atunci nu e corect.

ROMÂNII

Când eram copil, mi-aduc aminte cu multă plăcere de nişte lucruri pe care oamenii de astăzi nu le mai fac. De exemplu, rugăciunea de la masă. Păi, sunt atâţia preoţi care mărturisesc că copiii lor nu-şi mai fac rugăciunea la masă. De ce? Că doar ei au învăţat în familia lor! Ei, şi atunci, asta nu-i o scădere a neamului? Şi nu-i un fel de moarte a neamului rom_nesc? Şi nu numai atât. Am luat, aşa, un caz. În familia noastră de exemplu – bine că nu-i nici un frate de-al meu pe aici să mă audă că acum îl pârăsc – noi am învăţat în copilărie şi ziceam rugăciunea totdeauna la masă, dar acum ei nu se mai roagă. Numai când mă duc eu pe la ei, zic şi ei rugăciunea de la masă. Când nu-s eu pe acolo îşi uită. Şi atunci ce poţi să zici despre neamul nostru care scade din punct de vedere religios, pentru că nu mai are o legătură cu înaintaşii care au fost oameni credincioşi?

Mi-aduc aminte de ai mei de acasă că ziceau să nu facem sfărâmituri de pâine, că âi păcat, să nu călcăm pe pâine că âi păcat, că pe grâu âi obrazul lui Dumnezeu. Eu, când eram copil, tare aş fi vrut eu să ştiu cum âi obrazul lui Dumnezeu pe grâu. Îmi închipuiam că dacă se uită cineva cu microscopul, chiar vede cum âi faţa lui Dumnezeu! Bineânţeles că ăsta era un gând de copil, după aceea mi-am dat seama că nu poate fi aşa, dar că, de fapt, pe orice creatură a lui Dumnezeu e exprimat Dumnezeu în înţelepciunea Lui, în puterea Lui, în bunătatea Lui, în ceea ce poate El să manifeste. Şi atunci, şi pe grâu… Buna îmi arăta, şi ziceam: „Mamă bună, unde e? Unde-i obrazul lui Dumnezeu pe grâu?”. Şi-mi arăta punctul acela de germinare, gropiţa aceea: „Uite, aici e obrazul lui Dumnezeu!”. Dar nu l-o văzut nici Buna, ci ea credea în el, în asta. Şi după aceea am crezut şi eu tot aşa. După aceea mi-am dat seama: domnule!, în fond, orice lucru pe care îl face Dumnezeu, îl exprimă pe Dumnezeu într-un fel sau altul! Şi în cazul acesta, noi avem o legătură cu Dumnezeu prin făpturile Lui. Adică natura este un reflex al prezenţei lui Dumnezeu. Acum oamenii nu mai au atâta legătură cu Dumnezeu şi sunt aşa, cumva nepăsători. Apoi nu ştiu cum ar putea învia un neam care n-are conştiinţa că trebuie să învieze!

Mi-aş dori să nu se mai lupte oamenii între ei pe motive de credinţă, ci fiecare să-şi trăiască credinţa la măsura la care o are şi să ducă înainte viaţa tuturor oamenilor fără să caute să-i câştige pe oameni pentru o credinţă sau alta, cum se întâmplă de multe ori.

Să ne gândim la Maica Tereza de Calcuta care-i îngrijea pe toţi, şi pe necredincioşi şi pe credincioşi; le respecta credinţa şi âi ajuta pe oameni aşa cum sunt, ca să fie mai buni, să fie mai curaţi, să fie mai mângâiaţi, mai liniştiţi, să moară – cum zicea cineva dintre ocrotiţii dânsei: că „am trăit ca un animal şi acum mor ca un înger”. E o vorbă, pentru că îngerul nu moare. Da’ aşa i s-a părut de schimbată viaţa în condiţia respectivă încât a zis: „Până acum când am fost pe stradă şi-am trăit bolnav şi în mizerie, am trăit ca un animal, şi acuma o să mor ca un înger”. Aşa ceva aş dori să fie în ţara asta pe care s-o binecuvinteze Dumnezeu cu mila şi cu îndurările şi cu iubirea Sa de oameni.

Rom_nia a ştiut, în decursul ultimilor zece ani, să-şi controleze, să-şi dirijeze libertatea?

N-a ştiut nimic! În decursul acestor zece ani oamenii n-au ştiut de unde să înceapă, n-au ştiut cum să meargă, au mers întâmplător, au mers cum le-a venit. Au căutat ei să facă anumite lucruri dar ... Mă gândesc numai câtă vorbă a fost la început privind corupţia, privind înlăturarea ei, şi până la urmă s-a stins totul.

Ce putem face ca libertatea să nu mai aducă înrobire?

Nu ştiu ce putem face! Mai întâi de toate trebuie să se creeze nişte legi care să îngrădească libertatea, iar omul să ştie că libertatea îngrădită este mai mult decât libertatea neângrădită. Adică să nu spună: sunt drepturile omului să facă cutare sau cutare lucru, este dreptul omului să facă avort, este dreptul omului să citească lucruri necuviincioase, este dreptul omului să aibă baruri striptease, este dreptul omului să privească filme necuviincioase... Tot auzim: e dreptul omului, e dreptul omului... E dreptul omului să fie prost, prost să fie dacă-i dreptul omului!

RUGĂCIUNEA

Sfântul Marcu Ascetul spune: „Când âţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita Domnul să-şi aducă amite de tine”. Îi tare fain! M-am gândit de multe ori la cuvântul acesta şi fac o legătură între el şi ceea ce-mi spunea mama când mergeam la şcoală departe de casă: „Nu-ţi uita de Dumnezeu, nu-ţi uita de rugăciune”. Parcă ar fi fost un cuvânt din Filocalie.

În Scara Sfântului Ioan Scărarul se spune: „Rugăciunea este întărirea lumii”, deci oamenii care se roagă într-un fel susţin lumea aceasta. Ei Îl fac pe Dumnezeu milostiv faţă de lumea aceasta. Sigur că Dumnezeu, dacă a creat lumea aceasta, vrea să fie milostiv faţă de lume şi s-o întărească, dar contribuim şi noi la întărirea lumii cu rugăciunea pe care o facem, rugăciunea fiind nu numai un mijloc de îmbunătăţire personală, ci şi un mijloc de îmbunătăţire a societăţii în care trăim.

Rugăciunea are foarte mare importanţă pentru lume în general, ca şi pentru persoanele singuratice, în special; pentru cei sănătoşi şi în bună stare, ca şi pentru cei bolnavi şi în suferinţă. Numai că nu trebuie să rămânem doar la rugăciune când e nevoie de mai mult decât de rugăciune.

În Pateric se spune că un părinte, care era mai mare peste o obşte de zece inşi, se ruga lui Dumnezeu ca şi în viaţa de dincolo de mormânt să fie şi ucenicii împreună cu el. Condiţia pentru aceasta a fost stabilită prin minune dumnezeiască: „Să fie ucenicii la măsurile părintelui” şi atunci vor putea fi împreună în veşnicie. În viaţa aceasta pământească s-a constatat că ucenicii nu erau la măsurile părintelui, căci ei n-au ajutat pe un bolnav pe care l-au găsit pe cale, pe când părintele, cu toate că era singur, şi-a dat toată silinţa să-l ajute pe acel bolnav, care de fapt nu era un bolnav obişnuit, ci era îngerul lui Dumnezeu, închipuit într-un bolnav fără ajutor.

Este interesant de observat că cei zece ucenici ai părintelui, deşi erau cu toţii împreună, nu s-au simţit îndemnaţi să facă ceva concret pentru cel ce se întâmplase a le fi în cale, în timp ce părintele, singur fiind, s-a gândit să-l transporte în spate şi să nu-l lase acolo unde îl întâlnise.

Pe mine, de la prima lectură a acestui pasaj din Pateric, m-a surprins felul cum a întâmpinat bolnavul de pe cale constatarea celor zece ucenici, că n-au ce să facă cu el. Bolnavul, ca şi cum ar fi fost de acord cu ei, că într-adevăr n-au cum să-l ajute, a zis: „Duceţi-vă şi rugaţi-vă pentru mine”. Mie, acest cuvânt a continuat să-mi rămână în minte ca o ironie. Bineânţeles, are şi ruguciunea rostul ei, dar ea nu înlocuieşte şi nu suplineşte ceea ce s-ar mai putea face şi ceea ce ar mai trebui făcut, adică mila, ajutorul material efectiv.

Rugăciunea în care nu-ţi pui inima pentru aproapele nu-i rugăciune, ci formalitate şi profesionalism.

Numai la rugăciune putem să ştim ce legătură avem cu Dumnezeu, ce legătură avem cu oamenii. În rugăciune ne apar fel de fel de gânduri care arată cine suntem şi ce suntem.

Sfântul Maxim Mărturisitorul de pildă, în dialogul între un bătrân şi un frate, a răspuns la întrebarea cum Sfântul Apostol Pavel care avea atâtea griji pentru a propovădui şi pentru a ajuta Bisericile spune totuşi „neâncetat să vă rugaţi”, cum se ruga el neâncetat? Şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, răspunzând la această întrebare, nu spune că Sfântul Apostol Pavel zicea mereu: „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, ci spune altceva. Zice că: „Rugăciunea neâncetată este să ai mintea pururea lipită de Dumnezeu cu multă dragoste şi cu dor, să atârni cu nădejdea de Dumnezeu şi să te încrezi în El în orice ai face şi ţi s-ar întâmpla”. Acesta este răspunsul Sfântul Maxim Mărturisitorul din care înţelegem că de fapt rugăciunea nu e de fapt o simplă repetare a unei formule de rugăciune, ci este o atitudine de rugăciune, o angajare spre slujirea lui Dumnezeu, să simţi că eşti lipit de Dumnezeu cu gândurile tale, să simţi că atârni de El şi să ai nădejde în El şi să te încrezi în Dumnezeu în orice ai face şi ţi s-ar întâmpla, şi atunci această stare sufletească ţi se primeşte de Dumnezeu ca o rugăciune.

O concepţie la fel cu aceasta a Sfântului Maxim Mărturisitorul o avea şi un pustnic despre care se spune în Pateric că a fost vizitat de un oarecare străin care la plecare şi-a cerut iertare de la părintele că l-a reţinut de la rugăciunea lui, de la programul lui. Şi părintele res