Alte Poezii Religioase
Grăit-am, ieri, prin lacrimi, cu Domnul şi I-am spus:
De noi cum nu Şi-e silă, preascumpul meu Iisus?
Cum nu-Şi întorci Tu faţa, cu silă, de la noi
Şi cum mai poţi să suferi făptura de noroi?
Cum poala preacurată, Stăpâne, n-o fereşti
În tina omenească să nu Şi-o murdăreşti?
Cum vrei să calce-n lume piciorul Tău curat,
Cel care peste aripi de îngeri a călcat?
Cum poţi să suferi, Doamne, miros de putregai,
Când ai tămâia dulce a crinilor din Rai?
Tu, care stai în cerul cu mari luminători,
În inima mea rece, cum vrei să Te cobori?
Ca Petru, ani de-a rândul Te-am izgonit mereu:
Ieşi de la mine, Doamne, că păcătos sunt eu!
Dar n-ai plecat. Ba încă cu pasul Tău curat,
Ai coborât tot cerul, în iadul meu spurcat.
Cu pasul Tău pe mine de tot m-ai curăţit
Cu raza Ta tot chipul Tu mi l-ai strălucit
Cu focul Tău pe mine, cel rece, m-ai aprins
Şi peste sărăcia mea, goală, ai întins
Un colţ al hainei Tale şi m-ai făcut bogat,
Mi-ai dat inel, coroană, porfiră de-mpărat.
Mi-ai încăput în suflet, Tu, Cel neîncăput
Şi sufletul meu, iată, Tu cer nou l-ai făcut.
În sufletul meu, astăzi, Tu Însuţi locuieşti,
Cu Maica Preacurată, cu cetele cereşti.
Şi pentru toate-acestea, Iisuse preaiubit,
În cerul nou din suflet să fii în veci slăvit.
Colo spre amurg,
Ploi de aur curg.
Ceru-i o lalea.
-Tu de unde vii, în zbor,
Răzleţită, ca un dor,
Pasăre de nea?
-Colo-n depărtări,
Dincolo de zări,
Este-un loc curat,
Larg şi desfătat:
Unde ochi nu plânge,
Unde n-a curs sânge,
Unde glonţ n-ajunge.
Unde nu străbate
Geamătul de frate,
Oful de orfană,
Plânsul de vădană,
Unde, prin fânaţuri,
Nu-s curse, nici laţuri.
Unde-i numai floare,
Umbră şi răcoare,
Unde nici o rază
Nu mai înserează...
Căci e loc curat,
Binecuvântat,
Loc de bucurie
Şi de veselie,
Care nu se trece,
Ci în veci petrece.
-Pasăre de nea,
Fă pe voia mea,
Dorurile mele,
Zboară tu cu ele,
Mai presus de stele,
În ţările-acele.
-Ba, că dorul tău
Mare e şi greu;
Aripile mele,
Mări, sunt mititele,
Calea-i lungă foarte,
Şi nu pot să poarte
Aripi mititele
Doruri mari şi grele.
Eu de unde vin
E numai senin
Şi acolo nu-i
Dorul nimănui.
Doamne, pentru toată sărăcia sfântă,
Pentru calea albă în singurătate,
Pentru istovirea cărnii sfâşiate,
Pentru cuiul care-n palme mi se-mplântă,
Pentru strălucirea lacrimii curate,
Pentru dorul tainic care-n suflet cântă,
Oasele sărmane bine Te cuvântă
Pentru toate-acestea, Doamne, pentru toate.
Pentru că Tu, Doamne, eşti nespus de mare,
Pentru că eşti Unul în desăvârşire,
Pentru că eşti Însuţi vatră de iubire,
Soare de dreptate, blândă desfătare,
Pentru că eşti slavă, milă şi-ndurare,
Pentru toate-acestea, îţi aduc mărire.
Doamne, încă să nu-mi dai
Frumuseţile din rai.
Şi încă nu-mi dărui
Ale slavei bucurii.
Nu mă-ndemn încă să-ţi cer
Fericirile din cer.
Până când, prin lume-ţi duci
Tu, povara sfintei Cruci,
Până când însângerat
Şi lovit şi înspinat,
Treci pe calea cu dureri,
Fericire cum să-Şi cer?
Dă-mi, Stăpâne, Crucea Ta
Şi mă-nvaţă a o purta.
Şi în inimă, cu jale,
Dă-mi durerea Maicii Tale
Şi în piept, cu frângere,
Dă-mi a Maicii plângere.
Dă-mi, Stăpâne, să-Şi sărut
Urma paşilor, în lut
Şi mai dă-mi cu sârg, s-alerg
Tălpile să Şi le şterg,
Cu iubirea mea duiosă,
Ca Femeia păcătoasă.
Doamne, sfântul Tău cuvânt
Este, pe acest pământ,
Aluat pe care-l pui
În făina gândului
Să îl faci ca să dospească
Dospitura cea cerească.
Tu care toate le poţi,
Pentru toate, pentru toţi,
Pune-n mine aluat,
Să-l dospesc neîncetat
Şi cuvântul Tău cel Sfânt
În covată să-l frământ.
Şi-n cuptorul cel de foc
Al durerilor să-l coc,
Şi să fac sfinte prescuri
Pentru cuminecături.
Crin al mântuirii noastre,
Scump şi gingaş trandafir,
Răsărit din spinii slavei,
Bucură-te, sfânt Potir!
Cel ce ai mireasma vieţii,
Floare dragă tuturor,
Mărul cel crescut din coasta
Bunului Mântuitor.
Bucură-te, căci în tine
Necuprinsul a-ncăput
Şi s-a coborît în vreme
Domnul Cel fără-nceput.
Bucură-te, strigăm ţie,
Căci ai pâinea cea de sus,
Tu, izvor al nemuririi,
Care curge din Iisus.
Hrănitorul tuturora,
Tu eşti cel ce potoleşti:
Foamea, setea, neputinţa,
Firii noastre omeneşti.
Tu ne aperi de păcate,
Căci în tine stă Hristos,
Şi mereu primim din tine
Harul Lui cel luminos.
Tu, podoaba Liturghiei,
Pârga Sfântului Altar,
Cer şi scaun al măririi
Bucură-te, sfânt Pahar!
Luminile Tavorului te-nvaţă,
O, suflete, cum să te schimbi la faţă.
Şi de voieşti să fii un alt Hristos,
Pe ucenici să-i laşi la poale, jos.
În ploaia harului, pe vârf de stâncă,
Să guşti singurătatea cea adâncă.
Ci tu aşteaptă, colo sus, să vie,
În duh, bărbaţii: Moise şi Ilie.
Ei vor veni şi vor grăi cu tine,
În taină, despre tainele străine.
Şi Moise, omul tare în cuvânt,
Şi-o da lumina Duhului Preasfânt.
Iar omul focului ceresc, Ilie,
Te va aprine-n dragostea cea vie.
O, schimbă-ţi faţa, suflete al meu;
Dintr-un nimic tu fă-te dumnezeu.
Tu stai învăluită în lunga ta tăcere
În poală porţi pe Fiul-mănunchi de crini zdrobiţi
El poartă-n cap cunună din spinii cei slăviţi
Şi peste Fiul curge în val a ta durere.
Ce taină spui prin lacrimi mănunchiului de crini
Doar mâna Ta grăieşte cu rănile din palmă,
Şi mai grăieşte fruntea cea netedă şi calmă
Pe care stă înfiptă cununa Lui de spini.
Fiinţa ta întregă grăieşte către Dânsul:
Şi eu am fost pe Cruce cu Tine, Fiul meu.
Şi coasta mea-i străpunsă cu fierul lăncii greu
Şi faţa mea-i uscată de mult ce-a ars-o plânsul.
Şi port şi eu pe frunte cunună ca şi-a Ta
Şi din burete, iată, şi eu am supt oţetul
Şi mi s-a scurs şi mie viaţa pe încetul
Ca lumii întregi viaţă cu Tine să pot da.
Şi crinul meu cel dulce, căzut în sfâşiere,
Şi eu, gustat-am, iată, paharul cu amar,
Şi acum îmi dă, Stăpâne, şi negrăitul dar
Să ajung să văd în faţă Slăvita Înviere.
Şi-aşa cum stai grăind cu crinii tăi
Parcă mireasma lor sorbind-o toată
Te pleci spre poala ta înmiresmată
Tu însuţi, ca un crin înalt din văi.
Şi-mi vine-aşa să-mi plec genunchiu-n taină
Cu mintea uluită de copil
Şi-apropiindu-mă cu pas umil
Să-ţi sorb miresmele de crini din haină.