Vom încerca în continuare o descriere a bibliotecii mânăstirii, numită generic Biblioteca „Mitropolit Antonie” după numele principalului donator de carte. Mitropolitul Dr. Antonie Plămădeală, a ţinut să-i rezerve bibliotecii încă din perioada de proiectare, un spaţiu deosebit de generos, la etajul I al laturii sudice, unde îşi va depozita spre bună păstrare şi cu grijă folosire întreaga bibliotecă personală (cuprinzând în jur de 40.000 volume).[1]

Foto.2.1 Imagine din biblioteca mânăstirii.

2.1 Date generale.

Marile mânăstiri care au existat de-a lungul istoriei vieţii monastice au avut bine organizată biblioteca, aceasta având un rol foarte important în formarea culturală şi spirituală a monahilor şi chiar a pelerinilor şi vizitatorilor care le-au trecut pragul.

Se cunoaşte rolul deosebit de important pe care l-au avut mânăstirile în istoria evoluţiei scrisului, cărţii şi tiparului de-a lungul secolelor. Alfabetul chirilic, folosit la noi până în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, a fost conceput în anul 862 de Sfinţii bizantini misionari la slavi Chiril şi Metodie, când aceştia se găseau în retragere într-o mănăstire din Asia Mică.

Termen convenţional, prin care se desemnează orice fel de document, manuscris sau tipărit, cartea a cunoscut în decursul istoriei două etape: cartea manuscrisă şi cartea tipărită.

Cartea manuscrisă a evoluat de-a lungul mileniilor, îmbrăcând forme diferite în raport cu suportul material pe care a fost imprimată. S-a trecut de la cartea scrisă pe suluri de papirus sau pergament şi tăbliţe de lut, la cartea scrisă pe hârtie, apoi la cartea tipărită, iar acum, mai nou, la cartea în format electronic, cartea digitală.

Nu este întâmplător faptul că cea mai importantă carte tipărită de Gutemberg este Biblia din 1456 cunoscută sub numele de „Biblia cu 42 de rânduri”. Descoperirea tiparului mobil de către acesta a dus la o evoluţie foarte rapidă a tehnicii tiparului cu implicaţii majore în progresul culturii şi civilizaţiei umane.

Dacă cel mai vechi document scris în limba română care se păstrează datează din anul 1521, primele cărţi tipărită la noi sunt „Liturghierul slavon” apărut în 1508, urmate de „Octoihul” (1510), „Tetraevanghelul” (1512) şi „Molitvelnicul” (1545). Toate acestea au ieşit de sub mâna unui călugăr, vestitul Macarie.

Prima carte tipărită în limba română apare în Transilvania, la Sibiu, în anul 1544: „Catehismul românesc” numit impropriu de unii „Catehismul luteran”. Trebuie să amintim cărţile: „Întrebare creştinească” (1560), „Tetraevanghelul” (1561), „Pravila” (1560-1562), „Apostolul” (1566), „Liturghierul”, „Molitvelnicul”, „Psaltirea” (1570) şi „Evanghelia cu învăţătură” (1581) tipărite de diaconul Coresi. Şi în sfârşit „Cartea românească de învăţătură” sau „Cazania lui Varlaam” din Moldova anului 1643, „Biblia de la Bucureşti” sau „Biblia lui Şerban” din 1688.

Am insistat  şi asupra acestor titluri precizând faptul că la noi începuturile cărţii sunt legate de religie, în general şi de monahism, în special. Mânăstirile au fost şi sunt importante centre culturale, păstrătoare şi creatoare de carte.

Tehnic vorbind, termenul de bibliotecă provine din grecescul biblion, care înseamnă carte şi theke – dulap (de cărţi), cu înţelesul, pe de o parte de colecţie organizată (publică sau privată) de cărţi manuscrise şi alte documente, iar pe de altă parte de instituţie de cultură, cu rolul de păstrare şi punere la dispoziţia cititorilor a acestor colecţii în vederea lecturii şi studiului.

Dacă în Antichitate şi epoca păgână, cartea era privită ca un instrument de transmitere a culturii, în creştinism cartea capătă valenţe noi, legate de religios, de sacru.

Cu timpul, societatea se dovedeşte tot mai puţin interesată de cultură, astfel de preocupări (filozofice şi culturale) fiind întâlnite doar în câteva mânăstiri[2]. Aici cărţile îşi păstrează funcţia iniţială, ele fiind copiate şi păstrate în mici biblioteci.

În Orient astfel de biblioteci au funcţionat  mai întâi la marile mânăstiri din Sinai, Egipt, Grecia şi mai apoi la Sfântul Munte Athos. Atunci, din cauza analfabetismului generalizat, apar cu precădere sulurile liturgice ilustrate sau miniate, în care erau reprezentate scene biblice, momente ale slujbelor religioase, figuri de sfinţi şi chiar scene referitoare la viaţa autorităţilor clericale din epocă. Cărţile devin foarte scumpe, din ce în ce mai rare, determinând numeroşii vieţuitori din mânăstiri să le înveţe pe dinafară, iar cei cunoscători de carte având ca principală sarcină copierea şi înmulţirea acestora.

Pergamentul foarte costisitor, folosit ca suport, este refolosit, apărând celebrele palimpsesturi[3]. Cea mai cunoscută copie de acest fel se păstrează la British Museum, fiind traducerea siriană a predicilor Sfântului Ioan Hrisostom din sec. al IX-lea. Această traducere acoperă de fapt o scriere mai veche latină din sec. al VI-lea care, la rândul ei, a fost scrisă peste „Analele” lui Granius Licianus redactate cu un secol mai devreme.

La noi cele mai vechi biblioteci datează din secolele al XI-lea şi al XII-lea (mânăstirea „cistercită” din Igriş[4], mânăstirea „grecească” de la Morisena[5]) în Transilvania şi din secolul al XVI-lea şi al XVII-lea în Ţara Românească şi Moldova, fiinţând atât pe lângă curţile domneşti cât şi în mânăstiri (pe lângă curţile domneşti fiinţând şi mânăstiri). Astfel, mânăstirile: Vodiţa, Tismana şi Cozia din Ţara Românească, Neamţ şi Bistriţa în Moldova, Hodoş-Bodrog şi Peri (Maramureş) în Transilvania devin puternice centre de cultură, cu tiparniţe proprii pentru tipărirea cărţilor de cult.

Cele mai vechi manuscrise copiate sunt un „Triod-penticostar”  (Sibiu), un fragment de „Apostol” (Moldova) din sec. XII-XIII şi „Testamentul de la Râşnov” (Braşov) din sec. al XIV-lea.

În sec. al XV-lea se evidenţiază celebrul copist călugăr Nicodim, care copiază „Tetraevanghelul” între anii 1404-1405, în slavonă, pe pergament, fără ilustraţii, dar bogat ornamentat cu motive florale şi zoomorfe, predominând culoarea albastră pe fond auriu. Un alt călugăr, Grigorie Ţamblac, scrie în Moldova la 1402 „Pătimirea Sfântului şi Slăvitului mucenic Ioan cel Nou”. În acest secol arta scrierii manuscriselor şi iluminării se dezvoltă cu o forţă deosebită, individualizându-se centrul moldovenesc de la Mânăstirea Neamţ. Miniaturist, caligraf şi copist, reprezentantul de seamă al acestui centru, călugărul Gavril Uric realizează în 1429 vestitul şi celebrul „Tetraevangheliar” cu text slavon şi grecesc, piesă de rezistenţă a Bibliotecii Bodleiene din Oxford, îmbinare deosebită a influenţelor de sorginte bizantină cu motive folclorice şi cromatică locală. O valoare deosebită o prezintă un alt manuscris de la Mânăstirea Suceviţa, păstrat în colecţiile mai sus amintitului British Museum, manuscris care integrează ilustraţia cu textul într-un mod remarcabil.

În sec. al XVI-lea se remarcă manuscrisele cu medalioane pe frontispiciu şi ornamentaţia complicată ale lui Ioan de Cratova, sârb stabilit la Craiova. Tot acum se individualizează la Mânăstirea Dragomirna cel mai mare centru de caligrafiere a manuscriselor, centru iniţiat şi îndrumat de mitropolitul Anastasie Crimca. De aici va pleca mai târziu vestitul reorganizator al monahismului moldovean, Paisie Velicicovschi, la Mânăstirea Neamţ unde va înfiinţa cea mai mare bibliotecă mânăstirească din această parte a ţării.

2.2 Biblioteca mânăstirii – scurt istoric

Datele istorice foarte sărace care atestă începuturile mânăstirii fac imposibilă o eventuală datare a înfiinţării bibliotecii noastre.

Nici din perioada reorganizării mânăstirii de către Voievodul Constantin Brâncoveanu la sfârşitul sec. al XVII-lea şi începutul celui de al XVIII-lea nu avem date exacte despre existenţa aici a unei biblioteci. Credem însă că nu greşim dacă presupunem că această bibliotecă a existat, mai ales datorită faptului că aici a funcţionat o tiparniţă, o „Şcoală de grămătici” la început şi una de pregătire a preoţilor, mai târziu. De bună seamă că era nevoie de un fond apreciabil de carte care să deservească aceste şcoli, cărţi care probabil au fost puse cu generozitate la dispoziţia şcolilor mânăstirii de către voievodul ctitor şi apoi copiate sau multiplicate aici.

Încetarea vieţii monahale la sfârşitul secolului al XVIII-lea a determinat inevitabil înstrăinarea şi dispariţia cărţilor din mănăstirea de la Sâmbăta de Sus.

Odată cu restaurarea mânăstirii de către mitropolitul Nicolae Bălan şi venirea primilor vieţuitori aici, una din principalele preocupări ale acestora a fost înfiinţarea unei noi biblioteci. Studiind Arhivele Bibliotecii şi Mânăstirii Brâncoveanu găsim prima atestare a acesteia la 2 iulie 1945, când se spune că diaconul Nicolae Mladin, mitropolitul de mai târziu, a cumpărat cu 100.000 lei, pentru biblioteca mânăstirii, opera Sfântului Ioan Hrisostom, în limba franceză (11 volume).[6]

Doi ani mai târziu biblioteca avea peste 2.000 volume de carte[7] fiind organizată în clădirea vechii stăreţii, cărţile fiind depozitate în două dulapuri speciale şi pe mai multe etajere într-o cameră cu suprafaţa de 17,75mp.

La sfârşitul anului 1949, aici erau 2.192 titluri de carte dintr-un total de 2.352 volume, în afară de cărţile care erau în uzul zilnic la biserică (2 Evanghelii, 24 Mineie, 3 Liturghiere, 2 Molitfelnice şi câte un Octoih mare, Octoih mic, Triod, Penticostar şi Ceaslov), iar în 1955 numărul titlurilor a ajuns la 2.337.

Sursa principală o constituiau achiziţiile din fonduri proprii precum şi numeroasele donaţii, în special cele făcute de credincioşii evlavioşi care au văzut în mânăstire un loc sigur pentru păstrarea şi folosirea cărţilor vechi în slavonă şi chirilică pe care le moşteniseră de la antecesori.

Foto.2.2 Biblioteca – colecţia de carte veche

În anul 1959, mânăstirea încredinţează spre păstrare, în custodie, un mare număr de volume de carte veche[8]. Mai întâi, prin Arhimandritul Ioan Dinu, stareţul de atunci, 86 de asemenea cărţi au fost predate Institutului Teologic din Sibiu, prin reprezentantul ei Pr. Prof. Ioan Beju,[9] şi mai apoi, în anul 1980, muzeului „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului (52 de cărţi chirilice în limbile slavonă şi română)[10].

Inventarele din 1960 şi 1963 înregistrează 2.337, respectiv 2.450 volume.

În anul 1969[11] biblioteca avea o colecţie de 2.392 volume de carte (2.152 titluri) o colecţie de 748 volume periodice (Revistele „Ortodoxia”,  „Studii Teologice” şi „Biserica Ortodoxă Română” pe anii   1949-1969, „Mitropolia Ardealului” pe 1956-1969, „Mitropolia Moldovei” pe 1958-1959 şi „Jurnalul Patriarhiei Moscovei” pe 1951-1956). Biblioteca avea acum numai 4 cărţi vechi: 2 străine  (apărute înainte de 1830)  şi 2 în limba română cu caractere chirilice (apărute înainte de 1850). Mai erau 55 volume de carte din sec. al XIX-lea, care nu intră în categoria cărţilor vechi, dar care au o valoare deosebită.

Inventarul bibliotecii din 25 februarie 1972 conţine titlurile celor 2.428 volume de carte pentru uz curent, 2 volume de carte românească veche, 4 volume de carte străină veche (2 în germană şi câte una în franceză şi greacă) şi 56 volume de carte din secolul al XIX-lea (34 în română, 14 în germană, 5 în franceză şi câte una în latină, greacă şi ungară).

În anul 1981 sunt înregistrate 3.500 de cărţi, 30 cărţi cu caractere chirilice apărute după 1830, iar la periodice, în afara colecţiilor existente se adaugă cele ale gazetei „Telegraful Român” (începând cu anul 1945), şi revistele „Transilvania”, „Lumea” (1974-1981) şi „Tribuna” (1968-1981).

Achiziţiile se fac în ritm constant, biblioteca având în 1993 un număr de 4.612 volume.

Dacă am încerca să încadrăm biblioteca mânăstirii într-o categorie strict determinată de clasificările moderne (naţională, de învăţământ, publică sau specializată), am putea-o include, fără să greşim, în categoria bibliotecilor specializate pe domeniul religios, deoarece deserveşte un aşezământ monahal, iar domeniile din care fac parte cărţile sunt predominant religioase.

Anul 1993 este un an de cotitură, deosebit de important pentru dezvoltarea ulterioară a bibliotecii.


[1] Mitropolitul Antonie al Ardealului a lăsat mânăstirii Brâncoveanu prin testament întreaga sa bibliotecă; o parte din aceasta se afla la mănăstire încă din timpul vieţii (cca. 12.000 volume de carte şi cca. 15.000 periodice) iar, cealaltă parte a fost adusă la mănăstire după moartea sa.

[2] Mânăstirile Monte Cassino, (fondată în 529),  Vivarium în Calabria, ş.a.

[3] Palimpsestul este pergamentul sau papirusul de pe care s-a şters sau ras scrierea iniţială pentru a se putea utiliza din nou şi pe care se văd urmele vechiului text – din fr. Palimpseste (conf. definiţiei din DEX, Ed.  Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, pag. 742)

[4] R. Constantineascu şi E. Lazea, O bibliotecă monastică din Transilvania pe la 1200, Revista „Studii”, 1969, Timişoara, Tomul XXII, nr. 4, p. 1145-1153.

[5] Eugen Glück, Unele date privind dezvoltarea culturală a Aradului în sec. X-XI, ziarul „Flacăra roşie”, Arad, an XXXV, Nr. 10052, 19 septembrie 1978.

[6] Conf. Arhiva Mânăstirii Brâncoveanu, Adresa A.O.R. Nr. 3834/945.

[7] Conf. Arhiva Mânăstirii Brâncoveanu, Adresa Nr. 28/947, din 2 martie 1947 către Protopopiatul Făgăraş.

[8]  apărute înainte de 1830

[9] Conform datelor din Inventarul Mânăstirii Brâncoveanu întocmit la data de 29 septembrie 1981 de reprezentanţii Arhiepiscopiei din Sibiu şi ai mânăstirii.

[10] Astăzi Muzeul Primei Şcoli Româneşti; vezi anexa 2.1.

[11] Conform datelor din Inventarul Mânăstirii Brâncoveanu întocmit la data de 01 noiembrie 1961 de reprezentanţii Arhiepiscopiei Ortodoxe Române de Alba Iulia şi Sibiu împreună cu reprezentanţii mânăstirii.