MĂRTURISIRI

Când eram copil, eram foarte rău. Şi aveam un vecin care zicea: „Nănaşă (âi zicea nănaşă mamii, dar nu-i era mama nănaşă), ăsta nu e botezat bine. Ăsta să-l duci la popa să-l mai citească ceva, că la ăsta nu i le-a zis toate!”. Nu m-a mai dus la nici un părinte să mi le citească toate, mi-am mai citit eu ce-am mai putut!

M-o ântrebat odată un copil, eram aşa de vreo 5 ani: „Mă, tu ai drăguţă?”. Şi eu am zis: „Nu ştiu. Stai să mă duc s-o ântreb pe mama”.

Eu personal am intrat ân viaţa conştientă ca nevăzător. Să zicem că vina pentru aceasta o poartă bunicii sau străbunicii mei. Dacă vina pentru aceasta o poartă străbunii mei, pentru ei situaţia mea n-are nici un sens, căci eu sunt ângrădit ân posibilităţile mele, iar ei nu ştiu nimic despre acesta. Dacă vina o poartă bunicii mei, nici pentru ei n-ar prea avea sens situaţia mea deficitară, deoarece ei prea puţin au fost martori la acestă situaţie de neputinţă şi ân orice caz situaţia mea deficitară se prelungeşte cu mult după durata vieţii lor. Dar poate că vina pentru situaţia mea o poartă părinţii mei. Nici ân acest caz nu văd nici o justificare a insuficienţei mele, ântrucât ei au privit totdeauna ca ceva normal pentru mine şi pentru ei situaţia mea.

În ce mă priveşte, mărturisesc că n-am constatat şi n-am observat niciodată la părinţii mei vreun avantaj moral faţă de alţi oameni care n-au avut ân familia lor astfel de cazuri. Dar, poate ân cele din urmă la baza situaţiei mele deficitare nu e o vină propriu-zisă, ci e o raţiune divină, pozitivă, ân vederea folosului meu propriu şi al altora care ar veni ân legătură cu mine şi care ar putea câştiga ceva pozitiv din situaţia mea specială. Eu aşa am nădejde. De aceea dau laudă lui Dumnezeu pentru toate.

Lipsa vederii nu este o lipsă simţită, privită ân ea ânsăşi. Vreau să spun că mie mi se pare tot atât de normal că nu văd, cum li se pare celor cu vedere de normal că văd. Şi, ca să fiu ânţeles, este locul să spun şi aceea că eu nu simt nevoia să văd ca să ştiu cum se prezintă lumea ân latura ei cunoscută numai celor cu vedere, sub aspectul ei vizual. Mie âmi ajunge cât ştiu despre lume şi despre oamenii cu care vin ân legătură. Nu mă stinghereşte cu nimic faptul că pentru a mă orienta am nevoie de cineva să mă ajute. Asta intră ân normalul meu de viaţă. 

Credincioşii care vin la mănăstire sunt bucuroşi să mă asculte. Ei nu caută ân mine un orb, un deficient, ci caută pe omul despre care au âncredinţarea că ar corespunde aşteptărilor lor. Sau, căutându-mă pe mine, caută pe omul ân care s-au âmplinit cândva, pe omul ân care s-au odihnit şi ân care speră să se mai odihnească. Infirmitatea mea nu ânseamnă nimic pentru ei, cum nu ânseamnă ea nimic nici pentru prietenii mei cu vedere, care âmi suplinesc lipsa prin puterile lor, fără să fie stingheriţi de aceasta.

M-a ântrebat cineva odată: Părinte, nădăjduiţi cu mila lui Dumnezeu să vedeţi ceva din lumea aceasta? Şi i-am răspuns: Nu, nicidecum. Iar dacă pe lumea cealaltă fiind eu, Dumnezeu mi-ar zice mie: „Tu să rămâi aşa cum eşti”, eu i-aş răspunde strigând: „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!”

Să ştiţi că eu m­am trezit cumva ân biserică. Când aveam eu 54 de ani, am rămas ân tren... Eram cu un părinte de la noi şi am rămas ân tren... S­a blocat uşa şi, până să cobor eu, a pornit trenul. Şi zic eu: „De 54 de ani n­am rămas niciodată ân tren!”. Şi părintele acela a zis că să nu număr toţi anii, că doar nu m­am născut ân tren! Eu număr toţi anii şi zic că m­am trezit ân biserică. M­au adus părinţii mei de când eram foarte mic şi mi­a plăcut. Dar să ştiţi că nu ânţelegeam nimic! Gândindu­mă acum, ân urmă, mi­am dat seama că nu ânţelegeam nimic. Credeam că ân biserică nici nu se spune ceva cu sens, ci se spun aşa...nişte cântări, fără text...

Când m­am dus la şcoală, la Cluj, m­au ântrebat colegii dacă la noi se cântă „Ca pe Împăratul ...”. Şi eu am spus: „Nu, nu se cântă!”. Când m­am dus acasă, dacă ei mi­au atras atenţia, am auzit şi eu „Ca pe Împăratul tuturor să­L primim ...”. Când m­am dus la şcoală ân clasa a doua, le­am spus colegilor: „Bă, să ştiţi că şi la noi se cântă «Ca pe Împăratul...»”.

Când eram copii mama ne-a ânvăţat rugăciuni. Tot ea ne spunea să ne facem cruce pe pernă. Dacă vreodată eram obosiţi şi nu doream să ne mai şi rugăm, ne spunea: „Măi copii, sculaţi-vă la rugăciune, nu vă puneţi precum caii!”.

Când eram eu copil âmi aduc aminte – Dumnezeu să-i odihnească pe ai mei pe toţi, că nu mai sunt ân lumea asta  – că mama mea m-a trimis la bunica mea să zic: „Hristos o ânviat, mama tână!”. Şi a zis că dacă zic aşa, âmi dă mama tână un ou. Şi aşa a fost. M-am dus şi am zis: „Hristos a ânviat, mama tână!” Şi mama tână a zis: „Adevărat că a ânviat! Hai să-ţi dau un ou”. Cu asta mi-am ânceput eu credinţa ân Înviere, dar târziu am ajuns să-mi dau seama ce ânseamnă.

Când o fost vorba să fac Teologia (facultatea) ân 1947 m-am prezentat al Mitropolitul Nicolae Bălan cu dorinţa de fapt de a mă face preot. Şi ştiam că nu se poate. Şi m-am dus la Mitropolitul Nicolae Bălan – o fost un concurs de âmprejurări, şi ân concursul acela de âmprejurări eu n-am zis că vreau să fac Teologia, ci i-am zis mitropolitului că vreau să mă fac preot. Şi-asta nu m-o favorizat.

E la noi o glumă. Tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească, zicea că o femeie şi-o cumpărat cizme noi. Şi cu gândul la cizmele ei noi, când o trecut prin sat prin faţa unor oameni care stăteau la poartă – era o zi de sărbătoare, că atuncea umblă omul cu ce are nou – ân loc să zică: „Bună hodina oameni buni!”, o zis: „Cizme nouă oameni buni!”. Şi-aşa am făcut şi eu. Trebuia să mă duc să-i zic mitropolitului că vreau să fac Teologia. Şi-atuncea mitropolitul poate că zicea: no bine, hai să vedem cum să facem. Eu, când i-am spus că vreau să mă fac preot o zis că nu se poate. Şi-o cam terminat cu mine. Da’ n-o terminat cu mine înainte de-a-mi spune un cuvânt care mie mi-a prins foarte bine şi pe care dacă nu mi l-ar fi spus, sau mai bine zis cuvânt pe care poate nu mi l-ar fi spus dacă nu era âmprejurarea favorizantă pentru asta. Şi-o zis mitropolitul, dacă mi-o zis că nu se poate să mă fac preot, o zis: „Să ai lumină ân suflet!”. Nu ştiu ce-o fost. O urare? O binecuvântare? În orice caz mi s-o âmplântat ân mine cuvântul acesta.

V-am spus eu că de multe ori ânveţi şi nişte lucruri care nu-ţi trebuie chiar ân momentul ân care le ânveţi, dar care după aceea pot fi folositoare. Mama, Dumnezeu s-o odihnească, când citeam eu câte ceva şi studiam, zicea: „Mă copile, asta-ţi trăbuie la ceva, te-ntrabă cineva din ce-nveţi acuma, dai vreun examen?”. Şi ziceam: nu. „Mă copile, nu-ţi mai bate capul dacă nu te-ntrabă nimeni”. Aşa-i pentru cineva care nu are preocupări intelectuale. Când lucram la licenţă şi nu mai gătam odată şi vedea mama că fac şi stric şi mai scriu odată, zicea: „Apoi tu de aceea nu mai gaţi odată, că tot faci şi strâci. Fă dintr-o dată”. Nu merg lucrurile, nu le-nţelegi dacă nu le faci, dacă nu eşti ân ele nu le-nţelegi.

Eu, când am sfârşit studiile teologice de şcoală, nu cred că am avut mai multă credinţă ân Dumnezeu decât atunci când am intrat la Teologie. Dimpotrivă, cred că am fost chiar mai derutat. Am aflat că se discută atâtea pe marginea Evangheliilor. Şi m-o luat groaza! Până atunci, când âl auzeam pe preot zicând: „Din Sfânta Evanghelie de la Marcu citire, să luăm aminte”, âmi plecam genunchii şi deodată cu genunchii şi mintea. După aceea am ajuns să-mi plec genunchii, dar să nu mai âmi plec mintea chiar aşa de sigur, pentru că am zis: Dom’le, da’ dac-or avea dreptate şi ăia care zic altfel? În sfârşit. Ultimul cuvânt îl are Biserica, ân sensul că ceea ce ne dă Biserica aceea primim, nu ceea ce ne dau cei care ciopârţesc textul scripturistic.

După experienţa pe care o am, am ajuns la concluzia că Teologia âţi dă doar informaţii, nu şi convingeri. Părintele Arsenie zicea că „cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă”, deci de la informaţie la convingere. Mai zicea Părintele că „teologie pot studia şi păgânii” şi că „adevărata teologie nu se ânvaţă din cărţi, ci din viaţa trăită după voia lui Dumnezeu”.

Teologia adevărată o face Duhul Sfânt ân noi, pe măsura curăţiei inimii, după cuvântul Domnului Hristos: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”.

Aşa cu lipsă cum sunt studiile teologice, ele au avut totuşi darul lor şi nu pot face abstracţie de ele. Toate câte au urmat după aceea, s-au adăugat la cele ale teologiei de studiu, ceea ce ânseamnă că teologia, ca studiu, m-a favorizat totuşi.

Îmi pare bine că mi-am bătut capul cu ânvăţătura, că acuma mi-l pot dezbate.

Când am ânceput Teologia şi cu mult mai ânainte, dorinţa mea a fost să ajung preot. Cu gândul acesta am studiat teologia, deşi mitropolitul Nicolae Bălan, mitropolitul de atunci, mi-a spus clar şi cu vorbă hotărâtă: „Preot n-o să te poţi face”. Am acceptat să studiez teologia, chiar ştiind că n-o să pot fi preot. Până la urmă, mitropolitul n-avea de unde să ştie că voi fi şi preot. Şi am ajuns preot, chiar şi ân condiţia de călugăr. Vreau să spun că un călugăr nu poate să ceară nimic mai mult decât călugăria şi cu călugăria trebuie să se mulţumească. Ai ajuns călugăr, tu nu mai poţi face nimic altceva decât să-ţi trăieşti călugăria, pentru că scopul celui care face parte dintr-o mănăstire este să fie călugăr şi atâta tot. Eu m-am âmpăcat cu gândul acesta şi n-am avut nici o rezervă sau ezitare. A venit ânsă vremea ca alţii, şi anume cei mai mari, să dorească să mă hirotonescă. Astfel, mitropolitul Nicolae Colan m-a hirotonit diacon, ân vederea faptului de a fi preot duhovnic. Lucrurile nu s-au putut desfăşura cum s-a gândit mitropolitul Nicolae Colan, pentru că el n-a mai ajuns să mă hirotonească preot, aşa că am rămas diacon vreme de 23 de ani, până când actualul mitropolit, ÎPS Antonie, m-a hirotonit preot. Şi tot el mi-a dat şi gradele de protosincel şi de arhimandrit. Toate au mers cumva ânafară de mine, cu mine. Deci eu am mers pe linia călugăriei, ân sensul că nu mi-am dorit nimic altceva decât să fiu un călugăr cât mai bun. Dumnezeu a vrut mai mult şi de aceea şi oamenii s-au angajat la âmplinirea voii lui Dumnezeu. Eu am vrut ce a vrut Dumnezeu cu mine, pentru că ştiam din Evanghelie că „şi perii capului nostru toţi sunt număraţi”. Ştiam din Filocalie că atunci „când vrea Dumnezeu să se âmplinească un lucru, toată zidirea ajută să se âmplinească”. Ştiam din Pateric că „cea mai mare faptă bună a omului este să-şi unească voia sa cu voia lui Dumnezeu”. Am făcut aşa şi a fost bine de mine, ân toate âmprejurările. Mi-a dat Dumnezeu darul de a fi mulţumit cu ceea ce mi-a dat El, ân orice âmprejurare.

Hotărârea pentru călugărie mi-a venit ân felul următor: Era ân Duminica a doua a Postului Mare din 1953. Mă găseam ân biserică, la Utrenie. Tocmai se citea icosul Sfântului Grigorie Palama. Mie mi-a venit atunci ân minte ideea că Biserica preţuieşte, mai presus de orice, stilul de viaţă monahală. Mi-am dat atunci seama că eu nu am nici o piedică pentru a realiza, pentru a trăi acest stil de viaţă şi m-am hotărât să pornesc pe calea călugăriei. Odată cu acest gând mi s-a umplut inima de o negrăită bucurie care m-a urmărit mai multă vreme. Am pornit deci la âmplinirea celor de trebuinţă pentru a mă putea âncadra ântr-o mănăstire. Preferam Sâmbăta.

Mitropolitul Nicolae Bălan, după cum mi-a spus el ânsuşi, aştepta această hotărâre aşa că totul a mers repede şi cu succes. La 1 aprilie 1953, ân miercurea săptămânii celei mari, m-am prezentat la mănăstire, unde mă găsesc şi acum, după 48 de ani. În acelaşi an am fost tuns ân monahism de către Mitropolitul Nicolae, ân ziua de 15 august, la hramul mănăstirii.

Eu mai şi glumesc câteodată că m-am aşezat la mănăstire odată cu păcălelile, că m-am dus la mănăstire la 1 aprilie. Acuma nu ştiu, cred că o fost o păcăleală cam lungă, că o trecut de atunci 48 de ani, dacă o fost o păcăleală… Păcăleala, dacă-i păcăleală, o ţinut 48 de ani până acuma şi să vedem cât va mai ţine. Că oamenii când le spun câţi ani am ei spun „mulţi ânainte!”, şi eu zic: „mulţi âs ân urmă!”.

Când m-am dus eu la mănăstire prima dată, ânainte de a mă aşeza la mănăstire, la un singur lucru m-am gândit: să-mi ajute Dumnezeu să Îi slujesc Lui ân condiţiile ân care mă găsesc la mănăstire. Totuşi la ânceput mi-au venit şi nişte gânduri, un fel de nedumeriri, un fel de ântrebări, că oare cum voi putea eu să-i ajut pe oameni prin rugăciune. Cum voi putea să-i ajut eu pe oameni la mănăstire? Şi am avut atunci un duhovnic, Dumnezeu să-l odihnească, Părintele Serafim Popescu, şi a zis către mine aşa: „Măi frate, nu te gândi tu cum să-i ajuţi pe oameni. Ci pregăteşte-te ân aşa fel ca să-i ajute Dumnezeu prin frăţia ta”. Şi mi-am dat seama că a avut dreptate.

Când mi-am ânceput eu viaţa la Mănăstire la Sâmbăta părintele meu duhovnic mi-a spus să mă pregătesc ân aşa fel ca să lucreze Dumnezeu cu mine. Nici el, nici eu n-am ştiut atunci cum va lucra Dumnezeu ân mine. Am âncercat să-mi âmplinesc datoria şi am simţit că Dumnezeu lucrează cu mine. Am ajuns la âmprejurări de viaţă ân care mi-am dat seama că eu şi nu altcineva eram cel mai potrivit om cu care a lucrat Dumnezeu atunci.

M-am spovedit ân viaţa mea de până acum la mai mulţi duhovnici. Majoritatea dintre duhovnicii mei s-au mulţumit doar să asculte spovedania făcută de mine şi să-mi dea ândrumări generale. Câţiva ânsă m-au folosit ân chip real.

Un duhovnic, care mi s-a impus prin seriozitatea cu care punea problemele şi pe care l-am ântâlnit âncă ân vremea când eram elev la liceu, a fost Părintele Justinian Dalea, pe atunci duhovnicul mănăstirii de maici Timişeni, din Banat. Alt duhovnic care mi-a rămas ân atenţie, de data aceasta de o factură cu totul nouă, serafică, cu o lărgime de ânţelegere a neputinţei omeneşti şi cu o pogorâre care aduce aminte de Sfântul Ioan Hrisostom, un duhovnic de inimă, adică un duhovnic ân care inima primează, a fost Părintele Serafim Popescu, care m-a chivernisit şi pe care l-am menţinut până la sfârşitul vieţii lui.

La puţină vreme după ce am intrat ân mănăstire, venindu-mi gândul că ân această nouă situaţie aş avea mai puţine posibilităţi şi mijloace de a fi de folos oamenilor, deşi ân realitate aveam mai multe posibilităţi dar nu le cunoşteam, spunându-i Părintelui Serafim acest gând şi arătându-i nedumerirea mea, Prea Cuvioşia Sa mi-a spus simplu: „Nu te mai gândi la aceasta, pentru că nu noi hotărâm folosul pe care-l aducem oamenilor, ci Dumnezeu lucrează prin noi, spre folosul altora. Frăţia ta pregăteşte-te ân aşa fel ca Dumnezeu să poată lucra cu frăţia ta acolo unde vrea El şi unde ştie El că trebuie să fii de folos”. A fost un sfat pe care l-am verificat ca foarte bun şi de care mă voi ţine toată viaţa. Cu un alt prilej, tot ântr-o situaţie de nedumerire, mi-a spus Părintele Serafim: „Oriunde simţi că se cinsteşte Hristos, să te duci că nu greşeşti”. Mai târziu, cu ocazia unei spovedanii la Părintele Cleopa, acesta mi-a atras atenţia, prin prima ântrebare ce mi-a pus-o, asupra importanţei pe care o are păzirea minţii.

În 1965 m-am dus la Părintele Arsenie Boca cu un student de la Teologie care se pregătea pentru preoţie. A zis Părintele către el – eu eram numai diacon – : „Mă, o să ajungi preot, să ai ânţelegere faţă de  neputinţa omenească”. Cred că Părintele i-a spus lui ca să aud eu. Nu vă puteţi ânchipui de câte ori m-am gândit eu la cuvintele acestea: să ai ânţelegere faţă de neputinţa omenească.

Poate că eu nu am ajuns la ânţelegere câtă ar trebui să am, dar cuvintele acestea mi s-au âmplântat ân minte şi le am ân vedere: să ai ânţelegere faţă de neputinţa omenească. Pentru că oamenii nu pot mai mult decât fac. Asta ânseamnă să ne fie milă de oameni că nu pot mai mult, că dacă ar putea mai mult ar fi şi mai fericiţi şi ar fi mântuiţi şi ar fi mai bine de ei.

Să-mi dea Dumnezeu lumină ân suflet ca să pot pricepe ce trebuie să fac cu oamenii care vin să fie şi ei luminaţi ân lumina pe care o dă Dumnezeu celor pe care i-a pus Dumnezeu să lumineze oamenii.

Părinte, tot timpul chipul sfinţiei voastre este plin de veselie, bucurie şi seninătate. Cum reuşiţi, dacă nu e un secret?

Dragă, secrete dintr-ăstea nu-i voie să aibă omul. Dacă poate să ştie el cum âi vine veselia trebuie s-o spună şi la alţii. Ceea ce ştiu eu despre mine este că aş putea zice că am venit cu o fire deschisă ân lumea aceasta. Totdeauna am fost receptiv faţă de lucrurile dătătoare de bucurie.

Eu dacă am citit Evanghelia totdeauna m-am oprit la lucrurile acelea care âs dătătoare de bucurie şi de nădejde şi totdeauna am cam ocolit gândurile care aduc aminte de mânia lui Dumnezeu, de pedeapsa lui Dumnezeu, de diavol, de lucruri dintr-acestea care sunt reale. Dar âmi place să ştiu mai mult de bunătatea lui Dumnezeu, de mila lui Dumnezeu, că „Dumnezeu este bun şi iubitor de oameni”, că Dumnezeu este Tatăl nostru, mai bun decât părinţii cei pământeşti, că ne iubeşte, că e iubire, că ne cuprinde ân Sine.

Nu ştiu să fi făcut ceva anume pentru a avea o fire deschisă.

Hai să vă zic o vorbă pe care-o zis-o un profesor de la Teologie ân legătură cu un Părinte Episcop vicar, Teodor Scorobeţ. Eram ân curtea Facultăţii de Teologie din Sibiu şi o venit vorba de P.S. Teodor, de care mie mi-a plăcut foarte mult, un om echilibrat, un om fără pretenţii. Şi-am zis: Oare prin ce osteneală a ajuns Prea Sfinţitul Scorobeţ aşa de bun şi aşa de cumsecade? Şi un profesor, Părintele Dumitru Călugăr a zis: „Prin osteneala lui Dumnezeu, că aşa l-o lăsat Dumnezeu!”. Poate ceva asemănător se poate spune şi despre bucuria câtă o am eu, că poate m-o lăsat Dumnezeu cu această predispoziţie spre bucurie şi spre veselie, ca să se âmplinească cuvântul: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este ân ceruri”.

Totdeauna mi-a plăcut să mă ştiu, să mă prezint, să mă simt, să mă angajez spre bucuria altora. Vreau să fiu lucrător de bucurie.

Până de curând, dacă m-ar fi ântrebat cineva care este cea mai mare bucurie a vieţii mele, n-aş fi putut răspunde la această ântrebare. Şi e firesc să fie aşa, devreme ce viaţa mea a fost urzită pe bucurii şi ântreţesută cu bucurii. Viaţa mea, ân principal, a fost un şir de bucurii.

Am avut bucurii din credinţa ân Dumnezeu şi din tot ce ţine de practicarea credinţei. Am avut bucurii din succese. Am avut bucurii din realizări. Am avut bucurii din relaţiile cu oamenii, cu cei din familia ân care am venit pe lume şi ân mijlocul cărora mi-am trăit anii copilăriei. Am avut bucurii din relaţiile cu rudele, cu prietenii, de care n-am dus lipsă, cu colegii, cu oamenii binevoitori câţi au fost ân jurul meu.

Am avut bucurii din multe din cărţile citite de mine sau pe care le-au citit pentru mine cei din jurul meu. Am avut, deci, bucurii peste bucurii. Şi ântr-o astfel de situaţie este greu să alegi o bucurie anume şi să spui despre ea: aceasta este cea mai mare bucurie a vieţii mele. Şi cu toate acestea, iată că a venit vremea să pot spune, abia ân al şaptezeci şi doilea an al vieţii mele, că cea mai mare bucurie a vieţii mele este apariţia cărţii de poezii a Maicii Teodosia – Zorica Laţcu. Conştiinţa mea âmi spune că cea mai mare bucurie a vieţii mele nu-i vreo bucurie din vre-un succes personal, nici din vreo realizare, fie ea cât de importantă, ci cea mai mare bucurie a vieţii mele mi-o dă „cartea cu bucurii”, „cartea cu poezii minunate şi ânminunătoare”, scrise de Zorica Laţcu Teodosia.

Mai zilele trecute m-a ântrebat cineva: „Părinte, cum explicaţi faptul că dumneavoastră  sunteţi aşa de optimist şi cum se explică faptul că atâta seninătate izvorăşte din cărţile dumneavoastră?”. Şi am răspuns: Asta se ântâmplă pentru că eu cred! Cred ân Evanghelie, cred ân ceea ce a spus Mântuitorul, cred că El ne cheamă, cred că ne ajută, cred că este „Bun şi iubitor de oameni”, că este „Milostiv şi iubitor de oameni”, că al Lui este „a ne milui şi a ne mântui”, cred că Dumnezeul nostru este „Dumnezeul milei şi-al ândurărilor şi-al iubirii de oameni”.

În general, intelectul se angajează mai uşor decât simţirea; depinde şi de structura omului. Îmi spunea Părintele Serafim Popescu: „Măi, la tine nu s-a făcut acordul ântre minte şi inimă”. Eu sunt un tip mai raţional, mai mental. Din acest motiv doresc, fiindcă nu am, să am o sensibilitate mai mare. Mă bucur de cei care au o sensibilitate mai mare.

Ziceam că dacă s-ar putea face un om din doi, mie mi-ar conveni foarte mult un om cu mintea Părintelui Arsenie şi cu inima Părintelui Serafim.

Lui Dumnezeu să-I slujeşti cu structura ta şi cu firea ta, nu trebuie să te formalizezi. Din Pateric aflăm despre doi părinţi cu totul deosebiţi ca structură şi anume: Avva Arsenie, care era un tip introvertit şi distant (poate de aceea era distant fiindcă era mai mult cu gândul la Dumnezeu), âi respingea pe oameni, se retrăgea. Şi celălat, Sfântul Moise Arapul, despre care ân Filocalie Părintele Ioan Casian spune că a fost cel mai iscusit dintre părinţii pe care i-a ântâlnit ân pustia sketică. Spune că Sfântul Moise, „cel dintre tâlhari”, care a devenit sfânt după ce mai ântâi a fost el ânsuşi tâlhar, a fost cel mai iscusit dintre părinţi. Şi acesta era un om foarte comunicativ. Se punea problema: care este mai bine primit ân faţa lui Dumnezeu, cel comunicativ sau cel distant? Şi s-a arătat ântr-o vedenie unui părinte două corăbii care mergeau pe râu; una era cu Avva Arsenie, şi Duhul Sfânt era asupra lui, iar cealaltă era cu Sfântul Moise Arapul şi ângerii âl hrăneau cu faguri de miere. Deci amândoi erau primiţi la Dumnezeu, fiecare ân felul lui lucrând. Şi ne pare foarte bine de treaba asta, fiindcă mie, care sunt mai deschis, mai comunicativ, mi-ar trebui foarte mult să mă obişnuiesc să fiu departe, să fiu rezervat, să fiu distant, să mă izolez. Eu nu sunt un tip care să mă izolez şi nici nu e necesar lucrul acesta, că dacă aş crede lucrul acesta aş face tot posibilul să fiu aşa.

Când m-am făcut eu călugăr aveam un prieten cu care am fost coleg, ca studenţi la Teologie, şi care mi-a scris la mănăstire după ce el ajunsese preot: „Îţi doresc să nu fii nici prea mult, nici prea curând, un călugăr tip”. N-aş putea zice că m-am gândit la aceasta sau că aş fi fost preocupat de aşa ceva, căci m-am gândit că omul se mântuieşte ân firea sa reală şi nu trebuie să-şi facă altă fire ca să-l primească Dumnezeu.

Eu sunt un om care iubeşte cultura. Pe mine două lucruri m-au ajutat ân viaţă: credinţa ân Dumnezeu şi cultura, şi pe amândouă le recomand.

Sunt destul de râvnitor pentru agonisirea unei culturi atât duhovniceşti, cât şi generale. Pentru nevoile ceasului de faţă, am ânvăţat şi unele limbi străine care mie, ca nevăzător, âmi sunt necesare pentru că prin mijlocirea lor am acces la cărţile pe care străinii la tipăresc pentru nevăzători. Pe lângă aceasta, pot fi de folos trecătorilor străini care vizitează mănăstirea noastră şi care sunt bucuroşi să poată comunica cu noi.

Fac ce-mi este propriu şi am convingerea că nu mă va osândi Dumnezeu că am lucrat cu puterile pe care El mi le-a dăruit. Când voi putea face mai mult, mai mult voi face. Deocamdată sunt ân situaţia celui care, deşi călugăr, âşi lucra ţarina şi din ce agonisea dădea milostenie. Unora li se părea că acest mod de lucrare nu se potriveşte cu vieţuirea cea mai presus de lume şi i-au interzis acest mod de lucrare. El a spus: „Dacă nu mi se dă voie să fac ceea ce pot face, altceva nu pot face” (Pateric). Aşa sunt şi eu. Veni-va oare vremea să las toate şi să urmez Domnului Hristos? Sau poate voi urma Domnului totdeauna cu toate ale mele, iar realizările pe care le voi avea ân această situaţie le voi oferi Domnului, zicând: „Ale Tale dintru ale Tale”, iar cei ce se vor bucura de ele poate vor zice ân rugăciunea către Dumnezeu: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ţie âţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru”. Fie voia Domnului!

Adeseori sunt la ândemâna vizitatorilor care vin la noi, prezentând istoricul mănăstirii şi dând explicaţii şi lămuriri. Când sunt solicitat stau de vorbă cu unii dintre credincioşii care doresc cuvânt de folos. Odată cu aceasta mă ocup şi de diferite studii ân vederea progresului meu sufletesc şi ân vederea pregătirii pentru predică.

Nu am un program bine precizat, pentru că ân condiţiile noastre aşa ceva nici nu se poate realiza. Deseori este cazul să zicem ca un părinte din Pateric: „Cu Hristos merg să lucrez ân cutare loc”. Se ivesc şi slujbe neprogramate, cum ar fi Sfântul Maslu.

Lucrurile esenţiale nu le-am ânvăţat la Teologie (la facultate), ci la mănăstire, din Pateric şi din Filocalie.

Filocalia este cartea mea preferată.

Eu am o vorbă şi le spun celor de la mănăstire că fiecare dintre noi ar trebui să gândim aşa: dacă ân această mănăstire numai unul ar putea să fie bun, acela vrea să fiu eu.

Unii, după ce mă ântorc la mănăstire, zic: „Părinte, v-am simţit lipsa!”. Şi eu zic că âmi pare bine că mi-aţi simţit lipsa, asta ânseamnă că âmi simţiţi şi prezenţa.

Pe mine unii mă socotesc „duhovnic mare” şi aşa mă socotesc cei care mă ascultă şi urmează sfatul meu. Alţii mă socotesc „duhovnic mic” şi aşa mă socotesc cei care nu mă ascultă. Iar alţii mă socotesc „de nimic” şi aşa se raportează la mine aceia care mă desconsideră. Şi sunt şi din aceştia destui. Norocul meu este că eu le iau pe toate cum vin şi nu mă opresc prea mult nici la cei ce mă socotesc „mare”, nici la cei ce mă socotesc „mic” şi nici la cei ce mă socotesc „de nimic”. M-am convins de multă vreme că cei care te laudă nu adaugă nimic la ceea ce eşti, după cum nici cei care te defaimă nu-ţi iau nimic din ceea ce ai. Toţi suntem oameni şi toţi putem şi să greşim ân aprecierile noastre.

M-a impresionat faptul că un fost deţinut politic, când a ânceput să vorbească ântr-o adunare festivă, ânainte de toate, a zis cu glas tare: „Doamne ajută-mă să nu greşesc”. Greşim noi ânşine şi greşesc şi alţii ân ceea ce ne priveşte pe noi. Lucrul de căpetenie este să ni se facă „ocara, ca cinstea; lipsa, ca ândestularea; paguba, ca şi câştigul şi străinii, ca rudele după trup”. Dacă ajungem la măsura aceasta am ajuns la nepătimire şi suntem fericiţi.

Un părinte de la noi de la mănăstire zicea: „Să ştii că ţie nu-ţi dă Dumnezeu nici o plată, că ţie âţi place aici la mănăstire!”. Păi âmi şi place. E drept că-mi place. Dar nu stau pe plată, dacă e vorba.

Vin la mine unii oameni după cuvânt de folos. De la o vreme âncoace, ştiţi ce cuvânt de folos le spun? „Să ne iubim unii pe alţii ca ântr-un gând să mărturisim.” E un cuvânt de la Sfânta Liturghie. Sau le mai spun: „După aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea iubire unii către alţii”.

Am şi eu un cuvânt care zic că e bine să-l ţină minte şi alţii: Întâi e datoria şi apoi vine bucuria. Deci ântâi ne facem datoria şi după datorie vine bucuria.

De multe ori le spun oamenilor care au un nume deosebit: Să-ţi fie viaţa cum ţi-i numele! De exemplu, dacă spune cineva că âl cheamă Modest, âi zic: Să-ţi fie viaţa cum ţi-e numele!

De când am ânceput să predic totdeauna m-am adresat oamenilor cu „voi”. Şi zice tata către mine: „Măi, tu le zici la oameni „voi” când spui poveştea la biserică”. (Poveştea ânseamnă predica. Dar de ce âi spunea el „poveştea”? Pentru că la ânmormntare se spune predica şi tot atunci se spune şi „povestea omului”; şi atuncea tata zicea că-i „poveşte” şi ce spune preotul la biserică). Păi, zic: Cum să zic? Păi, „Dumnevoatră”! Că doar acolo-s oameni mai bătrâni ca tine… Şi-i zic: Bine, bine tată, la slujbă cum zicem: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos să vină peste dumneavoastră peste toţi”? Sau: „Binecuvântarea Domnului să vină peste dumneavoastră peste toţi”?

Săracu’ tata. L-am ânvins, dar să ştiţi că nu l-am convins.

Să vă spun ceva frumos: e acolo lângă noi la mănăstire un doctor cu care mă am eu foarte bine, şi el totdeauna âmi spune: „Domn’ părinte, domn’ părinte”. I-am spus: „Nu-mi mai zice domn’ părinte, zi-mi „părinte”, că dacă zici aşa, zici şi domn’ şi toate le zici”. Dar el tot aşa o ţinea. Atunci âi spun copilului său: „Ia zi către tăticu-tău să nu mai zică domn’ părinte, să-mi zică numai părinte”. Şi copilul mi-a răspuns ceva care mi-a plăcut foarte mult şi am zis că mai ânvăţ şi eu de la copii: „Asta aş putea face dacă eu aş fi tatăl lui”. Adică trebuie să ne mai cunoaştem şi poziţia.

M-am ântâlnit o dată la mănăstire cu Vadim Tudor. O venit să-mi dea o carte, i-am dat şi eu una de Zorica Laţcu, şi zice el: „Eu v-am văzut pe dumneavoastră de mai multe ori – deci el o mai fost la mănăstire, cu mine n-o vorbit – iar dumneavoastră nu m-aţi văzut pentru că Dumnezeu e nedrept”. Cred că o vrut să spună că Dumnezeu la unii le-o dat vedere iar la alţii nu le-o dat, şi deci e nedrept că nu le-o dat şi la ceilalţi care n-au vedere. Şi-am zis: „Poate Dumnezeul lui Vadim Tudor, dar al meu âi perfect!”

Eram, mai anul trecut sunt 20 de ani, ân faţa unui magazin din Făgăraş. Şi un părinte cu care eram, Părintele Paisie, a intrat să-şi cumpere ceva din magazin şi pe mine m-a lăsat afară. Eu acuma, ca să nu stau âmplântat ântr-un loc, mergeam aşa pe vreo câţiva metri ânainte şi ânapoi. Şi numa’ aud pe un copil strigând: Uite mortu’! Uite mortu’! Şi-aud o femeie, o femeie cu glas bătrânesc – poate o fi fost bunica lui – care zice: „Unde vezi măi mortu’!? Unde vezi mortu’!?” Şi copilul m-a arătat pe mine. Şi femeia atunci l-a corectat, şi i-a zis: „Mă, ăla nu-i mortu’, ăla-i popa!”. Ce mă gândesc eu că s-a ântâmplat. Pe copil l-o fi dus la vreo ânmormântare şi i-or fi zis că-l duce la mort. Şi atuncea, când l-o văzut acolo pe preot o gândit că ăla-i mortu’…

Eu am 72 de ani âmpliniţi şi âncă nici o zi din viaţa mea n-am trăit-o fără să ântâlnesc pe cineva, fără să ântâlnesc un om. Şi nu-mi pare rău. Nu-mi pare rău pentru că prin oameni creştem.

Părintele Arsenie când mi-a dat mie ân atenţie rugăciunea lui Iisus, nu mi-a spus să mă interesez undeva de vreo carte despre rugăciune, nu mi-a spus să iau legătura cu cineva care ar putea să mă ândrume. Poate că Părintele şi-a dat seama că n-aş găsi un ândrumător, şi să ştiţi că nici n-am găsit. N-am găsit nici când n-am căutat, şi nu pentru că n-am căutat. Se putea ântâmpla să găsesc pe cineva fără să-l caut, dacă-i vorba. N-am găsit nici când am căutat şi nici eu nu pot fi un ândrumător bun ân privinţa aceasta.

Acuma să ştiţi că nu sunt un rugător din acela care e copleşit de rugăciune ân aşa fel âncât să-mi vină numai gânduri extraordinare ân rugăciune, âmi mai vin şi gânduri obişnuite. Dar nu-mi pare rău niciodată dacă âmi vine ân gând un binefăcător. Îl pun ânaintea lui Dumnezeu ân atmosfera de rugăciune şi zic: Doamne, ajută-l pe cutare, că uite m-a ajutat şi el pe mine, sau âmi vine ân minte o poezie frumoasă, o spun şi când mă rog, şi zic: aşa-i Doamne că-i fain? Asta ânseamnă âmbunătăţire de viaţă, să ajungi la nişte gânduri care să le poţi prezenta şi să le poţi ânvălui ân rugăciune.

Are un cuvânt Sfântul Isaac Sirul ân volumul X din Filocalie, cuvântul 72, de care m-au luat frigurile când l-am citit prima dată. Şi aşa mi-a plăcut, şi aşa m-a impresionat! În acest cuvânt spune el că „Dragostea de Dumnezeu – care-i fericirea sufletului – este vinul care veseleşte inima omului”.

Nu ştiu, parcă pe mine m-a stingherit totdeauna când am auzit că Dumnezeu Se şi mânie. Parcă aş vrea să fie un Dumnezeu care nu Se mânie. Că Dumnezeu pedepseşte, că Dumnezeu trăzneşte. Totdeauna când am auzit aşa ceva, parcă Dumnezeul meu e altfel. Totdeauna am avut o aderenţă la lucrurile acestea pozitive. Sfântul Apostol Pavel are un cuvânt care aşa de mult âmi place. Zice că „dacă Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pentru noi, oare nu ne va da toate âmpreună cu El?” (Romani 8, 32). E extraordinar!

Personal cred că Dumnezeu va mântui mult mai mulţi oameni decât credem noi că se mântuiesc.

Ce fain ar fi ân lumea aceasta dacă ar fi mulţi oameni care să se lupte âmpotriva fărădelegii spunându-i răului rău şi să nu aibă ezitări să atragă atenţia atunci când ceva trebuie ândreptat!

De două lucruri nu-mi pare rău din viaţa mea: dacă am făcut un bine şi dacă am dormit. De ce? Poate pare curios. Păi cineva care doarme şi âi odihnit apăi ăla are elan de muncă şi munceşte ântr-o oră mai mult decât ân trei ore de neodihnit.

Uneori mă gândesc că dacă ar fi să am posibilitatea să mă ântâlnesc cu Domnul Hristos faţă către faţă şi să am siguranţa că este chiar El Acela, n-aş avea să-I spun altceva decât ceea ce âi spun ân rugăciune, când zic: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Şi dacă totuşi L-aş ruga şi ceva special pentru mine, L-aş ruga să-mi dea mai multă putere să fac voia Lui şi să-I slujesc cu gând de preamărire.

Uite, eu acuma sunt bătrân, am 72 de ani, şi la 72 de ani nu mă simt mai aproape de moarte decât la 20 de ani.

Eu tare mi-aş dori – şi sunt sigur că o să se ântâmple ân veşnicie – să mă ântâlnesc cu trei sfinţi: Iosif din Arimateea, Sfântul Evanghelist Luca şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Ăştia trei parcă mi-s cei mai apropiaţi!

Câteodată mă gândeam că oare n-o să mi se ântâmple ceva? Că n-o să mor de bucurie, de câtă bucurie aveam din rugăciune?

Eu, dacă mor, vreau să mor de bucurie!

Mai zic eu câteodată aşa: atunci când o să trec eu prin „vămile văzduhului” o să se ducă dracii de- or mai intra şi alţii pe lângă mine. Nu pentru că sunt eu un om aşa de excepţional. Da’ nu-mi pot ânchipui să-L port pe Domnul Hristos ân suflet şi să poată să facă dracii ceva asupra mea.

Să ştiţi că eu cred din toate puterile mele că o să mă duc ân rai! Nu pentru că fac nişte fapte bune, că fac nişte lucruri extraordinare. Nu. Ci pentru că eu ştiu cum âi Dumnezeu. Şi dacă Dumnezeu âi Tatăl nostru şi dacă Dumnezeu âi ca tatăl fiului risipitor şi mai bun decât tatăl fiului risipitor, păi nu se poate să te respingă Dumnezeu dacă vrei să fi cu El, dacă e Tată. Nu se poate! Şi eu am conştiinţa asta. Şi de-aceea nici nu mi-e frică. Doamne ajută. Sunt sigur că o să cad direct ân braţele lui Dumnezeu!

Pomeniţi-mă vă rog şi pe mine, să fiu măcar cum gândesc oamenii că sunt.