Un cuvânt lămuritor
Ca âncheiere la cartea de faţă, m-am gândit să prezint un
cuvânt lămuritor. Acest cuvânt lămuritor mi-l âncep cu o amintire.
Era pe
la ânceputul lui mai, din anul 1954. Mă găseam atunci, ca
ânchinător şi ca vizitator, la Mănăstirea Maicii Domnului
din localitatea Tudor Vladimirescu, din apropiere de Tecuci, cunoscută de
toţi ca „Mănăstirea Vladimireşti”. Mă dusesem acolo
şi cu intenţia şi cu dorinţa de a o ântâlni pe Maica
Teodosia – Zorica Laţcu, despre care ştiam, dar âncă nu
ajunsesem să o cunosc; âi cunoşteam doar unele din minunatele poezii
pe care le tipărise.
La
Mănăstirea Vladimireşti l-am ântâlnit pe Părintele
Ştefan Slevoacă, care pe atunci era preot la Câmpulung Moldovenesc.
Am spus „l-am ântâlnit pe Părintele Ştefan Slevoacă”, sau puteam să spun că „Părintele
Slevoacă m-a ântâlnit pe mine”. Fapt e că ne-am ântâlnit, iar după ântâlnirea noastră am ajuns la
concluzia că de fapt „Dumnezeu ne-a
ântâlnit pe noi”. Veţi afla ândată de ce.
Părintele
Slevoacă avea un mare necaz: fiica lui, pe nume Sanda, ân urma unei
meningite, âşi pierduse vederea la vârsta de 11 ani. Trecuseră de
atunci doi ani, iar Sanda nu se putea âmpăca cu noua situaţie şi
Părintele Slevoacă şi soţia sa nu ştiau ce să
facă pentru a o linişti şi a se linişti ei
ânşişi. Întâlnirea
noastră a fost o minune. Părintele avea nevoie de un om ca mine.
Eram tânăr. Trecusem doar cu puţin de vârsta de 25 de ani. Eram
licenţiat ân teologie. Aveam ân mănăstire doar un an şi
eram călugăr. Toate acestea erau lucruri obişnuite; nimic nu era
deosebit ân ele. Ceea ce âmi dădea ânsă o competenţă ân
âmprejurarea de atunci, pe lângă cele enumerate mai sus, era faptul
că cele realizate erau toate âmplinite ân condiţiile lipsei de
vedere. Poate că purtam ân suflet lumina pe care mi-a dorit-o Mitropolitul
Nicolae Bălan, care mi-a adresat cuvintele: „Să ai lumină ân
suflet”.
Părintele
Ştefan Slevoacă a considerat ântâlnirea noastră ca un dar de la
Dumnezeu, iar pe mine m-a văzut ca un „trimis al lui Dumnezeu” ân folosul
fiicei sale şi a familiei ân general. La fel m-am considerat şi eu şi
am ânţeles ântâlnirea noastră de atunci ca o confirmare a unei
ândrumări, pe care mi-a dat-o Părintele Serafim Popescu din
mănăstirea noastră, când am mărturisit că sunt
nelămurit şi nedumerit şi că mă ântreb: „Cu ce voi
putea să fiu eu de folos oamenilor ân situaţia mea de simplu monah”.
La aceasta Părintele Serafim mi-a răspuns: „Nu te nelinişti,
că şi aşa nu noi âi folosim pe oameni, ci Dumnezeu âi
foloseşte prin noi, când vrea şi cum vrea El. Frăţia ta
pregăteşte-te ân aşa fel ca Dumnezeu să poată lucra
prin frăţia ta”. Am luat ân seamă cuvintele Părintelui
Serafim, deşi, trebuie să mărturisesc, nu eram sigur de
adevărul cuprins ân ele. Siguranţa am primit-o la destul de
scurtă vreme, la Mănăstirea Vladimireşti.
În chip
asemănător s-au ântâmplat multe lucruri ân viaţa mea. Aşa
s-a ajuns la tipărirea celor 9 cărţi ale mele, şi tot
aşa s-a ajuns şi la cartea de faţă. „A lucrat mai mult
Dumnezeu decât omul.” După cum aş putea zice că „a lucrat
Dumnezeu prin oameni”. Şi âncă şi mai mult: „Dumnezeu a rânduit
lucrurile ân aşa fel âncât aceste cărţi să existe şi
să-şi facă lucrarea”.
Cartea
de faţă este alcătuită din gândurile mele. Cuprinse ân cele
9 cărţi de până acum, precum şi ân diferite articole sau pe
casete. În acest ânţeles, cartea este a mea, „âmi aparţine”. Cartea
de faţă ânsă nu este a mea după alcătuirea ei. De
aceasta s-a ocupat prietenul meu Ionuţ Gânscă, Absolvent al Academiei
de Arte Vizuale „Ioan Andreescu”, iar acum la Facultatea de Teologie Ortodoxă
din Cluj. El a avut şi iniţiativa pentru această carte aşa
cum se prezintă ea şi tot el a scos din cărţi, din articole
şi de pe casete, gândurile mele şi le-a grupat pe idei. Din acest
punct de vedere cartea nu este a mea, ci a prietenului meu Ionuţ.
Aşa
cum odinioară, ânainte cu aproape o jumătate de secol, m-am ântâlnit
cu Părintele Slevoacă, şi ne-am mers prietenia âmpreună ân
vremea vieţii Părintelui şi ne-o continuăm şi
după aceea, tot aşa se ântâmplă şi cu prietenia dintre mine
şi Ionuţ Gânscă, deocamdată concretizată ân cartea de
faţă, care este şi a mea şi a lui, cum este şi a lui
şi a mea.
La
sfârşitul acestor rânduri lămuritoare, dau slavă lui Dumnezeu
pentru tot ce s-a făcut ca acestă carte să existe şi le
mulţumesc tuturor care au colaborat ân vederea existenţei
cărţii de faţă. Mă gândesc la cei care au lucrat
direct sau indirect, la cei care au contribuit financiar, pentru a se putea
realiza această carte pe care o trimitem cu toţii ca să-şi
facă lucrarea de ânmulţire a bucuriei, ea fiind o invitaţie la
bucurie prin titlul ei: „Veniţi de luaţi bucurie”. Să ne
bucurăm aşadar toţi de Părintele Ceresc, „de la care vine
toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit”, şi
de la care şi prin care s-a ajuns şi la cartea de faţă, pe
care o dorim lucrătoare de bucurie pentru toţi cei ce o vor citi sau
vor citi din ea.
Arhimandritul Teofil