Îmi strâng durerea-n inimă, ca-n teasc.
Din ea, mustind, poemele se nasc;
Şi fierbe mustu-n clocot rubiniu,
În buţi cu cerc de fier de-abia-l mai ţiu.
S-a limpezit apoi în căni de lut
Şi locul de mireasmă s-a umplut.
Ulcelele-nflorite îl cuprind
În smalţul lor... şi mâinile se-ntind
Să ia din rodul viei... Dar ce vreţi,
Voi, buze întinate, voi ochi beţi?
Voi de-n-zadar aţi ars şi-aţi însetat,
Că nu veţi bea din vinul meu curat.
Să spumege poemul lucitor
Din strofele cu flori în smalţul lor,
Să-l duc la Cina Domnului în dar,
Să stea-n potir, pe masa din Altar.
Atunci din rănile lui Dumnezeu
Va curge sânge sfânt în vinul meu.
E clipa jertfei. Voi cei luminaţi,
Voi cei desăvârşiţi, luaţi, mâncaţi.
Cei ţintuiţi pe cruci şi traşi pe roţi,
Cu sete, beţi dintru acesta toţi.
În drumul plin de sânge şi noroi,
Şi-am auzit, Stăpâne, paşii moi.
Ca raza coborîtă din senin,
Pluteai uşor, cu mlădieri de crin.
În jurul Tău, mulţime de norod,
Te pângărea cu sânge şi cu glod.
Şi cum mergeam în urma Ta mereu,
Stropi şi-asupra mea cu lutul greu.
Ci când norodul, Doamne, Te-a lăsat,
Întreg veşmântul alb Şi-era pătat.
Aş fi căzut cu sufletul învins,
Ci-n mila Ta o mână mi-ai întins.
Genuni adânci, ca-n vis s-au luminat.
Atunci privii veşmântul întinat,
Că-n inul alb vedeam cum înflorea
Din fiecare pată câte-o stea.
Bucură-te, leagăn alb de iasomie,
Către care-n roiuri fluturii coboară,
Bucură-te, raza stelei din vecie,
Şipot care curge lin cu apă vie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Dulcea mea Marie.
Bucură-te, floare fără de prihană,
Albă ca argintul nopţilor de vară,
Spicul cel de aur veşnic plin cu hrană,
Mirul care vindeci orice fel de rană,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Ploaia cea de mană.
Bucură-te, brazdă plină de rodire,
Munte sfânt, în care s-a-ngropat comoară,
Bucură-te, cântec tainic de iubire,
Clopot de chemare, cântec de mărire,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Blândă fericire.
Bucură-te, mărul vieţii care-nvie,
Pomul greu de roadă-n plină primăvară.
Bucură-te, iarăşi, ţărm de bucurie,
Dintru care curge miere aurie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Sfânta mea Marie.
Vă-ntreb pe cine plângeţi, copile din Sion,
Şi pentru cine-aduceţi în vasul vechi arome,
De jalea cui veşmântul şi l-a cernit Salome
Şi plânsul pentru cine răsună în Chedron?
Când miezul alb al zilei în umbre s-a-nvelit
Şi-n templul sfânt cu zgomot s-a rupt catapeteasma
Sub Cruce, prohodirea de ce-şi varsă mireasma,
Din ochii arşi de lacrimi, din trupul istovit?
De ce să-i strângeţi braţul cu patimă la sân?
Şi giulgiul nou, copile, de ce-l roşiţi în jale?
Şi vă răniţi genunchii în pietrele din cale
Şi pentru cine-aprindeţi făclii de dor păgân?
Priviţi spre cer, surioare. Cu trupul preacurat.
Mai alb ca pâinea jertfei din sfintele altare,
Mai alb decât potirul cu binecuvântare,
El stă în tronul slavei, de slavă-nconjurat.
Din palma Lui nu curge şiroi de sânge greu,
Ci vinul bucuriei din veşnic sfânta cină.
Din coasta Lui ţîşneşte izvorul de lumină,
Menit pe veci să facă din om un Dumnezeu.
Nu-L ungeţi cu miresme pe Cel de-a pururi viu
Şi nu-L culcaţi, fecioare, în giulgiu, sub piatra rece,
Căci iadul plin de flăcări nu va putea să sece
Izvorul de viaţă ce curge prin pustiu.
Vă-ntreb pe cine plângeţi , copile din Sion,
Şi pentru cine-aduceţi în vasul vechi arome,
De jalea cui veşmântul şi l-a cernit Salome,
Şi plânsul pentru cine răsună în Chedron?
Gătiţi-vă mai bine cu sfinte bucurii
În alb veşmânt de raze şi-n flori de fericire,
Gătiţi-vă cu crinii ce-au dat Bunavestire
Şi-n aur de iubire topiţi podoabe vii.
Pe harfe de lumină cântaţi cu vers de foc,
În glas de alăute şi-n sunet de chimvale.
Din suflete, făclie aprindeţi-i în cale,
Că-n veci lumina lumii scăpă de sub obroc.
În imn de biruinţă, copile din Sion,
Gătiţi pentru-nviere în vasul vechi arome,
Veşmânt de sărbătoare să-mbrace azi Salome
Şi stih de bucurie răsune în Chedron.
Cu sufletul spre Domnul am strigat:
”Iisuse-al meu, de pacea Ta mi-e sete.
Mă ţine lutul meu, de lut legat,
Şi-n van vrea fierea lumii să mă-mbete.
Spre Tine merge dorul meu întreg,
La Tine-mi este orişice dorire.
Ci lasă-mă de lut să mă dezleg,
Să vadă sufletu-mi a Ta mărire.
Mi-e sete de odihnă, Doamne-al meu,
Mi-s mâinile şi tălpile o rană.
Din coastă sânge-mi picură mereu,
În drumul de păcat şi de prihană.
Primeşte-mi, Bune, sufletul stingher,
Găteşte-mi Însuţi locul de hodină,
Mă lasă astăzi să mă-nalţ la cer,
Dezleagă-mă de haina mea de tină”.
Şi glasul Domnului grăi răspuns
”Durerea ta mă sfâşie de milă,
Când plânsul tău la mine a pătruns,
Mi-a înflorit o rană-n piept, copilă.
Ridică-n slavă ochii tăi uimiţi
Şi-mi vezi durerea spinilor pe frunte;
Priveşte-n ochii mei de plâns topiţi
Şi-n palme vezi-mi chinurile crunte.
Eu n-am cerut atunci să vin în sus,
Deşi Părintele ceresc mi-e Tată;
Din cupă am sorbit amar nespus,
Şi cupa mea e-n veci nedeşertată.
Dar rana ta mă doare mai cumplit,
Pe cruce-am sângerat şi penrtu tine!
Te-am cunoscut din veci şi te-am iubit,
Şi-i grea povara dragostei depline”.
Şi-am îngânat, cu duhul umilit:
”Primeşte-mă-n iubirea Ta cerească,
Şi lasă, Doamne-n lutul istovit,
Dureri şi răni în sânge să-nflorească”.
Te vindem iar cu sărutări viclene,
Prin nepăsare oarbă şi prin lene.
Te biciuim cu vorbe de ocară,
Te pălmuim cu ură ca de fiară.
Te adăpăm cu suc de-amărăciune,
Din pofte rele şi din stricăciune.
Te ţintuim pe cruci de nedreptate,
Prin cuiele uciderii de frate.
Iar împletim blestemele de tată,
Să-ncingem, Doamne, fruntea-nsângerată.
Tu iarăşi zici, în blândă rugăminte:
”Nu ştiu ce fac. Îngăduie-i, Părinte”.
Picioarele spălate de plânsul Magdalenii
Se frânseră. Sub raza divinei milostenii
Iisus căzu în rugă cu faţa-nsângerată
Şi greu în pacea nopţii rosti cuvântul: ”Tată,
Îţi simt durerea sfântă şi grija părintească,
Mă doare mila caldă ce vrea să mă-nvelească,
Mă tulbură iubirea şi jalea de Părinte.
Când sângele va curge prinos al jertfei sfinte,
Când urletul mulţimii va cere de la Tine
Să osândeşti pe Domnul luminilor depline,
Când voi sorbi pe Cruce buretele cu fiere,
Când Fiul Tău cădea-va sub bici fără putere,
Când sfârtecându-mi trupul în drumul alb de ţară
Voi duce spre Golgota cereasca mea povară,
Părinte-al meu, în milă să nu-ţi uiţi legământul,
Mă lasă cu durerea să mântuiesc pământul.
Să nu-ţi aduni blestemul şi fulgerele toate,
Ca să opreşti mânia neputincioasei gloate;
Nu-i pedepsi pe dânşii cu ploaie de pucioasă,
În marea Ta iubire mă uită şi mă lasă,
Mă lasă, Doamne-al milei, să nu-ţi mai simt iubirea,
Să ştiu că nu-mi ajunge la Tine tânguirea.
Te-mbracă azi în haina lucirilor de stele
Cu bucuria sfântă a învierii mele.
Ca să nu ştiu cât suferi în lumile-Şi senine,
Părinte, fă să treacă paharul de la mine.”
Iisus ridică fruntea şi-ncepe să coboare.
O aripă de înger L-atinse cu răcoare.
E fum de lumânări pe zugrăveală?...
Un întuneric greu cernit-a zarea,
Când iconaru-n sfânta lui sfială,
Temutu-s-a să-ţi vadă-ndurerarea.
La cruce stai. Pe haina cenuşie
Mâini albe, mult prea albe, se-mpreună.
În tine doar durerea mai e vie,
Căci lacrimi nu mai ai, să plângi, Prea-Bună.
În bezna mută faţa ta-i lumină;
Pe ea nu-i scris doar chinul unei mume;
E toată răstignirea Lui deplină.
E toată suferinţa fără nume.
Că le-ai purtat în Fiul tău pe toate
Şi-i Crucea Lui în ochii tăi răsfrântă.
Aşa a vrut să zugrăvească, poate,
Un iconar, făptura ta preasfântă.
Şi ca să bei şi tu întreg paharul,
Pe frunte, peste lunga ta maramă,
În loc de spini, cu raze iconarul
A scris în răni durerea ta de mamă.
E drumul prin pustiu. În lungul zării,
Abia mijeşte ziua. De departe,
Nisipu-n unde moi, ca apa mării,
Îmbracă sihăstriile deşarte.
Un măgăruş cu ochii blănzi te poartă.
Te-ai încrezut în pasul lui cuminte.
Cum creşte-n zări mereu câmpia moartă,
Tu-ţi pleci spre sân privirea ta fierbinte.
Căci ai la sân copilul şi te doare,
Să pleci cu el în aspră pribegie:
Peste căpşorul Lui, mângâietoare,
Răsfrânt-ai vălul tău, cu gingăşie.
De ce ţi-s, Maică, genele muiate?
Petreci în minte alte prigoniri?
Îl vezi pe El cu palme sfâşiate,
Cu trupul jertfă sfintei Lui iubiri?
În mijlocul nisipurilor, poate,
Singurătatea Lui e mult mai blândă.
Odată fi-va părăsit de toate,
Şi-un vânzător ascuns va sta la pândă.
Mai este timp? Un înger se pogoară
Deasupră-ţi, ca un sol de mângâiere.
Frânturi de raze te-nvelesc, Fecioară,
Şi-alături merge Iosif în tăcere.
Din slava Ta cerească Te coboară
Spre Betleemul sufletului meu
Şi-n staulul smereniei, Fecioară,
Intrând, să naşti pe unul Dumnezeu.
Să-L înfăşori în cântece de slavă,
Ca-n scutece subţiri de bumbăcel;
Şi ca-ntr-o iesle plină de otavă,
În pacea Duhului să-L culci pe El.
Pleca-vor
magii, soli din altă zare,
Călăuziţi de focul alb de stea,
S-aducă nou prinos de închinare,
La staulul smereniei, Doamna mea.
Ci eu voi pune-n mâna lor bătrână
Tot aurul cuvântului isteţ;
Voi făuri din versul meu, Stăpână,
În jarul gândului comori de preţ.
Căldura rugăciunilor de seară
Va-nfierbânta cădelniţele reci:
Tămâia magilor va arde iară,
Cu fum de proslăvire până-n veci.
Şi ca să fie plină dăruirea,
Voi presăra din visteria lor,
Cu boabele de smirnă grea, iubirea,
Cea fără de prihană şi cu dor.
Ştiu că nu-s vrednică, Fecioară,
Să-ţi fiu în noapte acoperământ;
Ci-n mila Ta din ceruri Te coboară,
Să naşti în duhul meu pe unul Sfânt.
Crescut-au ghiocei în fulgi de nea?...
Atât de albă-i primăvara mea!
Mi-i sufletul de patimi neatins
Şi cerul floare peste el a nins;
Aleasă floare de mătăsuri moi
A nins în noapte peste pomii goi
Şi i-a-nvelit în borangic uşor.
A prins o boare, caldă ca un dor,
S-adie rar miresmele din Rai.
Al fluturilor măiestrit alai
A curs în suflet, liniştit şi blând,
Pe căi de taină, din adânc de gâng.
Şi sus, deasupra albei năluciri,
Pluteşte raza sfintelor iubiri.
Dă primăverii-n duhul meu lumini
Şi se răsfrânge-n ochii tăi senini.
În trup curat de Maică nenuntită,
Crescu sfânt trupul Tău din har ceresc,
Precum din ploaie şi din raze cresc
Mănoase spice-n ţarina rodită.
Şi, ca un bob de grâu dumnezeiesc,
Te-ai măcinat în ura cea cumplită
Şi-ai hărăzit fiinţa Ta zdrobită,
Acelor mulţi, cari veşnic flămânzesc.
Smeriţi, cu slabe mâini nesăţioase,
În ruga lor din veci Te-au aşteptat,
Cerşind mereu fărâme luminoase.
Cu sânge şi cu lacrimi frământat,
În focul dragostei Te-ai copt, Hristoase,
Şi spre viaţă veşnică Te-ai dat.
Aşa se-ncepe jertfa de iubire:
Din alb potir crescut în flori de crin
Primi fecioara prima-mpărtăşire,
Sorbi miresme dulci în loc de vin.
Şi Tainele de pace făcătoare
S-au săvârşit atunci în chip nespus,
Când I s-a dat în lujerul de floare
Mariei, sfântul Trup al lui Iisus.
Că-n clipa-n care mâna ei smerită
Atinse crinul mândrei primăveri,
Se-nfăptui minunea negrăită
Pe veci a luminatei Învieri.
Şi-mi zise Domnul: ”Eu sunt Frumuseţe;
În Mine-i cald sălaş de primăveri;
La Mine zorile sunt făr` de seri,
Şi Duhul înfloreşte-n mii de feţe.
Psaltirea negrăitei învieri
Din glasul Meu se toarce cu mândreţe,
La Mine arde patima-n blândeţe
Şi cântă desfătarea din dureri.
Am tainice izvoare de culori,
Am şopot plin de dulce glăsuire.
Şi Eu revărs din veşnice comori,
Peste aleşi puteri de plăsmuire,
Şi-i fac să-Mi fie asemănători
În duh, prin arzătoarea lor iubire...”
Cu raza, baţi din veci aceeaşi cale,
Cum vii din nesfârsit înspre-nserări
În umbra noastră faci din nou cărări,
Să Te primim cu zvon de osanale.
Te dăruieşti, cu rodul toamnei Tale,
Doar celor care plâng în aşteptări,
Aluneci lin, căzând din zări în zări
Spre duhuri care ştiu să fie goale.
Tu treci mereu în neguri nesfârşite
Să biruieşti amurgul prin Calvar
Şi-n taina frumuseţii negrăite,
Te naşti de sus în foc de raze iar,
Ca să-mplineşti minuni făgăduite,
Lumină Tu, nespus de mare har!
Lerui, Doamne, Ler,
Din înaltul Cer,
Cerne Maica, cerne,
Fulgii moi i-aşterne,
Nimeni să nu-i vadă
Urma prin zăpadă,
Să nu se cunoască
Ce fiu va să nască.
Lerui, Doamne, Ler,
Din înaltul Cer,
Coboară, coboară
Preasfânta Fecioară;
Dar pe unde merge
Urma i se şterge,
Taina din vecie
Nimeni să n-o ştie.
Lerui, Doamne, Ler,
Din înaltul Cer,
Intră-n staul iată,
Maica Preacurată;
În staul de vite,
Pe paie strujite,
Să nu se cunoască
Ce fiu va să nască.
Lerui, Doamne, Ler,
Din înaltul Cer,
Cerne luna, cerne,
Raze albe-aşterne,
Lumină cerească,
Din iesle să crească,
Razele-n zăpadă
Îngeri să le vadă,
Din înaltul Cer,
Lerui, Doamne, Ler,
Mai vii şi astăzi? Mila iar te poartă,
De sus, spre staulul din Betleem?
Din lume n-ai cules destul blestem?
Iubirea Ta nici astăzi nu e moartă?
Spre duhuri vii, cu îngeri de lumină,
Spre inimi vii cu strălucit alai,
Şi-n iesle nu e nici un fir de pai,
E numai piatră goală, numai tină.
În tainiţe de inimi nu e pace,
Şi frig ca-n duhuri nici în peşteri nu-i.
Noi n-avem, Doamne, piei de oaie-n cui
Şi scutece noi n-avem din ce-Şi face.
Tu vii... Pogori în noi ca-ntr-o pustie.
Te-mpiedici în nisip din loc în loc,
Dar nu găseşti nici apă-n noi, nici foc,
Nici albe dobitoace ca să-Şi fie
Tovarăşi buni în drumuri tăinuite
Şi nici ciobani cu glugă de blândeţi.
În noaptea noastră fără dimineţi
Nu sunt cărări de raze prăfuite.
Nu şi-ar găsi în noi, ca să-i îndrepte,
Nici magii steaua lor cu lung fuior.
Arhanghelii, venind din cerul lor,
Ar îngheţa pe nevăzute trepte.
Ci, Doamne-al meu, au dragostea putea-va
Să dea viaţă golului din noi?
Aştept... În duh sunt gânduri cu noroi
Şi moartea-şi vântură în inimi pleava.
Suflete, de ce te zbaţi mereu?
Urli ca o fiară-nchisă-n cuşcă;
Dinţii de sălbăticiune muşcă,
Muşcă sângerând zăvorul greu.
Suflete, ai vrea să zbori la cer?
Bine ştii, că-i strâmtă colivia.
Îţi opreşte aripa – zglobia –
Cu zăbrele cenuşii, de fier.
Suflete, ţi-i dor să te înalţi?
Ştii că te loveşti de grinzi în creştet
Şi răsună jalnic lemnul veşted,
Când lovindu-ţi capul vrei să salţi.
Suflete, te-ajunse dor de Rai?
Bine ştii că-i calea nesfârşită.
N-ai în mână bâtă ţintuită,
Nici merinzi în traista goală n-ai.
Suflete, ţi-i greu să stai în laţ?
Te-mboldeşte aprig dor de ducă?
Nu te zbate. Bine ştii şi tu că
Sânge curge-n cuşcă, de te zbaţi.
Suflete, aşteaptă puţintel:
Vor pieri zăbrelele odată,
Va pieri şi cuşca-nsângerată
Şi vei fi-n lumină singurel.
Se vor rupe grinzile de lemn,
Gratiile de fier se vor deschide,
Şi-ai să uiţi de laţurile hâde,
Suflete, aşa ca la un semn.
Doamne, dintr-a inimii prisacă,
Dorurile-n roi spre Tine pleacă.
Lungă-i calea foarte, pân´ la Tine...
Cum s-o afle bietele-mi albine?
Fac popas în ierburi înflorite,
Spornic sug dulceaţă din ispite
Şi să bea din floare dacă-ncearcă
Aripa de pulbere şi-o-ncarcă.
Din măceş, din crini, din mătrăgună,
Mirul florilor în stup l-adună.
Mustul dulce-luminos le-mbată.
Au uitat spre Tine drumul, Tată!
Ca mărgăritarele-n şiraguri,
Lin s-aşează faguri lângâ faguri.
Doamne, într-a inimii prisacă,
Dorurile ceară or să-ţi facă
Şi din ceară Şi-oi aprinde Şie,
Mâine, la vecernie, făclie.
Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine,
Am cules argintul nopţilor de Mai.
Am legat în cântec zumzet de albine,
Glas de alăută, dulce viers de nai.
Am aprins în suflet tinere văpăi,
Străluciri de aur, flăcări de rubine,
Am căutat în noapte luminate căi,
Către Tine, Doamne, numai către Tine.
Am cetit din file vechi, cu slovă ştearsă,
Stih de preamărire, sfânt Numelui Tău,
Am ţesut în pânză Jertfa Ta nearsă,
Ce-a zdrobit tăria veşnicului rău.
Am cântat iubirea sfintelor femei,
Care-au mers la groapă, ca să Şi se-nchine,
Am cusut din raze râuri de scântei,
Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine.
Şi-am trimis spre ceruri tainică solie,
Dragoste curată, dor nepătimaş,
Să-mi găteşti de nuntă haină argintie
Şi-n sclipiri de soare să-mi găteşti sălaş.
Dragostea curată, dorul din solii,
Cu miros de smirnă-n rugă să se-mbine,
Ca să urce fumu-n valuri viorii,
Către Tine, Doamne, numai către Tine.
Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine,
Vreau să-mi frângă, albe, oasele sub roţi,
Vreau să-mi curgă, rumen, sângele din vine,
Trupul meu cel fraged să mi-l rupă toţi.
Învelită-n haina marilor dureri,
Suflet plin de taina lumilor divine,
Să păşesc pe calea grelelor tăceri,
Către Tine, Doamne, numai către Tine.
Ridici pleoape mari de neguri grele
Şi ochii Tăi, lumină, mi-i arăţi.
O, Doamne şi stăpân vieţii mele,
Sunt ochi, purtând adânc noian de stele,
Sunt ochi de foc, ce-aprind pustietăţi.
Sunt mari ciorchini de boabe luminoase;
Din ele raze curg, în loc de vin.
Sunt ochii Tăi ca spadele tăioase,
Arzând cu răni adânci şi dureroase,
În cearcănele cerului senin.
Căci de-ar pica o lacrimă fierbinte
Din jarul lor întunecat şi greu,
S-ar prăbuşi în flăcările sfinte
Pământul tot şi morţii din morminte,
Scântei, s-ar înălţa la Dumnezeu.
Ar fi un singur foc, nemărginire
De flăcări albe-n val de vâlvătăi.
Şi n-ar mai fi nici trupuri, nici simţire:
Ar arde numai focul Tău, Iubire,
Lumină-n lungul veşnicelor căi.
Prin noapte Domnul m-a chemat. Şi lin
Urcam spre culmi, păşind pe cer senin.
Pe urma mea se aşterneau uitări
Adânci ca nesfârşitul unei mări.
Comoară cu belşug de mângâieri,
În calea mea se deschideau tăceri.
Ci eu pluteam, plin încă de pământ.
Ce greu, ce greu era să-mi iau avânt!
Încet, chemarea sfântă mi-a deschis
Prin noapte, largă pârtie de vis.
În juru-mi stelele clipiră moi
Şi-am înţeles atunci că suntem doi.
Trecea prin beznă mersul nostru mut.
Ce greu, ce greu mă dezlipeam de lut!
Ce-a fost apoi, eu n-aş putea să spui,
Dar am văzut în umbră faţa Lui.
Şi cum a fost nicicând eu n-am să ştiu,
Simţeam că arde-n mine focul viu.
Vedeam, aleasă-n tainice lumini,
O frunte albă din chenar de spini.
O clipă, flăcările m-au durut...
Ardea pe mine haina mea de lut.
Iubirea pâlpâi şi, drept-apoi,
Crescu – foc liniştit de rug - din noi.
Nu mai simţeam nici bucurii, nici dor,
Urcam acum uşor, tot mai uşor...
Păşeam spre culmi, pe pârtia de vis
Şi-n urma mea, uitarea s-a închis.
Pe drum tot mai adânc, tot mai înalt,
M-a dus mereu Iubirea Celuilalt.
În noaptea asta, Domnul m-a chemat;
Pe culme, fiinţa mea s-a destrămat,
Simţeam că nu mai vreau, că nu mai pot,
Şi amândoi eram un singur tot.
Ca sufletul de schimnic în pustie,
Adânc pătrund în tine, Bucurie!
Străbat încet cărările deşarte,
Încolo, înspre miezul tău, departe.
Mă biciuieşte vântul Tău fierbinte,
Rupând bucăţi din slabele-mi veşminte;
Mă bate soarele cu raze grele
Şi seceta-mi brăzdează cute-n piele;
Mi-a ars dogoarea frigurilor chipul,
M-a fript la tălpi cu foc uscat nisipul.
Ca sufletul de schimnic în pustie,
Petrec adânc în tine, Bucurie!
Când lutul meu se mistuie-n dogoare,
În duh trimiţi mireasmă de răcoare.
Când sufletul mi-e foc fără prihană,
Îl potoleşti cu ploile de mană...
Când buzele îmi tremură, uscate,
În duh reverşi cuvinte luminate;
Şi când de sete sufletul îmi moare,
Şâşnesc din Tine tainice izvoare.
Ca sufletul de schimnic în pustie,
Te preamăresc, Izvor de bucurie!
Acolo, sus, în munţi pustii de iască,
Prăpastie de flacără se cască
Şi focul linge-ntinderea cerească.
Un semn s-a arătat în cer, departe.
Citeam din flăcări vii, ca dintr-o carte,
Cuvântul sfânt al întreitei Arte.
Scria pe cer de noapte jerăgaiul.
Ce limpede-mi suna-n ureche graiul,
Ducând pe val de cântece tot Raiul.
Că limbile de flacără-mi arată,
Pe nori de armonie necreată,
Dumnezeirea, încă ne-ntrupată.
În piatra care n-a fost lustruită
Şi-n poezie încă negândită,
Treimea stă şi azi înlănţuită.
Am tâlcuit din flăcări Întruparea;
Crescut-a-n Duh, din har ceresc, cântarea,
Cum creşte-n zări, neţărmurită, marea.
Curgea, curgea, din veşnice izvoare,
Să lege rod în minţile fecioare,
Cum pică roua-ntr-un potir de floare.
Acolo-n adâncimi de taine sfinte,
Se întrupează cântecu-n cuvinte,
Cum Tatăl hotărât-a mai´ nainte.
S-a arătat în cer un semn mai mare:
Un cântec întrupat suia spre Soare,
Suia spre Slăvi, cu Crucea în spinare.
Trecând prin şapte nopţi fără de vad,
Cu îngerul m-am pogorît la iad;
Nici foc, nici fum, nici clocote de smoală -
O veşnicie netedă şi goală...
Stau trupuri lângă trupuri, prinse-n chin,
Ca boabele de struguri în ciorchin.
Nici ploi de plumb, nici aspră biciuială -
O mucedă, cumplită lâncezeală,
Că nu se mişcă-n veci nimic din loc,
Nici flacără de dor, nici gând de foc.
Că-n aerul pătruns de făr´delege,
Nu poate val de cântec să se-nchege
Şi-n cuget pângărit şi necurat
Cuvântul sfânt nicicând nu s-a-ntrupat.
O piatră-ncremenită-n nemişcare
Puteri să dea viaţă nouă n-are.
În noaptea fără margini totu-i şters,
Culoare, formă, armonie, vers.
Din goluri, care fără fund se cască,
Nu poate frumuseţe să se nască;
În duhurile oarbe de păcat
Nu străluceşte chipu-i luminat.
Cu Îngerul treceam prin iad în pripă,
Vedeam durerea care nu mai ţipă.
Pe-ntinsul înfiorător de mut
Se ţes zăbranice de chin tăcut.
Stau osândiţii-n cruntă neclintire,
Cu trupu-nveşnicit în zvârcolire,
Cu rânjetu-mpietrit pe faţa lor,
Cu răni, ce ard adânc, dar nu-i mai dor.
Se-ncheagă-n jar, ca gheţurile-n râuri
Şerpi otrăviţi de pofte şi desfrâuri.
Petrec în sânul Marii Urâciuni
Mulţime nemişcată de nebuni.
Pe toţi i-a şters din Cărţile Vieţii
Păcatul împotriva Frumuseţii.
Se zbate năvalnic potopul de dor,
Sporind înspumatele-i ape;
Şi valul tresaltă, sub taină de nor,
Aproape de ceruri, aproape...
Se pierde lumina în val de potop,
Stihiile-n spume se-neacă...
Tot creşte adâncul, cu strop după strop,
Ci dorul în veci nu mai seacă.
Eu nu pot, Părinte, să trec peste el,
Să ies din sărmana mea arcă.
Trimis-am în zare sfios porumbel
Şi iată aştept să se-ntoarcă.
Doar apele tulburi s-or trage prin văi
Şi lumea-nnoise-va toată,
Atuncea trimite-vei îngerii Tăi,
Din arca de lut să mă scoată.
Pe ce Te-am cunoscut ? Nu Te-am văzut
Şi nu Te-am auzit; dar am ştiut
Că Tu erai Acela... N-am simţit
Nici fâlfâirea hainei; neclintit
Era în casă totul şi ´necat
În beznă, când deodată s-a mişcat
Ceva, dar n-am ştiut: în mine fu
Mişcare, sau în juru-mi. Ştiu că Tu
Ai fost Acela. Nu, n-ai strălucit
În slavă mare, nici nu Te-ai ivit
Să-mi dai să-ţi pipăi urmele de cui.
Dar Te-am simţit şi n-aş putea să spui,
Cum ai venit şi iarăşi, cum Te-ai dus.
Simţeam că o putere de nespus
Mă-nvăluie, răpindu-mi suflul tot
Al vieţii în vârteju-i. Cum nu pot
Să scriu, pe ce Te-am cunoscut? Orbit,
Tot sufletul îmi tace ca un schit...
Pe ce cunoşti că-i zi, chiar de nu vezi,
Şi ştii că-i noapte, chiar dacă veghezi?
Putea-voi să găsesc vre-un semn de-al Tău,
Când gândul, ameţit, se pierde-n hău,
Şi-n minte-abia de pot să-l mai cuprind?
Ce punte pân´la Tine voi să-ntind,
Pe care Tu să vii, senin în jos?
Eu Te-am simţit aşa de luminos
Că n-am putut să văd. O vreme-am stat
Cu ochii-nchişi ca moartă. Nemişcat
Ai stat şi Tu în mine, undeva,
Şi eu în Tine. Dragoste era
Această neclintire? Nu mai ştiu...
Dar mi se pare lumea un pustiu
Şi ziua, întuneric nesfârşit,
De când în noapte, Doamne, Te-am simţit,
Atât de-aproape. Dragostea era?
Stăteam pierdută-n Tine, undeva,
Învăluită cald în Dumnezeu...
Şi Tu erai în mine, Doamne-al meu!
Mergeam prin întuneric, undeva.
Făclie-aveam, gătită dinadins;
Dar iată că din umbră mi-o a stins
Şi m-a luat de mână Cineva.
N-am întrebat nimic. Păşeam arar
Şi-aşa-mi părea cărarea de fierbinte,
Că tainic gândul stăruia în minte:
Să nu-mi atârne haina jos în jar.
Simţeam dogoarea flăcării în jur
Şi mă uimeam că nu-i vedeam lucirea.
Mergând, ştiam că las în urmă firea
Şi-am început să văd, ca printr-un ciur.
Cuvinte, cum nu pot să prind în voi,
Simţirea mea, în voi ca să rămână?
Mergeam prin flăcări negre, mână-n mână,
Topiţi în veşnicie, amândoi.
Şi-atât era de dulce acest mers,
Încât aş fi dorit ca niciodată
Să nu atingem ţinta-ndepărtată.
Dar bezna-n jur s-a sfâşiat, s-a şters.
N-am cunoscut pe Cel ce mă ducea,
Şi nici n-am vrut. Lumina se mărise,
Păşeam prin alb, vecia-ncărunţise
Şi flacăra din juru-mi strălucea.
Cu ochii beţi de albul mult, cătam
Să văd un chip: o umbră sau o rază.
Ci ochi-mi n-au avut nimic să vază,
Decât lumina albă. Înotam
În valuri de lumină, undeva.
Şi n-am ştiut că asta e iubire,
Să treci din beznă în nemărginire,
Cu mâna strânsă-n mâinile Cuiva.
Când ne-am oprit, s-a-ntors privirea mea
Spre Cel ce mă dusese. Şi uimită,
Am cunoscut lumina nesfârşită,
Că toată, valuri, de la El venea.
Înspre tărâmul celălalt,
E loc închis cu gard înalt;
Dar am văzut, printre uluci,
Atâtea cruci, atâtea cruci...
Părea tot locul ţintirim,
Păzit cu zbor de Heruvim,
Cu cruci de piatră, albe, mari,
Cu cruci de brad şi de stejar.
Şi cruci de-argint şi de oţel
Cerneau lumină peste el,
Iar cruci de aur şi de fier
Sclipeau ca semnele pe cer.
Atâtea cruci mi s-au părut
Că toate una s-au făcut.
O cruce mare strălucea,
Sub greul ei un Om zăcea.
- Tu cum de poţi să le mai duci,
Atâtea cruci, atâtea cruci?...
Căsuţa mea de scânduri s-a aprins.
Ardea în noapte. Focul a cuprins
Şi tindă şi odăi şi coperiş.
Voiam să plec din casă pe furiş,
C-o legatură-n mână. N-am putut.
În val de flăcări albe m-am zbătut;
Vecinii toţi dormeau; şi de-n zadar
Plângeam, închisă-n grinzile de jar.
Şi, ca să pot scăpa din casa mea,
Am lepădat şi haina, căci ardea,
Şi-am aruncat şi legătura-n foc.
Mă-năbuşeam şi nu vedeam deloc;
Cuprinsă de uimirea morţii, stam
În oarbă nemişcare. Aşteptam
Să ardă-n mine tot, să fiu un scrum
Şi vântul să mă vânture pe drum.
Am auzit un zvon de prăbuşiri,
Şi casa mea pieri; subţiri, subţiri,
Se ridicară palele de fum...
În goliciunea mea pornii la drum.
Cerşeam lumini şi-n pragul nopţii reci
S-au fost deschis zări albe de poteci.
Curată ca o candelă-n altar,
Cu trupul plin de răni şi greu de har,
M-am pomenit urcând pe scări cereşti,
Spre miezul dragostei dumnezeieşti.
Ştiam acum că focul fost-a pus
În casa mea, de mâna lui Iisus.
Veniţi la El, fecioare din Sihar,
Cu ramuri verzi, cu scoarţe moi şi dese!
Din scrinuri scoateţi albele veşminte,
Din templul vechi luaţi podoabe sfinte,
Legaţi cununi din flori de câmp alese,
Veniţi la El, izvor de veşnic har!
Gătiţi-I calea, mame din Sihar!
Aşterneţi în ţărână grâne coapte,
În valuri late scoateţi pânză nouă.
Aduceţi ierburi dulci, sclipind în rouă,
Aprindeţi torţele ca-n miez de noapte,
Căci iată, vine, Cel ce-i plin de har!
Cântaţi-I imnuri, roabe din Sihar!
Gătiţi-vă cu glas de bucurie.
Cântaţi ca păsările-n zori pe ramuri,
Vestiţi minunea peste mii de neamuri!
Lin curge azi izvor de apă vie,
Menit să curme-al vieţii noastre-amar.
Iar eu, cea mai umilă din Sihar,
Îi voi aşterne sufletul în cale,
Ca-n mintea mea de-a pruri să rămână
Lumina întâlnirii la fântână,
Când vraja cuvântării Lui domoale
S-a legănat în vânt de cireşar.
Pentru ca iubirea noastră să-nflorească,
Albă cum e crinul Bunelor Vestiri,
Pentru ca mlădiţa dragostei să crească,
Plină de miresme, dulce de rodiri;
Pentru ca din neaua grea de peste iarnă
Rod de viaţă caldă iarăşi să legăm,
Pentru ca lumina peste noi să cearnă,
Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să-Şi verse binecuvântarea,
Ca un zvon de vânturi line, peste noi,
Pentru ca în suflet să-I simţim chemarea,
Când plecăm genunchi, seara, amândoi;
Pentru ca-n iubirea Lui să ne-mpreune,
Când, cuprinşi de patimi, numele-I strigăm,
Pentru ca-n vecia Lui să ne cunune,
Domnului să ne rugăm.
Pentru ca belşugul ţarinilor grele
Să ne facă traiul rodnic şi umil,
Pentru ca răsfrângeri din surâs de stele
Să sclipească-n lacrimi ochii de copil;
Pentru ca sudoarea să ne miruiască
Şi-n lumina morţii viaţa s-o cercăm,
Pentru ca din muncă pacea să rodească,
Domnului să ne rugăm.
Pentru ca-n mulţimea îndurării Sale
Însuşi să-şi pogoare pasul către noi,
Pentru ca să-I ducem sufletul în cale,
Cu miros de smirnă şi cu ramuri moi;
Pentru ca-n lumina alb-a dimineţii,
Din strânsoarea cărnii să ne dezlegăm,
Şi-ntr-un pas să trecem pragul larg al vieţii,
Domnului să ne rugăm.
Aşa Te vede duhul meu, Stăpână:
Te duce Ana, Maica-Ta de mână.
Cum urci cu paşi mărunţi pe sfânta scară,
În ochi porţi cerul nopţilor de vară
Şi părul Tău e caer de lumină.
Smerit în rugă, trupul mic se-nclină
Şi faţa de copil aşteaptă harul.
Ca să-Şi picteze slava, iconarul,
Topit-a-n flăcări vechea lui comoară,
A prefăcut-o-n pulbere uşoară
Şi pata de argint a hainei Tale,
A încrustat-o-n raze ca în zale.
În juru-Şi focul curge, ca o apă.
Cu frăgezimi de mugur care crapă,
Mânuţa poartă lujerul de floare,
Iar Sfântul Duh, în fâlfâiri uşoare,
Cu vraja curăţiei şi a milei,
S-a aşezat pe umărul copilei.
Din norii albi şi moi ai înălţimii,
Cuminţi, Îţi ies în cale Heruvimii.
În cuviinţă mare, iconarul
Cu fir de-arnici a-ncondeiat chenarul,
Iar sus de tot, pe cea din urmă treaptă,
Potirul sfânt al jertfelor Te-aşteaptă.
Văzut-am azi la templu pe Zeul cel străin.
Din ce străfund crescut-a făptura lui de crin?
Din ce-nălţimi pogoară privirea lui de vis?
Ce bezne-adânci la pasu-i luminii s-au deschis?
Ce haos plin de valuri, ce mări s-au despicat,
Când glasu-i blând în rugă spre cer s-a ridicat?
Ce tainică putere i-a fost sortită lui,
Să rătăcească-n lume ca fiu al nimănui,
Ci-nvăluit în taina seninei lui blândeţi,
Să fie-n umilinţă stăpân peste vieţi?
De ce, lăsându-şi lumea de dincolo de zări,
S-a pogorât la oameni, să sufere ocări,
Şi pentru cine, spuneţi, picioru-i preacurat
În pulberea din cale, tăcut, a sângerat?
Şi pentru ce, asemeni miresmelor de preţ,
Rămâne-nchis cu duhul în asprele peceţi?
Când oare, lepădându-şi veşmântul lui de lut,
Se va-nălţa în slavă, senin ca la-nceput?
Văzut-am azi la templu pe Zeul cel străin,
El strălucea ca neaua, în haina lui de in.
Mi s-a părut o clipă că-n rostul lui uşor
Mă cheamă, că mă strigă cu milă şi cu dor,
Că pentru mine, numai, în suflet l-a durut;
Că este-al meu o clipă, că mi s-a dat în dar
Făptura lui curată, ca jertfă la altar;
Că-l port de-acum în mine, că este-al meu de-acum,
Şi m-am trezit, cu faţa în pulberea din drum.
În tinda mea cu umbre dulci, Stăpâne,
Atâtea seri la rând ai poposit,
La masa albă m-ai blagoslovit,
Atins-ai vinul şi ai frânt din pâne.
Atâtea seri la rând s-au irosit,
Căci n-au văzut privirile-mi păgâne,
Că trupul sfânt Şi l-ai ascuns în grâne,
Şi sângele cu vin l-ai îndulcit.
Şi azi, ca-n alte seri, în tind-ai stat.
Ca să te vadă ochii mei, sărmanii,
Paharul lin l-ai binecuvântat.
În zvonul vechi din sfintele cazanii,
Cu scump sângele Tău m-am adăpat
Şi trupul Tău s-a frânt spre-mpărtăşanii.
Ne-am pomenit în plină primăvară:
Din cer lumina picură, ca mierea,
Coboară peste câmpuri tămâierea
Din ruga cald-a vântului de seară.
Din clopote de floare, Învierea
Răsună-n zvonuri de mireasmă rară
Şi păsările toate se-mbătară
De cântece, mai dulci ca mângâierea.
În leagăn alb de ramuri înflorite,
Va creşte rodul plin de desfâtare,
Ci-n suflet, gheţurile nu-s topite
Şi tot mai urlă vântul de pierzare,
De patimi, peste duhuri pustiite.
......................................................
În van stă, Doamne, Jertfa pe altare?
Ai vrea să-L aibi o clipă pentru Tine,
Şi L-ai luat pe Fiul Sfânt la sân,
Uşor L-ai dus în câmp, să doarmă-n fân,
Iar Tu-n genunchi veghezi între sulfine.
Aş vrea să ştiu, ce dragoste-i mai tare
În ochii tăi de Maică fericită?
Te uiţi la Prunc cu faţa-nvăluită
De-atâta foc de multă închinare!
Dar buzele, cu floarea lor cerească,
Par că şoptesc cuvintele de-alint,
Cu sunet de cleştar, cu viers de-argint,
Cum numai mame ştiu să le şoptească.
Aşa cum stai plecată peste Dânsul,
În veghea Ta, uimită de minune,
Laşi mâinile sub văl să se-mpreune
Şi genele să Şi le ude plânsul.
În gândul meu lumina Ta răsare
Şi preamăresc pe vechiul iconar,
Care-a ştiut, primind din ceruri har,
Să nu dezlege taina Ta cea mare.
Miez alb în sâmburele meu de lut,
În mine-ai fost şi nu Te-am cunoscut.
Sau poate eu eram în Tine-nchisă
Ca sâmburele-n carnea de caisă?
Căzusem în pământ de undeva
Şi miezul dulce-n mine aştepta...
A fost o vreme secetă în ţară,
Livezile pe dealuri se uscară,
Pădurile ardeau adânc pe cer,
Şi iarna fu senină şi cu ger.
În mine miezul alb stătea-n neştire,
El nu-şi pierdu puterea de rodire.
Ca ceara-n uscăciune m-am topit,
Dar lacrimi izvorând, m-au răcorit.
Şi lacrimi după lacrimi se-nşirară,
Urzind mănoase ploi de primăvară.
Crengi mari, cu blândă floare, au crescut
Din miezul sâmburelui meu de lut.
Ci nu ştiu cum să Te numesc Iubire:
Părinte, frate, domn, prieten, mire...
Căci să vorbesc cu meşteşug nu ştiu,
Dar parcă, Doamne, Mumă-mi eşti şi Fiu.
Nevrednică sunt, Doamne, milostivirii Tale
Şi Şi-aş cere iertare, dar nu ştiu cum să cer;
Ci Tu pricepi cuvântul din mute osanale
Şi tâlcul rugăciunii de lacrimi şi tăceri.
Îmi ştiu fărădelegea: greşită sunt, Stăpâne,
Prea mult am stat cu ochii plecaţi, cătând în lut,
Prea multe griji avut-am în zilele de mâine
Şi n-am iertat, când rana în suflet m-a durut.
Şi-am prea iubit făptura, dar Te-am uitat pe Tine,
Şi cântecul ţărânii l-am ascultat prea mult,
Am irosit comoara de armonii divine
Şi glasul cel de taină eu n-am vrut să-l ascult.
Mi-am împletit cântare din grele flori de tină,
Am îndrăgit mirosul de verde şi de crud,
Am prea iubit amurgul, cu zarea-i de lumină
Şi turma de căpriţe, cu botul mic şi ud.
Mi-am împletit cântarea din floare de mătasă,
Am îndrăgit mirosul de miere şi de tei,
Am prea iubit podoaba şi haina de mireasă,
În zămbetul câmpiei, mijind sub paşii mei.
Nevrednică sunt, Doamne, milostivirii Tale,
Căci n-am sporit talantul, pe care mi l-ai dat,
Ci ca un rob netrebnic, am irosit în cale
Mulţimea milei Tale şi darul Tău bogat.
Acum, cutremurată de taina Cinei sfinte,
Stau, Doamne, înainte-Şi, în goliciunea mea,
M-apasă greu pe umeri aducerile-aminte
De patimile firii, de toată pofta rea.
Din gând smerit primeşte, Iisuse, rugăciunea,
Hrăneşte-mă pe mine cu har îmbelşugat,
Adapă-mă cu milă, îmbracă-mi goliciunea
Cu raza de sfinţenie din chipul Tău curat.
Să nu mă laşi, Preabune, să plec nemângâiată,
Căci îmi cunosc păcatul şi taina Ta o ştiu
Strig către Tine, Doamne, din inimă plecată,
Să nu mă lepezi astăzi, ci lasă-mă să viu.
Sfinţeşte-mă, Iisuse, şi taina mi-o arată,
Pogoară-n mine harul prin ungerea cu mir,
Şi fă să nu mă ardă văpaie-nfricoşată,
Când buza mea de tină sorbi-va din Potir.