Spre insulă
Insula albă cu cedrii umbroşi şi cu viţe bogate,
Insula-n care străbunii trăit-au în veacuri uitate,
Doar pescăruşii o ştiu, căci pe albe frânturi de coloane
Scutură aripa lor în amurg, luminoase broboane;
Şi, când se duc să se culce în templul Athenei fecioare,
Sfâşie pânza uitării, ţesută pe sfinte odoare.
Locul e plin de mireasma sfioasei aducei aminte.
Fete se uită-n fântână de-şi strâng cingâtorile-n ţinte.
Poartă cununi de viorele în părul cu luciu de rază.
Flacără-n ochii lor umezi - dorinţa iubirii e trează.
Când se coboară la mal, să se scalde fecioarele-n mare,
Apa senină se trage-n adâncuri şi valul tresare.
Spuma, uşoară dantelă, le mângâie-n treacăt piciorul.
Lakon pescarul le vede, - şi-l arde în inimă dorul.
Toarce Hrysothemius firul subţire şi nited de lână.
Vântul de seară cu cântecul mării în taină se-ngână.
Iese din umbră de cedrii cu ochii-n lumină, Comata.
Când o cuprinde, s-anină de el, ca o trestie, fata.
Tras-am în mare o luntre-aşternută cu mândre covoare.
Hai să căutăm printre valuri, pe marea cu spumele-n floare,
Insula-n care bătrânii trăit-au în veacuri uitate,
Insula albă cu cedrii umbroşi şi cu viţe bogate.
Zilele mele s-au scurs, liniştite ca cerul de vară.
N-am cunoscut niciodată, Lamprissa, plăcerea amară.
Ochii mei n-au cunoscut niciodată arsură de lacrimi,
Trupul meu fraged şi tânăr departe stătuse de patimi.
Nu ştiu ce zeu a voit să-mi sfâşie viaţa senină.
Sunt ameţită, Lamprissa, ca omul ce-i beat de lumină.
Simt cum o dulce sfârşeală-mi pătrunde tot trupul subţire.
Pieptu-mi se zbate şi ochi-mi sunt umezi de o cladă simţire.
Toate le ştii tu, Lamprissa. În zori ne sculam amândouă.
Şi ne scăldam pe-ntuneric, ca florile noaptea în rouă;
Ne pieptănam la lumină, ţi-aduci tu aminte, surioară?
Pentru a strânge-n cosiţă a razelor mândră comoară.
Pânza de in era fină şi albă ca raza de lună.
Caprele-apoi le păzeam împreună, stând sus pe-o stâncă.
Noaptea ades ne-a găsit pierdute în zarea adâncă.
Stele ardeau în văzduh, aprinzându-ne-n suflet lumine,
Cântecul nopţi-şi ţesea armonia din blânde suspine.
Astfel, în noapte, stăteam amândouă cu ochii la stele.
Nopţile verii sunt scurte, Lamprissa, ca clipele rele.
Viaţa-mi curată şi plină era ca o rujă-nflorită.
Vântul fierbinte de patimi suflă peste ea o clipită.
Nu ştiu ce zeu mă atinse, în nopte, cu suflul fierbinte.
Ştiu că din clipa aceea tot haosul îmi urlă în minte.
Vântul îmi scutură ruja - bogată şi dulce risipă.
Anii senini mi s-au dus, mi s-au dus, ca un vis de o clipă.
Nu ştiu ce zeu mă făcu să cuprind adâncimile firii,
Cine făcu să-mi pătrundă în inimă patima lirii,
Cine e cel ce mă-mbată cu caldă mireasmă de floare,
Cine îmi arde obrajii cu blândă mătase de soare?
El mi-a robit trupul tot, în sufletul meu locuieşte,
Mâna mi-o poartă pe liră şi-n cântece line-mi vorbeşte.
Patima sfântă în mine cu flacără tainic aprinde
El, numai el, şi viaţa şi visul întreg mi-l cuprinde.
Cine e zeul puternic ce-n suflet îmi zace şi cântă?
Cerul întreg şi pământul cu drag către el se avântă.
El e puternic şi mare – e mult adorat în Larissa.
Mâna mi-o poartă pe liră, Măreţul Apollo, Lamprissa.
Mi-aduc aminte, Daphnis; când înfloreau lumine,
Pe ţărmul alb, departe pe mare, pe coline,
Eu mă trezeam în cântec de imnuri vechi şi sfinte;
Suflam pe trupul neted argintul din veşminte.
Mergeam cu pasul sprinten prin soare la fântână.
Săltau şi sânii tineri şi amfora din mână.
Dormeam în ierburi coapte sub soarele amiezii.
Uimiţi priveau la mine căpriţele şi iezii.
Smulgând din câmp mănunchiuri de flori, adânc deschise,
Îţi împleteam cunună de frunze şi de vise.
Când singură, prin ierburi torceam, zicând de jale,
Simţeam pe gât pecetea săruturilor tale.
Strângeam în coşuri grele glicinele şi macul.
Ca-ntr-un ajun de nuntă-mi împodobeam iatacul.
Când peste ţărm amurgul creştea, ca o minune,
Creştea din suflet dorul şi cântecul de strune.
În visul meu tu însuţi veneai, tu, dulce mire,
Cu gene-ngreunate de taină şi iubire
Şi mâinile-ţi în tremur îmi desfăceau, uşoare,
Trei noduri împletite în lunga-mi cingătoare.
Dar razele de lună alunecau în casă,
Cu adieri de cimbru. Mă ridicam sfioasă
Şi-ncet trăgeam perdele, ca lungi fâşii de ceaţă,
Mi-aduc aminte, Daphnis: am mai trăit o viaţă.
Departe sunt Zeii de noi, o! iubite Melampus, departe.
Zadarnice-s rugile noastre şi jertfele noastre deşarte.
Fecioarele albe-n zadar îngenunche pe lespezi de piatră.
Şi vinul de preţ în zadar îl turnăm în cenuşa din vatră.
Olympul străluce-n zăpadă, cu vârful în negură deasă.
Acolo şed Zeii tăcuţi, din vecii nesfârşite, la masă.
Din cupe-nflorite cu aur beau, rumen nectarul cel veşnic,
Când Hesper aprinde pe masă lumină de stele în sfeşnic.
Petrec un veleat de odihnă-n senină şi grea nemişcare,
Căci frunţile lor neatinse-s de mirul sudorii amare.
Şi braţele albe nu ştiu să răstoarne o brazdă cu plugul,
Căci fiicele noastre le duc în prinosuri la temple belşugul.
Beţia de rodnică sevă ce curge cu murmur în vine
Străbate cu greu, o! iubite Melampus, în trupuri divine.
Dorinţa ce arde cu luciu în mândre priviri de fecioare
Nicicând n-a-ncălzit cu scânteia privirile nemuritoare.
În suflete Zeii nu poartă dureri dătătoare de viaţă
Şi nestrăbătute-s de răni mădulare cu luciu de gheaţă.
Ei nu văd prin negura vremii că ”azi” înfloreşte măslinul,
Că-şi varsă din cupă cu picuri de rouă miresmele, crinul.
Privirile lor sunt orbite-n lumina de foc a veciei
Şi genele lungi le sunt arse de soarele cald al tăriei.
Ravarsă lumină prin trupul uşor ca o spumă de mare.
Străbate prin trup raza moale, căci trupul lor umbră nu are.
Făptura din veci împăcată şi-o poartă pe câmp şi prin
crânguri.
Departe sunt Zeii de noi, o! iubite Melampus, şi singuri.
Moira nu-mi dete să cad vitejeşte la porţile Schee;
Nici la palatul lui Priam, lovit de săgeţile-achee.
Marele Hector căzut-a, jertfit de divinul Achile.
Morţi sunt feciorii lui Priam şi moarte-a lui Priam copile.
Moira nu-mi dete să cad vitejeşte la porţile Schee
Prins şi legat, fui târît de Agamemnon la tabări-achee
Şi Simoisul gemu, când între suliţi şi săbii,
Fiul lui Pelor din Troia, fu dus către negre corăbii.
Moira nu-mi dete să cad vitejeşte la porţile Schee.
Fiul lui Pelor trăit-a ca rob în câmpiile achee.
Plângeţi, fecioare din Rhodos, pe mândra, pe frageda Chloe.
Smirnă şi-aloe aduceţi - că-i dulce mireasma de-aloe.
Crocus de aur culegeţi şi dafini şi negre viorele.
Plânge câmpia, fecioare, şi marea cu murmure grele.
Chloe cu mâinile albe, torcea lâna blândelor mioare,
Firul subţire şi neted, curgea ca o rază de soare.
N-a fost în toată Hellada o mână să-nvârtă mai bine
Fusul cel plin, care cântă, suveica cu susure line.
Pallas, Athene şi Hera, zeiţa cu ochi de văpaie,
Prinseră pismă amară pe Chloe, copila bălae.
Plângeţi fecioare din Rhodos, pe mândra, pe frageda Chloe.
Smirnă şi-aloe aduceţi - că-i dulce mireasma de-aloe.
Fecioare din Athena, nu plângeţi. E-n zadar.
Aceea care doarme sub lespedea albastră
Nu simte plânsul vostru, fierbinte şi amar,
N-aude tânguirea, nu vede jalea voastră.
Aceea care doarme sub lespedea albastră
A strălucit ca neaua pe muntele cel sfânt,
A fost podoaba vie pentru cetatea noastră,
A fost subţire-n mijloc, şi dulce la cuvânt.
Fecioare din Athena, nu plângeţi. E-n zadar.
În câmpul cu miresme culegeţi trandafirii,
Culegeţi crocus galben şi busuioc amar,
Căci zace-aici, ucisă de rănile iubirii.
Tu, care treci pe cale, cinsteşte-acest mormânt.
Sub piatra albă zace Kleon, pescar din Creta.
Un dor ascuns îl duse de tânăr sub pământ,
Când se topea zăpada pe muntele Hymetta.
El a iubit pe Klytis, cea iscusită-n mers,
Cu ochi adânci ca marea ce-mbrăţişează Creta.
El a iubit pe Klytis, fecioara dulce-n viers,
Cu trupul alb ca neaua din muntele Hymetta.
Tu, care treci pe cale, cinsteşte-acest mormânt.
Nebun de dor se stinse Kleon, pescar din Creta.
Când Eros îl atinse cu focul lui cel sfânt,
El se topi ca neaua, pe muntele Hymetta.
Sufletul meu era plin de iubire senină:
Amforă plină de miere cu zumzet de-albină.
Trupul meu dulce, o ramură ninsă de floare,
Graiul meu, taină ţesută din umbre uşoare.
Domnului meu i-aş fi dat în dulceaţă de miere
Cântec de floare cu umbre adânci de durere.
Domnului meu i-aş fi dat, de-ar fi vrut, neatinsă,
Amforă plină de miere şi ramură ninsă.
Domnul meu însă veni şi suflă peste mine
Flacără albă de-argint cu văpăi de rubine.
Amfora plină de zumzet tăcu şi se sparse.
Florile dulci ca o taină se scutură, arse.
Iată de-aceea mi-e trupul golit de dulceaţă,
Gura mi-e mută şi sufletul fără de viaţă.
A-nflorit amurgul ca o rană;
Apele-n adâmc au sângerat,
Bat cu zvon de harfă tyreniană
Valuri grele, ţărmu-nsingurat.
Vine noaptea sângele să-l spele,
Ca să lege rana-n neguri moi,
Se presară pulberea de stele,
Să oprească sângele şiroi.
Ca să nu se-aprindă-n depărtare
Rana zilei roşii - până-n zori,
Mâna blondă toarnă peste zare
Vinul greu şi negru din ulcior.
A venit să smulgă iar din mine,
Flori crescute-n sânge – flori de răni
Să-mi aducă-n mâinile-i senine,
Înfloriri de rug şi buruieni.
Noaptea şterge lacrimi şi sudoare
Cu năframa albă - văl de nori,
Curmă iar, cu proaspăta ei boare
Arşiţă cumplită şi fiori.
Ziua nouă-şi sângerează rana,
Raze ard ca suliţi lungi de fier.
Lină, noaptea-şi ia pe umăr cana
Pas cu pas se-nalţă către cer.
Umple-ţi iar de vin ulciorul, iară
Pulbere de stele să-ţi găteşti,
Răni să vindeci şi să speli, fecioară,
Şi dureri de veci să odihneşti.
Astăzi am fost la fântână. Era şi Lamprissa cu mine.
Ea-ncepuse să zică un cântec din vremuri bătrâne,
Despre zăpada târzie, când arde pe ramură floarea,
Despre o tufă-nflorită, pe care o scutură boarea.
Oare de unde-a venit străinul cu ochi de lumină?
Oare-a venit din Olimpul înalt, cu mireasmă divină?
Ori vreun rege era, rătăcit de alaiul lui falnic?
Nu ştiu, - dar inima-n piept începuse să-mi bată năvalnic.
El a cerut de băut şi Lamprissa-i întinse ulciorul.
Glasul lui dulce făcu să tresalte în mine tot dorul.
El în tăcere ridică privirile-albastre şi pline.
Eu am privit în pământ, - dar simţeam că se uită la mine.
Apoi aşa, dintr-o dată, mi-a spus: ”Eşti atât de frumoasă!
Eşti ca un lujer ce poartă flori grele şi moi de mătasă.
Şi cum te pleci şi cum ochii i-ascunzi între lungile gene,
Eşti ca un lujer, pe care îl pleacă o boare alene”.
Îmi înflorise ruşinea-n obraz. Şi-am privit pe cărare.
El se întoarse domol şi plecă, murmurând o urare.
Astăzi am fost la fântână. Sunau ca un cântec în mine
Vorbele dulci, ce rostise străinul cu ochi de lumine.
Eu m-am privit în fântânâ. El are dreptate, străinul:
Nici nu ştiam ce subţire-s în mijloc, ce plin îmi e sânul,
Nici nu ştiam ce năvalnic îmi arde obrazu-n dorinţă.
Nici nu ştiam cât de gingaş se pleacă întreaga-mi fiinţă.
Eu am simţit tulburare, privindu-m-aşa, în fântână.
M-am depărtat binişor, şi-am luat pe Lamprissa de mână.
Am fost pe malul mării astă noapte
Am vrut să văd cum se ridică luna,
S-ascult în pace cântecele mării.
Am aşteptat o barcă, numai una.
Am stat pe-o stâncă şi-am privit în noapte.
Deasupra mea era noian de stele,
Sub mine ritmic se izbeau de maluri,
În spuma albă, valurile grele.
Am aşteptat o barcă, numai una,
Dar n-a venit, simţeam că n-o să vie.
În urmă, luna mare a pălit
Şi se deşteaptă zarea purpurie.
Şi din Okeanos iese Aurora.
Cu ochii plini de nouă strălucire,
Am scris încet, cu degetu-n nisip,
Numele tău, senina mea iubire.
Azi noapte ne-am trezit. Lamprissa zise:
”Mi s-a părut că cerul înflorise
Ca o petală-ntinsă de cicoare.
Se revărsau luminile în zare
Şi iarba moale-mi mângâia piciorul.
Mi s-a părut că se-mplinise dorul
Şi, culegând în poală trandafirii,
Simţeam în piept durerile iubirii”.
Şi i-am răspuns: ”Mi s-a părut şi mie,
Că frunza-n pom e toată arămie,
Că-n pârg se-ndoaie ramurile-n două,
Şi boabe mari de struguri ard în rouă,
Iar bruma de pe rod sclipeşte-n lună.
Din spice coapte împleteam cunună
Şi nu mai ştiu: aievea e ori vis e;
Mi s-a părut că viaţa mea rodise”.
Azi noapte ne-am trezit. Cu picuri grele,
O ploaie caldă ne bătea-n perdele.
Un zeu senin în noapte se avântă
Şi firea toată bine o cuvântă.
Un zeu cuprins de-a ţarinii iubire,
Din cer, coboară ploaie de rodire.
Noi n-am mai zis nimic, ci amândouă,
Cu ochii-nchişi, am ascultat cum plouă.
Torceam pe prag în răsărit de lună.
Şi visul meu spre tine s-avânta.
În suflet, tainic dragostea cânta,
Ca lira când uşor loveşti o strună.
Simţeam în visul meu o nouă viaţă.
Dar mâna alb-a mamei m-a atins.
Şi mângâierea ei mi s-a prelins,
Ca strop de mir curat şi sfânt pe faţă.
Când mi-a vorbit, i-am cunoscut durerea.
Cu glasul greu de griji mi-a spus aşa:
”Te-am plămădit în trup, copila mea,
Precum albina plămădeşte mierea.
Când sângele curat ce-ţi curge-n vine
L-am colorat cu tainice iubiri.
Şi-am aşternut în leagăn trandafiri,
Crescuţi în nopţi de umbre şi lumini.
În veghea mea de chin îngreunată,
Te-am mângâiat cu-a genelor mişcări
Şi te-am scăldat în calde revărsări
De dragoste adâncă şi curată.
Eu bine ştiu că-aşa a fost să fie.
Eu simt că astăzi nu mai eşti a mea,
Sunt ca un stânjenel bătut de nea,
Pe care nici o rază nu-l învie”.
Uitasem fusul. Luna răsărise
Şi se suise albă peste zări,
În mine-acum treceau străfulgerări,
Dar ochii mei se înecau în vise.
Eu capul l-am ascuns la mama-n poală
Şi mâna alb-a mamei m-a atins,
Ca strop de mir curat mi s-a prelins
Pe faţă mângâierea ei domoală.
Şi nu mai ştiu. Cazuse-n noapte rouă
Şi vântul lin din pom o scutura?...
În visul meu de-azi noapte, se făcea
C-am început să plângem amândouă.
Încerc să-ţi torn, stăpâne, falernul în potir,
Şi fruntea ta senină s-o-ncing cu trandafirii?
Nu vezi că ard ca rugul obrajii roabei tale,
Că tremură-nainte-ţi, că buzele-i sunt pale?
Nu simţi că-s lacrimi calde în cupa ta de vin,
Că-s umezi trndafirii din creştetu-ţi senin?
Aş vrea să bei veninul iubirii mele dulci,
Şi capul, greu de gânduri, pe pieptul meu să-l culci.
Să frângi cu-n braţ puternic tot trupul meu firav,
Căci te iubesc, stăpâne, şi sunt din neam de sclav.
Aşa mi-e poate soarta, aşa a vrut un zeu,
Să uit, să iert, să sufăr, plângând mereu, mereu.
Un gând mă urmăreşte, şi nu-l mai pot uita:
Aş vrea să mor stăpâne, să mor de mâna ta.
Daphnis odată din fluier zicea tulburarea cea dulce,
Care cuprinde pe miri, când se duc în iatac să se culce.
Caprele lui se jucau, îmbătate, prin iarba cea moale,
Eu ascultam doina lui şi mă prinse o tainică jale.
Daphnis din fluier zicea despre dulcea şi frageda floare,
Care se-aprinde ca rugul în ochii senini de fecioare.
Şi mai zicea despre focul din pieptul frumosului mire,
Când de pe gura miresei culege întâia iubire.
Vântul aşa de duios îngâna melodiile pline,
Vântul călduţ, încărcat de miresme de tei şi sulfine.
Nu mai ştiu ce mai zicea aşa de dulce din fluier păstorul.
Ştiu că obrajii-mi ardeau, şi-nflorise în inimă-mi dorul.
Caprele-apoi au venit să le mulg. Aveau ugerele grele.
Toate au stat liniştite, supuse la mâinile mele.
Noaptea apoi s-a lăsat. Era noapte înaltă, albastră.
Nu era nimeni în jur. Şi am plâns pentru dragostea noastră.
Ierburi subţiri ca mătasea-nfloresc pe coline cu soare.
Caprele albe strivesc romaniţe şi muşchi sub picioare.
Iezii cu botul lor umed adulmecă ugere pline.
Tremură-n aerul moale un zbor străveziu de albine.
Torceam, Lamprissa cu mine, fuioare de lână bălaie;
Ochii ei mari sunt adânci, cum e cerul senin după ploaie,
Râsul ei plin de argint e ca marea bătută de rază,
Sufletul, plin de dulceaţă, e viu ca-n pustiuri o oază.
Sânii, fierbinţi de noroc, îi tresaltă-n sfioasă uimire,
Buzele rumene-i freamată-n cântec senin de iubire.
Zice cuvinte de dor, ca un cântec vrăjit de Sirene,
Despre plăcerea iubirii-mplinite, ce-i arde-ntre gene.
Zice cuvânt de rodire din cântecul ţarinii pline,
Despre o sevă mănoasă ce-i gâlgâie proaspătă-n vine.
Toarce cu sufletul dus, legănând în neştire cuvinte,
Pline de taină, ca fumul albastru din jerfele sfinte.
”Domnul privi cu-ndurare, gândeam, spre umila lui roabă.
Trupul meu însă în van înflori minunată podoabă.
Sufletul meu de-n zadar s-a umplut de mireasmă bogată.
Stinsă-i faclia ce-aprinde în inimă smirnă curată”.
Dorul se zbate şi lacrima grea mi se frânge-n pleoape.
Valul de foc al durerii în clocot ar vrea să mă-ngroape.
Voi să mă duc ca să plâng pe sub cedrii bătrâni de la poale.
N-o să-mi audă tovarăşa pasul, prin iarba cea moale.
Sufletul ei e uşor, pentru ce să-l încarc cu povară?
Trupului dulce-nflorit pentru ce să-i dau sevă amară?
Fusul îl pun binişor lângă caer în iarba învoaltă.
Plec, - dar încet ne trezim amândouă mergând lâng-olaltă.
Mâini de zăpadă, Lamprissa mă prinde de brâu pe la spate.
Lacrimi, ca picuri de ceară, ard braţele noastre-nodate.
Ierburi subţiri ca mătasea se leagănă-n aur de soare.
Caprele albe strivesc romaniţe şi muşchi sub picioare.
Când, o, Melampus, tăiat-ai cu plugul o brazdă adâncă,
Vântul tăcea, şi izvoarele nu se treziseră încă.
Şarina neagră dormea şi visa a rodirii comoară,
Sânul ei, plin de miros, tresărea ca un sân de fecioară.
Când, o, Melampus, tăiat-ai cu plugul tău brazdele dese,
Şarina neagră ceru, cu iubire, seminţe alese.
Nu ştiu ce dor m-a cuprins, s-ating roditoarea ţărână,
Bulgării umezi şi negri să-i strâng cu-nţelegere-n mână.
Brazdele nenumărate de rodul de toamnă sunt grele.
Când, o, Melampus, rodi-vor şi brazdele ţarinii mele?
În holda noastră, astăzi e tăcere.
Pământul bun rodit-a spice bune.
Din floarea gingaşă, cu gust de miere,
A plămădit belşugul de smochine.
Măslinii grei de rod încet se-ndoaie,
Şi strugurii se rumenesc în vie,
Din raze calde şi din stropi de ploaie,
S-a copt pe creangă pruna brumărie.
În câmpuri arse, astăzi nu răsună,
Nici seceră, nici bici de boi, nici sapă;
Se odihneşte, azi, ţărâna bună.
În holda noastră nu vezi plug, nici grapă.
Se-adună-n bulgări negri sevă nouă.
Adânc se-ngroapă-n ei comori de pâine.
Se-mbată ţarina cu suc de rouă,
În aşteptarea ploilor de mâine.
Când stropii reci vor izvodi şiroaie,
Şărâna iar va plămădi belşugul.
Va cere binecuvântări de ploaie
Şi trupul ei va fi tăiat cu plugul.
Va asculta puternica chemare,
Primind în sânu-i desfătat pe mire.
Cu dor va cere nouă-nsămânţare,
Izvor ascuns de proaspătă rodire.
Treceam încet prin holda secerată,
Visând la snopul cald de spice pline.
Mi-e sufletul ca miriştea uscată
Şi-aştept un strop de ploaie de la tine...
Iată, fecioarele din Chios, răsare Luceafărul serii.
Marea e lină, văzduhul e greu de miresmele verii.
Torţele ard luminos şi răsună de cântece casa;
Doris, frumosul pescar, în iatac îşi aşteaptă mireasa.
Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,
Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.
Tu erai cea mai frumoasă din hora fecioarelor noastre.
Mulţi cunoscut-au puterea privirilor tale albastre,
Mulţi au dorit trupul alb şi buzele dulci ca o floare,
O, Kalliroe; tu ştii că pe mulţi azi în suflet îi doare.
Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,
Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.
Doris, frumosul pescar, are-o luntre cu zece vintrele,
Albe - şi mrejele lui totdeauna sunt grele.
Glasul lui dulce în noapte departe pe apă răsună,
Părul lui moale luceşte, când trece sub raza de lună.
Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,
Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.
Doris, deschide, deschide, să intre mireasa în casă.
Tu ai să-i smulgi de pe faţă frumosul ei văl de mătasă.
Noi o să ducem la temple miresme curate şi miere,
Pentru Hymen Hymenaios, Athene şi vajnica Here.
Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,
Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.
Zeus, stăpânul cel drept, să vă dea din belşug fericire.
Zile senine de muncă să cereţi, şi nopţi de iubire.
Braţele albe să fie un leagăn de dulce-alintare,
Pentru micuţul ce vine ca preţ al durerii amare.
Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,
Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.
Nu vei mai merge cu noi în câmpiile ude de rouă,
O, Kalliroe, de-acum vei intra în viaţa cea nouă.
Buzele noastre surâd, dar de lacrimi ni-s genele pline,
Când vă urăm cu iubire un ultim: rămâneţi cu bine.
Tace şi văntul în ierburi şi tace şi marea căruntă.
Haideţi, fecioare din Chios, sfârşit-am cântarea de nuntă.
Mergeam în brazd-alături amândoi,
Dar paşii noştrii nu se potriveau.
Eu rămăsesem singură-napoi
Şi ochii mei în urma ta priveau.
Aveam în poală boabe aurii
Şi-n fiecare bob era un spic,
Căci fiecare bob va încolţi
Din munca dârz-a braţului voinic.
Eu mă sileam să ţin acelaşi pas.
Dar tu din ce în ce te-ai depărtat,
Privind cu dragoste pământul gras,
Cum îşi deschide sânul desfătat.
Şi nu ştiu ce sfărşeală m-a cuprins
M-am aşezat în brazdă binişor
Şi două picuri albe s-au prelins,
Din ochii grei de dragoste şi dor.
Atuncea mi-a trecut din nou prin gând
Că-n fiecare bob era un spic.
Eu m-am trezit din gândul meu plângând,
Căci m-ai cuprins cu braţul tău voinic.
Pământul cald belşug a plămădit,
Sub ploaia blând-a razelor de sus.
Iubirea ta în suflet mi-a rodit
Şi, ridicând privirile, ţi-am spus...
În mâna ta, tu mâinile mi-ai strâns
Şi braţul tău puternic mă ţinea.
Eu te-am privit în ochi şi n-am mai plâns.
Tu trebuia să afli taina mea.
Mergeam în brazd-alături amândoi,
Dar paşii noştrii nu se potriveau.
Eu rămăsesem singură-napoi
Şi ochii mei în urma ta priveau.
Te port în suflet, ca pe-un vas de preţ,
Ca pe-o comoară-nchisă cu peceţi,
Te port în trup, în sânii albi şi grei,
Cum poartă rodia sămânţa ei.
Te port în minte, ca pe-un imn sfinţit,
Un cântec vechi, cu crai din Răsărit.
Şi port la gât, nepreţuit şirag,
Strânsoarea cald-a braţului tău drag.
Te port în mine tainic, ca pe-un vis,
În cer înalt de noapte te-am închis.
Te port, lumină rumenă de zori,
Cum poartă florile mireasma lor.
Te port pe buze, ca pe-un fagur plin.
O poamă aurită de smochin,
Te port în braţe, horbote subţiri,
Mănunchi legat cu grijă, fir cu fir.
Cum poartă floarea rodul de cais,
Adânc te port în trupul meu şi-n vis.
Şie-ţi voi spune, Lamprissa, cuvinte ce ard ca rubinul,
Vorbe, ce fac să-nflorească deasupră-mi, în flăcări, seninul.
Vorbe cu luciu de aur, sclipind într-un tremur de gene,
Vorbe, ce fură simţirea, ca murmurul blând de sirene,
Leagănul nu mai e gol. Priveşte! Ca spuma uşoară,
Horbote albe şi moi peste el, până jos, se coboară.
Cu îngrijire voi da la o parte perdeaua-nflorită.
Fiul meu doarme, Lamprissa, şi-i ca o lalea-mbobocită.
Leagănul nu mai e gol. Cu mâna-ncărcată de vise,
Mângâi uşor, ca o boare, petalele dulci şi închise,
Inima-mi leagănă-ncet comoara iubirilor mele,
Şi-n legănarea domoală, adorm suferinţele grele.
Pleacă-ţi urechea mai mult către mine, Lamprissa! ţi-oi spune
Cum se-mplineşte în suflet a dragostei sfântă minune.
Cerul e astăzi mai gingaş, ca floarea ce-o cerne caisul,
Cerul întreg se coboară şi-mi umple cu dragoste visul.
Ochii lui calzi m-au trezit din amare dureri, surioară.
Blând s-a aplecat către mine, şoptindu-mi cu voce uşoară
Vorbe ce n-au înţeles, dar le simţi înţelesul în tine,
Vorbe ce te-nviorează, ca suflul puterii divine.
M-am tulburat de otrava cuvintelor ameţitoare
Şi m-am plecat, ca într-un vis, peste leagănul alb ca o floare.
Ochii lui grei de iubire-i simţii lunecând peste mine
Şi-mi întâlniră privirea, în horbote albe şi fine.
Şi te întreb, surioară: Au n-o să se spulbere visul?
Cerul e astăzi gingaş, ca floarea ce-o cerne caisul.
Leagănul nu mai e gol. Ridică perdeaua-nflorită
Fiul meu doarme, Lamprissa, şi-i ca o lalea-mbobocită.
Apasă-mi lung pe frunte un sărut,
Ca să păstreze veşnic pielea moale,
Cum se păstrează urma noastră-n lut,
Desăvârşitul arc al gurii tale.
Cu braţul tău să mă cuprinzi de brâu,
Ca să mă-ncingi cu lanţuri tăinuite,
Cum se-mpleteşte apa unui râu,
Prinzând în ea ostroavele-nflorite.
Din cupa mea am vrut să-ţi dau să bei
Un vin de preţ din vechile ulcioare;
Am regăsit apoi pe buza ei
Aroma gurii dulci, cu gust de floare.
N-am vrut s-ating nici albul aşternut,
Nici perinile moi de in subţire,
Căci mai păstrau, întocmai ca un lut,
Şi urma trupului tău cast, iubire.
Cu mâna blândă, strunele-am lovit,
Şi ele cântă armonii tăcute.
Vreau să mă-nchid în cântec, ca-ntr-un mit
Cu tâlcuri care astăzi sunt pierdute.
Dar cântecul din suflet picurat,
Nu poate astăzi focul să-mi aline:
Tu eşti în cupa mea de vin curat
Şi fruntea mea te poartă doar pe tine.
Când am intrat la tine, femeia s-a-nvelit,
Cu o mişcare lină, în păru-i despletit,
Privea în jur cu spaimă, căutându-te. Apoi
Îşi puse fruntea albă în mâinile ei moi,
Cuprinsă de sfială, o clipă m-am temut
Să-i văd sclipirea pielii în albul aşternut
Şi ca o umbră deasă în inul răcoros,
Să-i văd podoaba mândră a părului lucios.
Când am intrat la tine, o clipă m-am temut
Să nu se răzvrătească fiinţa mea de lut
Şi patima nebună şi dorul ne-nfrânat
Să-mi siluiască viaţa cu ură şi păcat.
Ci-ntr-o străfulgerare a genelor, văzui
Pe tânăra femeie cu ochii mari, căprui,
Cu sânul alb şi fraged, flămând de mângâieri,
Purtând în trup otrava văpăii de plăceri.
Să stea ascunsă toată în perinile moi,
Ca floarea ce se apleacă de arşiţă şi ploi.
Se veştejea de chinul adânc şi ne-nţeles
Ca florile pe care le mirosim prea des.
O milă fără seamăn în suflet mi-a pătruns;
Nimic n-am vrut să aflu din câte mi-ai ascuns.
Mătasea rochii mele se freacă de podea,
Şi uşa se închide domol în urma mea.
În părul tău, când te-ai întors la mine,
Plutea mireasma mâinilor străine.
Pe buza ta mai stăruiau, uşoare,
Arome dulci de trandafiri în floare,
În ochii tăi orbiţi de strălucire,
Plutea icoana altui trup subţire.
Pe fruntea ta era săpată-n cute
Plăcerea vie-a nopţilor trecute.
Eu aş fi vrut să am mireasma rară
A unui câmp cu flori de primăvară,
S-alung din părul tău, plin de lumine,
Mirosul tare-al mâinilor străine.
Pe buze-aş vrea să am un gust de rodii
De poame moi, cari cresc sub alte zodii,
Ca de pe gura ta s-alung, iubite,
Aroma sărutărilor primite.
Eu aş fi vrut să am în trup plămadă
Din strălucirea rece de zăpadă,
S-alung din ochii tăi cu gene ude
Culoarea pielii fragede şi crude.
Aş vrea să-ţi iau în palme fruntea lată
S-o netezesc încet, când e brăzdată.
Cu harul coborît din miruri sfinte,
S-o răcoresc uşor, când e fierbinte.
În mâna mea aş vrea să nu se zbată
Un suflet drag – ca pasărea speriată.
Ci vreau s-adorm, în leagăn alb şi moale.
Furtuna aspră-a gândurilor tale,
Aş vrea să-ţi vindec arşiţa păgână
Din sufletul rănit de altă mână.
Fost-am departe pe dealuri, iubite, e frunza căzută.
Blândă, cu ochii rugători, a trecut pe sub ramuri o ciută.
Când a ajuns la pârâu, ca un trunchi de măslin ce se-ndoaie,
Lin s-a plecat ca să bea; era tulbure apa de ploaie.
N-a mai băut, şi-nsetată, s-a dus peste foşnet de frunză,
Chinul ei mut pe sub arbori bătrâni să-l ascunză.
Toată pădurea în juru-i plângea după soare, tăcută.
Fost-am departe pe dealuri, iubite, e frunza căzută.
Cântecul, zumzet de miere, crescu din adâncul tăcerii.
Albi ca lumina de lună din primele nopţi ale verii,
Nalt şi mlădiu, precum creşte-n pădurile vinete fagul,
Lângă fântâna de piatră şezu la odihnă pribeagul.
Glas se-nălţă către ceruri şi frânse zăgazul durerii.
Cântecul, zumzet de miere, crescu din adâncul tăcerii:
”Tu eşti vin rumen de Kios în vase de aur din Sussa.
Mintea mi-o-ntuneci de dorul privirilor calde, Anthussa.
Tu eşti o ramură plină de rod ce sclipeşte în brumă,
Tu eşti altarul din templu spre care pribeagul se-ndrumă,
Zâmbetul buzelor tale ani tineri în chinuri răpus-a,
Tu eşti vin rumen de Kios în vase de aur din Sussa.
Tu eşti o cupă de lothos umplută cu mustul smochinii;
Tu eşti comoara în care s-a strâns bogăţia luminii.
Tu eşti grădină mănoasă cu ziduri înalte de piatră,
Tu eşti făclia de ceară din sfeşnic şi focul din vatră.
Câmp de miresme pe care-l încing într-un lanţ mărăcinii,
Tu eşti o cupă de lothos umplută cu mustul smochinii.”
Cum ascultam de pe prag mă cuprinse sălbatică jale.
Domnul meu încă-i pribeag şi de mult istovise în cale.
Domnul meu încă mă cheamă în zări, lângă altă fântână.
Dulce mă cheamă în ceasuri de-amurg, cu dorinţă păgână.
Domnul meu încă-i pribeag undeva, peste munte şi vale.
Cum ascultam de pe prag mă cuprinse sălbatică jale.
Am ridicat perdeaua, ca să privesc în zare.
Colinele sunt arse de brumă şi pe mare
Se zbate greu o luntre, cu aripi obosite.
În stoluri lungi se-nşiră cocoarele grăbite,
Căci toamna le-alungă cu frunzele din cale.
Simt vuietul de valuri izbind în ţărmuri goale
Şi nu mai ştiu: e seară, ori fapt de dimineaţă,
Atât de ştearsă-i ziua sub văluri reci de ceaţă.
Simt flacăra din gene şi tremurul pe buză.
Am dezvelit cu grijă scânteile din spuză,
Şi ramuri veştejite am aruncat în vatră.
Am măturat cu grijă pridvorul alb de piatră.
Am scos un vin de sânge din amfora bătrână,
Adus-am urdă dulce şi lapte de la stână.
Acum, când umbra lungă începe să se cearnă,
În van te-aştept, cu dorul aprins, în prag de iarnă.
Mă-ndeamnă viu dorinţa, cu vraja ei amară.
Voi merge spre cetate, pe drumul larg de ţară.
În noaptea tulburată, sub valurile ceţii,
Atât de lesne, dragă, se rătăcesc drumeţii.
Va fi vreunul, poate, să-l iau uşor de mână,
Ca să-l aduc cu mine la vatra mea bătrână.
Să-i încălzesc piciorul în palme, şi la cină,
Să-i dau din vinul rumen o rază de lumină,
Să-i simt alături trupul, când visul se-nfiripă.
Şi inima mea, poate, s-ar potoli o clipă.
În plină iarnă, poate, s-ar încărca de floare.
Am ridicat perdeaua, ca să privesc în zare.
Iubirea noastră merge să se culce
În pat de nori trandafirii şi moi.
A fluturat o clipă înspre noi
Marama ei ameţitor de dulce.
Tu n-ai văzut poteca de lumină
Cu calde străluciri de aur vechi?
Un stol de porumbei, perechi, perechi
Urca bătând din aripi în surdină.
Mi s-a părut că s-au pierdut în soare,
Luând în zborul lor iubirea mea,
Cu fâlfâiri din aripi mici de nea,
S-o ducă până-n patul ei de floare.
Amurgul paşnic s-a-nvelit în slavă
Şi nu-i mai văd condurii de argint.
Pe aşternutul cald cu hyacint,
S-a-ntins acum iubirea mea bolnavă.
În norii albi cu scânteieri de gheaţă
Lumina a-ncrustat dantelă grea.
Se-neacă-n aur vechi iubirea mea
Căci razele o-mbrobodesc în ceaţă.
Ca fumul gros de mirodenii rare
Se-nalţă întuneric violet;
Iubirea noastră a murit încet
Ca să renască dincolo de zare.
Ea va renaşte pentru veşnicie,
Senină, castă, cuib de frumuseţi;
Ne va lega sărmanele vieţi
Cu noduri de beteală aurie.
Eu n-oi mai fi, ci mă voi pierde-n tine
Ca două picături într-un pahar.
Va pogorî spre noi cerescul dar,
Să fim şi noi lumine din lumine.
Vor trece ani şi veacuri şi milenii...
În calde străluciri de aur vechi
Un stol de porumbei perechi, perechi,
Va spinteca fum gros de mirodenii.
Cu fiecare cută ce se-nscrie -
Adâncă brazdă-n fruntea ta de nea -
Prin goana clipelor, iubirea mea,
Noi ne-ndrumăm încet spre veşnicie.
Ne pregătim mereu de altă nuntă,
Când anii umbre cern pe ochii mei,
Când mâna lor anină-n ciucuri grei,
Beteala lungă-n tâmpla mea căruntă.
Ca-n basme vechi, mireasa-şi ţese haină
Din razele luminilor de vis,
Căci visul falnic poarta şi-a deschis,
Să intre-alaiul nunţii cei de taină.
Eu voi culege duhul tău pe gură,
Pe trupul tău voi pune sfântul mir,
Din chipul tău curat ca un potir,
Gusta-voi vin de cuminecătură.
Învăluiţi în umbra veşniciei,
Ca-ntr-o lumină albă de iatac,
Vom trece pragul dincolo de veac,
Pe drumul scris cu stele al tăriei.
Vom adormi şi vom visa că iară
Pământul sfânt ne cheamă din vecii,
Că ne-nfruptăm cu rodul din câmpii,
În ceas târziu de blândă primăvară.
Când visu-nchide porţi de umbre grele, -
Mereu înlănţuiţi, plutind prin veac
Ca o lumină albă de iatac -
Ne vom trezi pe-acelaşi drum de stele.
Bacche, pe tine te cânt, o, fiu al frumoasei Semele,
Tu storci în mâna-ţi divină ciorchinul cu boabele grele,
Tu faci să curgă în cupe, ca roua de limpede, vinul,
Galben ca ambra persană, sau rumen şi greu ca rubinul.
Tu faci să ardă privirea şi feţele îmbujorate,
Bacche, pe tine te cânt, că tu ai puteri minunate,
Tu scoţi din lanţuri iubirea şi lira o-nveţi să ne cânte.
Scoţi din cătuşe cuvântul şi-l faci către cer să s-avânte.
Bacche, pe tine te cânt, o, fiu al frumoasei Semele.
Fă să rodească belşugul, de struguri, în viţele mele,
Fă să rodească, divine, cireşii şi merii şi prunii,
Rodul să ardă în brumă, la toamnă, sub razele lunii.
Fă să nu fie zadarnică nici o petală de floare,
Fă să nu cadă în van nici o rază a mândrului soare.
Rodul să umple cu caldă şi dulce mireasmă câmpia
Şi să răsune, în toamnă, de cântece vesele, via.
Bacche, pe tine te cânt, o, fiu al frumoasei Semele.
Tu storci în mâna-ţi divină ciorchinul cu boabele grele,
Flacăra-ţi arde sfiala din sufletul blând de fecioare,
Dorul trezit le uimeşte şi focul privirii le doare.
Patima, plină beţie, cuprinde a clipelor pace.
Cad cingători de argint şi haina la piept se desface,
Coardele lirii se rup şi sunetele curg deşirate...
Bacche, pe tine te cânt, căci ai puteri minunate.
Rug de lumină durat-am din ramuri de frunze uscate,
Ramuri cu coaja de-argint, cu mănunchiuri de poame brumate.
Boabele mari de tămâie şi picurii grei de răşină
Ard în văpaie de aur, cu calde zvâcniri de glicină.
Strâns-am în coşul de trestie rodul livezilor noastre:
Pere mustoase, lămâi ca de ceară şi prune albastre,
Amfora-ncinsă cu salbă de cimbru, cu frunza învoalată,
Plină cu spumă uşoară de lapte, pe umeri îmi saltă.
Azi voi jertfi pe altarul străvechi, presărat cu viorele,
Pentru Zeiţa plăcerilor rodnice, trei turturele;
Luciu de perle cu aur suflat-am pe strunele lirii,
Cântec de rugă să-ntâmpine-n tremur pe doamna iubirii.
Inima mea, ce cuvinte de dulce descântec voi spune,
Ca să-mplinească Zeiţa în suflete sfânta minune?
Când pe coline cu cedrii îşi toarce-nserarea fuiorul,
Îi voi aduce aminte Zeiţei de Daphnis păstorul,
Cum a vrăjit-o flăcăul, zicându-i un cântec cu naiul,
Cum a-nflorit din iubire, pădurea adâncă şi plaiul.
Îi voi aduce Zeiţei aminte de dragostea-i sfântă,
Pentru divinul Adonis, pe care aedul ni-l cântă.
Moira cea crudă când stinse făclia de-argint a iubirii
Jalea căzu ca o brumă şi arse-n câmpii trandafirii.
Palmele spre cer ridicându-le fără cuvinte,
Inimă, noi vom ruga-O smerit să-şi aducă aminte,
Fie s-o-nduplece darul adus de cucernică mână,
Blândă iubire s-aprindă în suflete mândra stăpână.
Inima mea, ce cuvinte de dulce descântec voi spune
Ca să-mplinească Zeiţa în suflete sfânta minune?
Imnul de laudă se-nalţă ca fumul de smirnă spre tine.
Soarbe cuvântul de slavă, o, zeu al luminii senine,
Cum ai sorbi dintr-o cupă nectarul cu gust de vecie,
Cum te-ai pleca să respiri o aromă de floare-argintie.
Noi am venit să-ţi aducem prinosul cântării curate
Umedă-i marmora rece sub frunţile noastre plecate,
Tremură mâna ce poartă prinosul bogat de tămâie,
Tremură-n mână ghirlanda de gingaşe flori de lămâie.
Phoebus cu arcul de-argint, care faci să surâdă-oceanul,
Phoebus, primeşte din buza curată şi dulce peanul.
Tu eşti căldură şi cântec şi viaţă. Cu mâna divină
Stingi şi aprinzi în etern a stelelor blândă lumină.
Phoebus, tu poţi să aprinzi în ochii vremelnici lucirea,
Care pătrunde-n adânc şi-nfloreşte cu flăcări zidirea.
Tu te-ai făcut din vecie izvor purtător de viaţă.
Smulgi de pe ochii vremelnici ai veacului umedă ceaţă.
Tu dat-ai lumii, orbită de flacăra-ţi sfântă, cântarea,
Însuţi, Divine, vrăjit-ai cu doine de dor înserarea.
Phoebus cu arcul de-argint, care-n zori faci să ardă oceanul,
Phoebus, primeşte din buza curată şi dulce peanul.
Tu, care odat-ai slujit ca păstor unui rege cucernic,
Scapă-ne turma, sărmana, de lupul cu gâtul puternic,
Scapă-ne turma, sărmana, Divine, de molime crunte
Şi ne păzeşte pe noi, cât vom sta cu mioarele-n munte.
Tu, care însuţi, cu arcul, răpus-ai Pythonul sălbatic,
Doamne, înlătură spaima, cu ochii ei crunţi de jăratic.
Fă să fie-ntre noi suflarea nici unei Erynii,
Fă să nu ardă nici bruma, nici flacăra patimii, crinii.
Phoebus cu arcul de-argint, care faci să-nfloreasc-oceanul,
Phoebus, primeşte din buza curată şi dulce peanul.
Tu, care-aşterni peste toate lumina ta plină de pace,
Vezi pe feciorii Athenei, cum luptă-n câmpiile trace?
Razele tale uşoare s-atingă prinosul de sânge.
Ele să fie mai dulci decât mâna miresei ce plânge.
Dă tu supremul sărut pe feţele stinse şi mute,
Razele calde să fie ca mâinile mamei tăcute
Şi când, lipsiţi de mormânt, vor zăcea în câmpiile trace,
Umbrelor fă-le odihnă, acolo, în veşnica-ţi pace.
Phoebus cu arcul de-argint, care-mpaci în adânc oceanul,
Phoebus, primeşte din buza curată şi dulce peanul.
Tu care însuţi dorit-ai a dragostei sfântă putere,
Phoebus, primeşte prinosul de lapte spumos şi de miere.
Dacă iubit-ai vreodată pe mândra fecioară troiană,
Însuţi păzeşte pe fiii Athenei în ţara duşmană.
Fă să lucească din nou peste noi biruinţa trufaşă,
Fă să se-ntoarcă la noi cei ce luptă-ntr-o zare vrăşmaşă.
Dacă primit-ai prinosul din mâinile noastre de floare,
Însuţi ascultă-ne ruga, stăpâne-al înaltului soare.
Phoebus cu arcul de-argint, care umpli de viaţă-oceanul,
Phoebus, primit-ai din buza curată şi dulce peanul?
Domnul mi-a zis: ”Să pătrunzi adâncimi nepătrunse, copilă.
Rostul tău slab să răsune ca versul străveziu de Sybilă.
Şie ţi-am dat să deschizi ale veacului porţi ruginite,
Şie ţi-am dat să cunoşti ale cerului căi strălucite.
Eu te-am ales dintre toate, să-mi fii iubitoare mireasă,
Haină de nuntă cuvântul, şi cântecul văl o să-ţi ţeasă.
Dragostea mea te va-ncinge în cearcăn de raze aprinse,
Dorul te-o-nchide cu taină în brâuri de zare încinse.
Cântecul tău se va zbate, ca focul în vânt de furtună,
Din scânteieri cu rubine să-ţi lege în creştet cunună.
Struna-nroşită va face o rană în mâna subţire,
Trupul tău tânăr va arde, ca torţa-n altar de iubire.
Sufletul plin de miresme ca fumul de smirnă curată,
Vreau să-l primesc cu sfinţenie în mâinile mele de tată.”
Domnul acestea le zise, când lira mi-o puse în mână.
Nu mă atingeţi, fecioare. Mă arde văpaia păgână!
Străinul, care-aseară a poposit la noi,
L-am ospătat cu pâine, cu vin şi cu măsline.
I-am aşternut în grabă un pat de frunze moi,
N-am întrebat nici cine-i şi nici de unde vine.
Făcuse cale lungă, străinul, până-n sat.
Cu poala hainei mele i-am şters de praf piciorul.
Ulei de levănţică pe plete i-am turnat,
Cu vin bătrân şi dulce umplutu-i-am ulciorul.
Era frumos, cu barba ca floarea de alun,
Cu ochii plini de vraja tăriilor albastre.
Eu mi-am adus aminte de veacul cel străbun;
Oare vre-un zeu să şadă pe prispa casei noastre?
El mi-a vorbit, surioară, dar nu ştiu ce mi-a spus.
Ca rodia de dulce-i pe buza lui cuvântul,
Ca murmurul de ape, ca freamătul de sus
Din pomi cu floarea albă, când îi adie vântul.
Vorbea despre iubirea cea fără de păcat,
De-o patimă, curată ca flacăra de soare,
Despre o jertfă sfântă pe-altarul nepătat,
Spunea despre durerea de-a pururi roditoare.
Şi mi-a pătruns în suflet şi chipul lui cel drag,
Şi vraja nesfârşită din vorba lui domoală;
În liniştea de seară torceam fuioru-n prag.
Şi lacrimi mari căzură din ochii mei în poală.
Străinul, care-aseară a poposit la noi,
Mi-a tulburat odihna cu sete negrăită.
Am stat o noapte-ntreagă amândoi.
Dar el nu-ntinse mâna spre floarea dăruită.
Cu dragoste de frate mi-a mulţumit, în zori,
Când a plecat - străinul - pe drumul ud de rouă.
Şi mi-au rămas în urmă, ca mirosul de flori,
Cuvintele lui stranii şi blânde: ”Pace vouă”.
L-am urmărit în zare, cu gene arse-n plâns,
Privind lumina albă cum îi juca în plete
Şi aşternutu-i moale cu dor în pumni l-am strâns,
Lăsând mireasma caldă de frunze să mă-mbete.