Home      Carte Oaspeti     Contact
Click aici pentru a asculta predica saptamanii

Istoricul mânăstirii Brâncoveanu

Înainte de a ne apleca asupra studiului propus, suntem datori să facem o scurtă prezentare a lăcaşului de cult cu o incursiune rapidă prin istoria locului, marcând etapele mai importante care au determinat evoluţia acestuia în timp.

Viaţa monahală făgărăşeană, aşa cum o cunoaştem astăzi pe baza informaţiilor din secolul al XVIII-lea, s-a dezvoltat pe fundamentul unor vechi aşezări mănăstireşti ce au apărut în peisajul ecleziastic local, încă din primii ani ai pătrunderii creştinismului pe aceste meleaguri. Susţinute în permanenţă de boierimea locală, iar mai târziu de domnii Ţării Româneşti, aceste centre au avut o influenţă covârşitoare asupra întregii zone, dovedindu-se prin activitatea lor a fi importante puncte de legătură între românii de pe cele două laturi ale Carpaţilor.

Spre deosebire de ctitoriile impunătoare din ţările româneşti vecine, unde viaţa monahală s-a bucurat de atenţia constantă a păturii înstărite a populaţiei, în Ţara Făgăraşului, cu excepţia Mânăstirii Voievodului Constantin Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus, mânăstirile şi schiturile au fost ridicate din evlavia şi dărnicia călugărilor, preoţilor şi a credincioşilor de aici. De aceea majoritatea au fost aşezări modeste, localizate în apropierea satelor, cu o bisericuţă şi o casă ţărănească în jur, construite în general din lemn, arareori din piatră sau cărămidă, în care vieţuiau câţiva călugări, uneori şi călugăriţe bătrâne. În apropierea unor sate existau uneori câte două sau mai multe aşa-numite impropriu mânăstiri, în realitate fiind doar simple schituri.

Fiind lipsite de domeniile considerabile, caracteristice în alte zone, ele au ocolit aproape în întregime interesul documentelor de dinaintea secolului al XVIII-lea, rămânând în conul de umbră creat de neimplicarea lor în segmentele social-economice ale vieţii provinciei .

Amintite într-un mare număr de documente în sec. al XVIII-lea, ele apar în hotarele a 27 de sate, uneori chiar mai multe în cadrul aceleiaşi aşezări.

Ctitoria brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, stă adăpostită astăzi, ca şi odinioară, sub înaltele pridvoare de piatră ale Munţilor Făgăraş, acolo unde lanţul lor se întrerupe parcă într-o uriaşă "poartă de trecere către fraţii de dincolo de munţi". Descifrând cu pasul străbunele poteci dacice, daco-romane şi apoi româneşti, pe unde înaintaşii noştri şi-au trecut turmele, durerile şi bucuriile câte vor fi fost, de o parte şi de alta a Carpaţilor, poate chiar prin această mare trecătoare vor fi venit meşterii pe care Voievodul Martir Constantin Brâncoveanu i-a chemat să înalţe cunoscuta biserică din Făgăraş odată cu vestita ctitorie de la Sâmbăta de Sus, în vecinătatea palatului unde plănuise să se retragă cu întreaga familie. Tot pe aici au trecut călugării aducând cărţi tipărite în Ţara Românească, când românii din această parte a Carpaţilor erau forţaţi să-şi părăsească legea strămoşească.



Amplasarea mânăstirii Brâncoveanu la poalele Munţilor Făgăraş – imagine preluată din satelit.

Din punct de vedere administrativ Mânăstirea Brâncoveanu este amplasată pe teritoriul comunelor Sâmbăta de Sus şi Drăguş din judeţul Braşov.

Accesul rutier se face de pe DN1 E68 Braşov-Sibiu (Făgăraş spre Avrig 11Km) din comuna Voila, satul Sâmbăta de Jos, spre stânga pe DJ prin comuna Sâmbăta de Sus (15Km) sau din oraşul Victoria pe DF de la baza versantului nordic al Munţilor Făgăraş (10Km).

Cu toate că dovezi indirecte, legate de persoana vornicului Ivaşcu, proprietar al moşiei din Sâmbăta de Sus în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, ne pot determina să afirmăm că mânăstirea ar fi mult mai veche decât se credea până acum, primele dovezi concrete le avem la începutul secolului al XVII-lea. Astfel avem menţionarea numelor unor călugări de aici în diferite acte disparate (în special din Urbariile Ţării Făgăraşului). Alte dovezi directe sunt datate în anul 1654, când satul şi moşia din Sâmbăta de Sus au intrat în stăpânirea lui Preda Brâncoveanu, bunicul lui Constantin Brâncoveanu, boier de loc din sudul Carpaţilor. Acesta, se spune că a construit o bisericuţă din lemn pe valea râului Sâmbăta, probabil pentru călugării sihaştri de aici.

În jurul anului 1696, vechea biserică, construită probabil din lemn a fost refăcută în piatră şi cărămidă de domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714), menţionat în scrieri drept cel mai vechi dintre ctitorii mânăstirii de la Sâmbăta de Sus. Întrucât vechea inscripţie din vremea lui Constantin Brâncoveanu a dispărut, nu se cunoaşte prea bine anul ctitoriei, ceea ce a dat naştere la mai multe supoziţii. În lipsa inscripţiei originale, data construcţiei mănăstirii poate fi dedusă de pe o însemnare făcută pe un Triod, tipărit la Buzău în 1701, unde se specifică: Acest Triod ni s-a dat de pomană de măria sa vodă Io Constantin B. Brâncoveanu voevod mânăstirii din satul măriei sale de la Sâmbăta de Sus, văleat 7209 (=1701). Este o dată certă, contemporană cu epoca în care s-a construit mânăstirea.

La sfârşitul secolului al XVII-lea Transilvania abia scăpase de atacurile repetate ale principilor calvini, atacuri ce au continuat însă asupra punctului principal de rezistenţă — credinţa ortodoxă — urmărind-se de fapt, deznaţionalizarea românilor.

Pentru întărirea şi salvarea Ortodoxiei de noul pericol, cel al catolicizării, apărut prin trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Habsburgilor (1683), domnitorul Constantin Brâncoveanu a transformat şi reorganizat vechea mânăstire ortodoxă de la Sâmbăta de Sus, cu călugări sihaştri, într-o mănăstire mai mare cu viaţă de obşte (călugări care trăiesc, muncesc şi se roagă împreună), spre a da mărturie în timp despre unitatea de neam şi credinţă a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor.



Fântâna Izvorul Tămăduirii – cel mai vechi obiectiv, atestat 1500, pare a fi motivul principal pentru amplasarea mânăstirii în Poiana Braniştii.

Deci, când s-a hotărât să reorganizeze mânăstirea de la Sâmbăta, Constantin Brâncoveanu s-a gândit şi la sprijinul pe care-l putea da, prin intermediul acestui locaş ortodox, luptei împotriva unirii cu Roma, realizată în acea vreme prin înşelăciune, cu scopul de a-i dezbina pe români şi a-i stăpâni mai uşor. Nu trebuie să uităm că domnul Ţării Româneşti — considerat la 1699 patronaşu adevărat al sfintei mitropolii din Ardeal — a fost unul din cei mai convinşi şi hotărâţi apărători ai unităţii de credinţă a românilor din Transilvania.

La 5 iulie 1701, Brâncoveanu asigura pe braşoveni că, în urma demersurilor făcute pe lângă Curtea din Viena, a fost anunţat că episcopul Atanasie nu are voie împărătească să facă silă oamenilor pentru a trece la unire.

După aceea, voievodul martir, înfiinţează la mânăstire o şcoală de grămătici, un atelier de pictură în frescă şi o mică tipografie pe care le instalează în noua incintă, după modelul brâncovenesc folosit în toate ctitoriile domneşti.

La Praznicul Adormirii Maicii Domnului, 15 august 1714 — când domnitorul Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani — a avut loc la Constantinopol martiriul său împreună cu cel al celor patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi al ginerelui său, sfetnicul Ianache.

La 21 iulie 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe domnitorului martir, Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu ginerele său, sfetnicul Ianache. Sărbătorirea lor este înscrisă în calendarul ortodox sub denumirea de Sfinţii Martiri Brâncoveni şi se face în 16 august.



Biserica vechii mânăstiri – imagine de epocă.

Mânăstirea a avut din păcate aceeaşi soartă ca şi cea a ctitorului ei. La sfârşitul secolului al XVII-lea, în urma înfrângerii turcilor sub zidurile Vienei (1683) şi intrării Transilvaniei sub "protectoratul" Austriei (9 mai 1688), înceta în Transilvania pericolul reprezentat până atunci de conducerea calvină. Însă o nouă furtună urma să se abată cu furie asupra românilor ortodocşi: catolicizarea. Noua stăpânire catolică a Transilvaniei a început, imediat după preluarea puterii, încercările de atragere a populaţiei româneşti ortodoxe majoritare la catolicism. Schimbarea credinţei strămoşeşti a românilor ar fi condus uşor şi la pierderea identităţii lor naţionale. Între anii 1698-1701 s-a încercat catolicizarea întregii Biserici Ortodoxe Transilvănene prin uniatism. Românii din Transilvania erau la acea oră doar toleraţi în propria lor ţară. Nu li se recunoştea legal existenţa, nici ca neam nici ca naţiune. Pentru a-i atrage la unirea cu Roma, conducătorii catolici de atunci le-au făgăduit românilor ce urmau să se unească cu Roma drepturi egale cu ale populaţiei de religie catolică. Unii dintre preoţii şi credincioşii români, dorind să scape de sărăcie, şi făgăduindu-li-se totodată şi posibilitatea de a-şi păstra după unire cultul, calendarul, precum şi toate datinile lor neschimbate, au acceptat unirea cu Biserica Romei. În acest fel a apărut în Transilvania Biserica Greco-Catolică.

Unul din cei mai de seamă stareţi ai mânăstirii, din secolul al XVIII-lea a fost egumenul Visarion, care a condus mânăstirea aproape 40 de ani, până la distrugerea ei în 1785. Apărător hotărât al Ortodoxiei împotriva tendinţelor de unire, la 1746 egumenul Visarion a alcătuit lucrarea teologico-apologetică intitulată Întrebări şi răspunsuri pentru legea a treia ce s-au izvodit şi s-au numit, adică uniia (=unirea) în Ţara Ardealului. În această lucrare, scrisă într-o formă populară, egumenul Visarion apără credinţa ortodoxă, prezentându-l pe călugărul Visarion Sarai ca pe un om trimis de Dumnezeu să-i mântuiască pe români de "legea eretică a Romei". Afirmaţiile uniţilor din discuţia lor cu ortodocşii sunt combătute cu multă pricepere, utilizându-se dovezi din cărţile de ritual şi din sinaxare. egumenul Visarion este considerat unul dintre cei mai învăţaţi preoţi din epoca sa, iar cartea sa a adus reale servicii apărării şi întăririi credinţei ortodoxe din Transilvania.

În 1751—1752, protopopul unit Constantin Ioanovici din Făgăraş l-a reclamat pe stareţul mănăstirii de la Sâmbăta, Visarion, la consistoriul unit de la Blaj. Egumenul Visarion era acuzat că fusese hirotonit în Ţara Românească, că se amesteca în afacerile preoţilor, că făcea rugăciuni de pomenire, boteza, spovedea şi înmormânta după ritul ortodox. Împreună cu el mai sunt acuzaţi încă 13 preoţi din Sâmbăta de Sus care făceau agitaţie împotriva unirii.

În această atmosferă, vicarul episcopiei unite din Blaj, Petru Pavel Aaron, a făcut o vizită în regiunea Făgăraş şi a încercat să-i convingă atât pe localnici, cât şi pe preoţii şi călugării de la Sâmbăta de Sus despre adevărurile credinţei pe care o propovăduia. Aceştia însă — raporta vicarul Aaron la 19 aprilie 1749 — spre cea mai mare pagubă a sfintei religii unite, cutează a împărtăşi sfintele taine sacramentele tuturor de-a valma. Şi acestora (din Sâmbăta de Sus), ca şi făgărăşenilor, le-am dovedit adevărul, căruia nu au avut ce-i spune decât uzul, mai bine zis abuzul de până atunci şi obiecţia greşită că mitropolitul din Bucureşti ar fi avut odinioară jurisdicţie în această dioceză. Îmi cerură, conform canoanelor, recunoaşterea dreptului de a funcţiona. Le-am promis că le voi acorda după ce vor mărturisi adevărurile sfintei uniri, pe care li le-am făcut cunoscute. Dar ei, ca unii ce sunt supuşi principelui Brâncoveanu, fără prealabila lui înştiinţare, ne mai având ce-mi replica, au declarat că aceasta nu o pot face şi au plecat intimidaţi, îndoiţi şi, desigur, nu fără scrupule. Rămâne deci (stabilit) că aceste două localităţi specificate mai sus, fiind piatră de poticnire, scandal şi pericol suprem. pentru sacra religie unită nu numai în districtul Făgăraş, ci, prin faima lor, şi în locuri mai îndepărtate, înalta secţie catolică trebuie să îngrijească cu religiozitate şi de remedii externe.

Cererea lui P.P. Aaron de a se folosi "remedii externe" pentru anihilarea "pericolului suprem" pe care-l constituia mânăstirea lui Brâncoveanu era prima dintr-o lungă serie care se va încheia peste câteva decenii prin distrugerea mănăstirii. Se recunoştea, totodată, rolul de puternic centru ortodox jucat de mânăstire.

În vara anului 1761, generalul austriac Bukow a dispus desfiinţarea mănăstirilor, pe care le considera focare primejdioase de menţinere a conştiinţei ortodoxe în provincia pe care o pacificase prin forţă şi pe ai cărei locuitori încercase să-i oblige — fără succes — să accepte unirea. Ordinul cerea ca mănăstirile de lemn să fie arse, iar cele de zid şi piatră să fie demolate (monasteria ubique comburrantur lignea, lapidea de structantur). În Făgăraş ordinul a fost executat de contele Nicolae Bethlen, căpitan suprem, în iunie 1761.

Mânăstirea Sâmbăta de Sus a fost cruţată de distrugere la 1761, foarte probabil la intervenţia familiei Brâncoveanu, proprietara moşiei şi satului Sâmbăta.

Rămasă singura mânăstire ortodoxă din Ţara Făgăraşului, prestigiul ctitoriei brâncoveneşti a crescut şi mai mult. După cum mărturisea episcopul unit Atanasie Rednic după vizita sa la mânăstire, la 24 ianuarie 1768, întreaga Ţara Oltului ascultă pe călugării din mânăstirea de aici.

Văzând că mânăstirea a scăpat de distrugerea la care au fost condamnate celelalte lăcaşuri similare din Ţara Făgăraşului, ctitorii au luat măsuri pentru înfrumuseţarea ei. Nu ştim ce reparaţii s-au făcut, singura lucrare cunoscută fiind pictarea sfântului lăcaş, realizată de inimosul egumen Visarion cu ajutorul boierilor Brâncoveni, Nicolae şi Manolache, la 1766. Cunoaştem şi numele zugravilor: popa Ionaşcu şi Pană Mihai, care au pictat şi biserica din Avrig (judeţul Sibiu). Pictura era deosebit de frumoasă, împodobită cu mult aur. Ea impresiona încă la sfârşitul secolului trecut, deşi biserica era ruinată.

Ceea ce a uşurat distrugerea mănăstirii a fost faptul că după 1772 (adică în perioada în care mânăstirea era ameninţată cu desfiinţarea) moşia Sâmbăta de Sus ieşise temporar din stăpânirea familiei Brâncoveanu (până în 1802) din pricina neachitării unei datorii care a dus la amanetarea moşiei pe seama negustorului Dumitru Marcu.

Cel care a contribuit cel mai mult la distrugerea mănăstirii a fost episcopul unit Grigore Maior, care a făcut numeroase intervenţii pentru a-şi realiza dorinţa. El condamna cu asprime îndărătnicia călugărilor de la Sâmbăta, care nu numai că refuzau să-şi părăsească credinţa străbună, dar se străduiau să convingă şi pe ceilalţi locuitori să nu o facă. La 26 aprilie 1779, episcopul scria generalului Preiss despre modul cum mânăstirea întreţinea virusul schismatic, iar la 26 iulie revenea cu o nouă scrisoare în care îi comunica generalului că trebuie demolată mânăstirea de la Sâmbăta. În opinia sa, nedistrugerea mănăstirii ar fi scandalizat întreaga ţară a Oltului (se înţelege, pe uniţii din regiune).

Printr-o prea înaltă resolutiune din 12 decembrie 1782, Curtea de la Viena dispunea desfiinţarea în cuprinsul întregii monarhii a tuturor acelor ordine de călugări şi călugăriţe care duc numai viaţă contemplativă, fără a contribui cu ceva plauzibil la binele aproapelui şi a societăţii civile.

Cu toate intervenţiile făcute de boierii Nicolae şi Emanuil Brâncoveanu către guvernul Transilvaniei, mânăstirea nu a putut fi salvată. Distrugerea ei a avut loc în noiembrie 1785.

Dintre toate clădirile mănăstirii, biserica, având ziduri solide, nu a putut fi demolată, ci doar avariată. Ea a rămas în ruină vreme de aproape un secol şi jumătate, când pe zidurile ei ruinate au început să crească arbori. În felul acesta s-a distrus un modest centru de cultură românească şi credinţă ortodoxă, iar locuitorii din jurul mănăstirii au fost strămutaţi în sat şi călugării au trecut desigur munţii în Ţara Românească, unde credinţa strămoşilor nu era persecutată şi socotită de păcat şi crimă pentru mântuire.



Biserica mânăstirii în ruină.

După demolarea clădirilor mănăstirii nu au lipsit încercările de refacere a sfântului lăcaş. În octombrie 1817, călugăriţa ortodoxă Maria Borşoş din Făgăraş a cerut voie împăratului de la Viena să reclădească cu mijloacele sale mânăstirea şi biserica, urmând ca după aceea să locuiască în mânăstire împreună cu alte 10 călugăriţe. Ţinând seama de „înalta resoluţiune” din 1782, Cancelaria Aulică transilvană a respins cererea de refacere a mănăstirii. La 15 noiembrie 1817 împăratul de la Viena a fost de acord cu propunerea Cancelariei, astfel încât mânăstirea a rămas mai departe în trista situaţie în care se afla de la 1785.

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, fosta mânăstire a fost vizitată de mitropolitul Andrei Şaguna, care constata că mânăstirea era pustiită ca de vreo 85, 90 de ani. Iată cum arăta mânăstirea parafrazând descrierea rămasă de la marele ierarh: Biserica are patru încăperi: 1. Pridvorul. 2. Tinda. 3. Naosul este împrejmuită de un brâu ornamental şi acoperită de o boltă ce se continuă cu turnul. Această boltă este un zid tare, prin care ploaia nu poate pătrunde în interior. Biserica este zugrăvită de jos până sus în vârful turnului, unde sunt opt ferestre. De acolo atârnă două sfori care dau mărturie că au existat policandre. Icoanele sfinţilor sunt zugrăvite frumos, cununile lor sunt poleite cu aur curat, care luminează biserica. Unele par a fi zugrăvite chiar acum. 4. Altarul, deşi zugrăvit frumos, are bolta surpată. Pe bolta bisericii, împrejurul turnului, au crescut trei brăzişori şi mai mulţi mesteceni. Împrejurul acestei mânăstiri au fost multe chilii.

Înainte de 1889 mânăstirea a fost vizitată de fostul vicar mitropolitan Ilarion Puşcariu, un pasionat cercetător al trecutului Ţării Făgăraşului, care găsea aşezământul ascuns de pădurea de pe câmpul din Lunca Oltului. Biserica mănăstirii, precum se prezintă, este conservată mai întreagă şi numai la intrare şi la altariu este boltitura de sus spartă, iară partea de mijloc, din care se ridică în formă de cupolă turnul bisericii, este mai bine conservată. […] Pridvorul şi tinda sînt de tot mici. Partea din mijloc şi cupola poartă semne învederate despre un stil îngrijit arhitectonic. În altar se vede bine locul de proscomidie, unde sînt numele ctitorilor de pomenit. Înlăuntru şi în afară, (biserica) este zugrăvită frumos de sus până jos. În altar sunt arhanghelii zugrăviţi în mărime naturală în culori vii, desen regulat şi cu aureole în aur strălucitor atât de gros încât se poate rade de pe părete.

Biserica întreagă nu este un edificiu mare, dar proporţionat şi de mult gust. Lungimea bisericii este de 18 metri, înălţimea cupolei din fundament şi până sus asemenea; lăţimea e de 6 metri.

Ilarion Puşcariu descrie mai departe un canal adânc de circa 30 cm şi lat de circa 20 cm, ziduit în jur împrejur, pe dinlăuntrul zidului, care va fi folosit, probabil, pentru a ascunde odoarele bisericeşti în timpul prădărilor.

Exteriorul bisericii, acoperit la anumite locuri cu iarbă şi arbori mici face o impresiune tristă. În jurul bisericii se cunosc încă şi astăzi gropile unde au fost aşezate chiliile călugărilor şi unele morminte.

Spre sfârşitul secolului trecut, clădirea ruinată a bisericii a fost descrisă din nou de protonotarul Ioan Turcu, care spunea: sus, la munte, în o prea frumoasă poeană din pădurea domeniului, în locul numit "La mânăstire", se află ruinele unei vechi biserici române, astfel însă că păreţii bisericei de odinioară şi chipurile sînte în fresco de pe acei păreţi şi azi sînt încă în mare parte foarte bine conservate. Coperişul este cu totul dărâmat şi sus, pe ruinele zidurilor, sînt crescuţi arbori şi tufari mari. Pe păreţii interni ai zidurilor, clădiţi foarte solid şi în parte încă bine conservaţi, sînt scrise cu litere cirile (=chirilice), în limba română, multe citate din sînta scriptură. Îndată după prima intrare, se vede scris de-asupra uşei ce urmează numărul anului 1767, ce se vede a fi anul în care s-a finit zugrăvirea acestei bisericuţe, deoarece şi în altar, în partea dinaintea păretelui dela proscomidie, se vede scrisă cu cirile următoarea inscripţiă: «Erei Ionaşcu, Pană Mihaiu, - zugrav»; mai departe este şters numele ..., apoi urmează "văleatul 1766".

Citind pomelnicul ctitorilor de la proscomidie, Ioan Turcu arăta mai departe numele ctitorilor (aceiaşi ca în textul lui Şaguna) şi afirma că biserica se va fi construit pe la 1697, de când datează şi biserica lui Brâncoveanu din Făgăraş.

În jurul bisericii se afla la data când a fost vizitată de Ioan Turcu o poiană frumoasă, precum şi o casă de locuit pentru servitorii domeniului. Împrejurul bisericuţei se văd şi câteva morminte ale călugărilor de odinioară.

Pe pereţii bisericii ruinate, numeroşi vizitatori îşi zgâriaseră numele (după un obicei sălbatic). Ţinând seama că cel mai vechi an însemnat pe perete era 1812, Turcu considera că biserica a fost părăsită înainte de acest an, fiind, cum se zice, atacată şi dărâmată de oameni răi.



Biserica mânăstirii în ruină – detaliu pictură iconostas.

Pe la începutul secolului XX, ruinele bisericii au fost vizitate de marele istoric Nicolae Iorga, care nota: un turn fără vârf se fărâmă deasupra unei clădiri cu pridvor şi tindă, încinsă de linii zimţuite. Copaci subţirateci cresc pe zidul măcinat şi-i acopăr cu pietate goliciunea părăsită. Casele din jurul bisericii erau cu totul sfurîmate. Unirea Transilvaniei cu Ţara prin voinţa unanimă a poporului român avea să schimbe situaţia mănăstirii, după lungi ani de aşteptare. După dărâmarea mănăstirii, palatul brâncovenesc din Sâmbăta de Sus, aflat la 10 km depărtare de mânăstire, a fost locuit vremelnic de urmaşi ai familiei Brâncoveanu. Aceştia au stăpânit domeniul până la reforma agrară din anul 1922, când Ministerul Domeniilor a predat Mitropoliei din Sibiu domeniul brâncovenesc împreună cu ruinele şi toată incinta mânăstirească de la Sâmbăta de Sus (o suprafaţă totală de 114 iugăre). În decursul celor 140 de ani de părăsire în ruine de la data distrugerii, se cunosc mai multe încercări de restaurare a mânăstirii. Cinstea de a deveni al doilea ctitor al Mânăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus i-a revenit Mitropolitului Dr. Nicolae Bălan, al cărui ţel era reorganizarea monahismului în Transilvania. Lucrările de refacere a bisericii au început în vara anului 1926, când s-au dezgropat din ruine zidurile vechii biserici, s-au refăcut părţile ce lipseau si s-a ridicat acoperişul. Sfinţirea bisericii şi a noilor clădiri a avut loc la 15 august 1946, când se sărbătorea hramul mănăstirii. În cuvântarea ţinută cu acest prilej, după ce a făcut un scurt istoric al mănăstirii, mitropolitul Nicolae explica de ce întârziase sfinţirea: vroia să clădească o casă mare pentru călugări, tiparniţă şi casă de adăpost pentru preoţii bătrâni. Întrucât împrejurările nu au permis realizarea acestui plan mai vast, mitropolitul Nicolae a săvârşit sfinţirea, mulţumindu-se cu ce se realizase până atunci. Mitropolitul Nicolae Bălan a păstrat în interiorul bisericii pictura veche. Arhitectura bisericii mânăstirii se încadrează întru totul în stilul brâncovenesc, stil apărut la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea în Ţara Românească. Pe peretele vestic al pronaosului se află tabloul votiv al ctitorilor Brâncoveni. Pronaosul bisericii a servit şi de necropolă pentru cel de-al doilea ctitor al mănăstirii, mitropolitul Nicolae Bălan. Mai jos de biserică, la circa 50 m, a reconstruit şi vechea clopotniţă a mânăstirii în forma iniţială, unde până în anul 1997 (când au fost mutate în turla noii incinte) au fost adăpostite cele cinci clopote foarte bine armonizate, a căror greutate depăşeşte 2000Kg.



Restaurarea bisericii mânăstirii în timpul mitropolitului Nicolae Bălan.

În anii 1962-1963 s-au făcut lucrări de renovare şi consolidare a mânăstirii. Au fost înlocuite în întregime acoperişurile de şindrilă la biserică, clopotniţă, fântână şi altarul din pădure. În anii 1976-1977 s-a împrejmuit terenul aflat în proprietatea mânăstirii, aşezându-se o nouă poartă sculptată în lemn de stejar şi s-a încheiat lucrarea de restaurare a paraclisului brâncovenesc, executat în lemn de stejar sculptat în motive brâncoveneşti, iar în interior decorat cu picturi neobizantine. Fântâna Izvorul Tămăduirii, atestată documentar din sec. al XVI-lea, cea mai veche piesă din incinta mânăstirii, în jurul căreia, de-a lungul timpului, s-au petrecut şi ţesut multe întâmplări miraculoase şi legende, a fost restaurată mai întâi de Mitropolitul Nicolae Bălan, iar mai recent s-a construit în jurul ei un baldachin sculptat în lemn de stejar. Tot ca o lucrare de înnoire a Mânăstirii Brâncoveanu se înscrie şi renovarea şi extinderea altarului din pădure, unde se săvârşesc slujbele religioase în aer liber. Pentru a reda mai fidel atmosfera epocii reproducem aici scrisoarea unei personalităţi care a vizitat mânăstirea în calitate de pelerin, scrisoare pe care am descoperit-o în arhiva personală a Mitropolitului Nicolae Bălan din Sibiu: Sâmbăta de Sus 1953.VIII.27 Astăzi, miercuri 26.VIII. am ajuns la Mânăstirea Sâmbăta de Sus. De la Sibiu am călătorit în tovărăşia I.P.S. Mitropolit într-un Packard elegant care ne-a adus într-o oră şi jumătate. Pe drum, am discutat lucruri interesante. I.P. S.S. e un povestitor minunat; are şi ce să povestească. Viaţa Sa s-a împletit cu cei 30 de ani de viaţă politică a Ţării şi a Bisericii, a fost colaborator loial al lui Ionel Brătianu şi prieten apropiat al lui Al. Constantinescu. Lângă dânsul timpul s-a scurs pe nesimţite. Ajuns în vatra Mănăstirii, ochiul nu ştie unde să se oprească; e atât de măreţ, de grandios tabloul ce se deschide ochilor. Dacă n-aş avea atâtea de făcut acasă, nu m-aş mai clinti de aici, luni şi ani. La intrare, întâlneşti o pădure tânără de brad, şi fag, şi în mijlocul ei o Bisericuţă mică, ca o bijuterie bizantină, împodobită cu decoraţiuni ce amintesc de ctitoriile domneşti din veacul XVII-lea şi cu o clopotniţă sprijinită pe ziduri frumos încheiate. E Mănăstirea,— vechea ctitorie a lui Brâncoveanu — . Când se termină pădurea, se deschide o grădină de pomi fructiferi, cu alei bine trasate înzestrate cu bănci artistic făcute. Un pârâiaş zgomotos face hotarul ei cu curtea. Aici, într-o parte se ridică o clădire prevăzută cu cerdacuri unde e locuinţa I.P.S.S. şi gospodăria Sa personală. Aici se pregăteşte şi hrana pentru cei 20 de călugări ce servesc Mânăstirea. În cealaltă parte e o altă clădire mult mai mare, unde e locuinţa personalului monahal. Ca nicăieri însă, acest personal e format din oameni luminaţi, care au învăţat seminarul şi Teologia şi care sunt selecţionaţi de I.P.S. În partea din fund a curţii, ochiul se pierde în contemplarea munţilor, care aruncă în cascadă, un părău cu ape limpezi, care alimentează două lacuri mari, care ispitesc pe vizitatori şi-i îmbie să facă baie, în zilele călduroase. Aici se adună vizitatori cari fugind de zgomotul oraşului, caută linişte şi odihnă şi o găsesc din plin. M-am aşezat pe o bancă făcută din pietre mari şi aşezate cu măiestrie. Am savurat un amurg de seară, briza liniştitoare, ce coborî pe valea apei ce vine de la poalele Negoiului. Aici sufletul se pierde în meditaţii, care te apropii tot mai mult de Dumnezeu, căci sunt atâtea argumente ce vorbesc sufletului despre măreţia naturii, şi care nu-şi găsesc explicarea decât în înţelepciunea şi bunătatea Lui. Numai El a putut inspira pe Brâncoveanu să-şi aşeze aici un cuib de odihnă şi tot numai El, a îndrumat pe I.P.S.S. Nicolae să dea viaţă unui trecut atât de îndepărtat şi să creeze la poalele munţilor, o viaţă atât de frumoasă. Camera în care am fost aşezat, e mobilată cu gust şi are tot ce e necesar pentru cel ce vrea să citească şi să scrie. Nu lipseşte nici o bibliotecă bogată cu tot felul de cărţi interesante. Aici am găsit la fratele Serafim, licenţiat în teologie, „Die Beziehungen der Fruhchristlicher”, tipărită la München. Obosit am dormit ca un copil, după ce mi s-a servit o masă regală, cu păstrăvi, cu vin, bere şi cafea. Mi-au defilat şi în vis toate frumuseţile, ce mi-au desfătat privirea şi nu voi uita niciodată impresiile puternice ce s-au întipărit aşa de adânc în suflet. Joi m-am sculat târziu. (…) Am început să cercetez cu amănunţime apoi, Biserica, curtea, grădina, gospodăria, viaţa călugărilor… şi la urmă mi-am dat seama că pe tot întinsul Ţării nu se găseşte o instituţie monahală, unde să fie atâta ordine şi înţelegere. Aici serviciul bisericesc e limitat la două ore dimineaţa; între 6-8 şi seara între 6-8. Noaptea e lăsată, ca toată lumea să se culce. Restul timpului e consacrat unei munci organizate până în cele mai mici detalii. Aici, se îmbină perfect maxima: „ora et labora” - roagă-te şi munceşte. Datorită acestei concepţii, ordinea şi frumuseţea răsare în fiecare colţ: aici găseşti grădini de pomi selecţionaţi, grădini de flori, alee, stupi de albine în căsuţe lucrate cu gust şi artă, bănci clădite din lemn şi din piatră aşezate cu măiestrie; canaluri de apă, ce curg pe un pat pietruit şi cu cascade studiate; şiruri nesfârşite de stânjinei, ce străjuiesc malurile apei. Acestea toate îşi găsesc completare într-o instalaţie proprie de lumină electrică construită de călugări şi alimentată de apă, unde fratele Pantelimon, lucrează cu schimbul şi dă lumină la toate camerele, la toate aleile Bisericii şi curţii ei. E o minune a ordinei! Dacă numai atât, ar face un om în viaţa lui, ar fi destul ca să fie vrednic de recunoştinţa Ţării şi a Bisericii.



Biserica mânăstiri după restaurare– imagine de epocă.

I.P.S.S. Mitropolit Nicolae, a realizat aici o instituţie model. În ea, se oglindeşte propriul său suflet de om înţelept şi chivernisit în toate acţiunile sale. (…) Datorită călugărilor cărturari, în această mănăstire se întreţine o atmosferă de înaltă spiritualitate. Sunt desigur şi călugări fără carte, pentru muncile grele ale gospodăriei, dar spiritul de înfrăţire al tuturor, alimentat de cei luminaţi, îi face pe toţi să simtă munca mult mai uşoară şi să lucreze cu drag. Spre marea mea surprindere, am găsit aici un călugăr orb din naştere, care şi-a terminat teologia şi-şi pregăteşte teza de licenţă; se numeşte Teofil fost Părăianu. L-am vizitat în camera sa, care e vizavi de a mea. E tânăr şi chipeş. Ochii nu-i sunt stinşi însă nu vede cu ei. Avea în faţa sa vreo 400 de file scrise cu înţepături de ac. Mi-a citit din lucrarea sa şi am rămas înmărmurit de pregătirea lui superioară. Simţul pipăitului şi al auzului completează şi suplinesc în mod fericit pe al văzului. Îmi spunea că a venit de la Timişoara până acasă fără călăuză. Tot aici am cunoscut pe Arhimandritul Dinu de la Iaşi, personal şi care secondează şi execută dispoziţiile I.P.S.S. Ca tovarăş de plimbare am pe tânărul student Aurel Creţu, care e în anul III la Teologia din Sibiu şi pe părintele Serafim care e licenţiat şi care a tratat o problemă foarte interesantă ca teză de licenţă: „Morala stoică şi morala creştină”. N-aş putea încheia aceste rânduri, fără să nu amintesc de crucea de iederă, ce-ţi izbeşte ochiul, la intrarea în curtea locuinţelor mănăstireşti şi care se întinde pe peretele dinspre răsărit, păstrând formele tradiţionale ale simbolului creştin. Când lumina electrică se aprinde seara, Crucea aşezată pe fondul alb al zidului iese în relief ca o sculptură vie şi-ţi arată caracterul creştin al instituţiei. Sunt fericit că am cunoscut această Mănăstire şi că am putut rămâne aici câtva timp, ca să-mi dau seama de tot ce s-a muncit şi s-a realizat aici. Sunt fericit că tot ceea ce am ştiut despre I.P.S.S. Mitropolit din cele scrise şi auzite, l-am putut completa cu cele văzute aici şi unde de 30 de ani a lucrat cu o tenacitate vrednică de admiraţie, pentru ca să dea Ţării şi Bisericii o instituţie model. (…) Îi doresc sănătate şi viaţă îndelungată pentru binele Ţării şi Bisericii şi pentru ca să-l mai pot vedea şi să mă mai pot împărtăşi din sufletul său atât de înţelegător şi de bun! Mânăstirea s-a dezvoltat în continuare, călugării de aici ducându-şi viaţa în retragere şi smerenie. La monahii existenţi s-au adăugat mereu alţii noi, dar totuşi, mânăstirea funcţiona la posibilităţi reduse. Rămăsese lipsită de incintă. Activitatea culturală deşi prezentă, se desfăşura în condiţii restrânse. Mânăstirea nu era şi nu putea fi ceea ce o gândise fondatorul ei să fie, deoarece era într-un fel lipsită de trupul ei. La aceasta s-a mai adăugat şi venirea la putere a regimului comunist, care a împiedicat mult buna funcţionare a întregului monahism românesc ca şi a întregii vieţi bisericeşti. În 1959, în urma decretului 410, o mare parte din călugări au fost siliţi să părăsească mânăstirile, acest lucru fiind valabil şi în cazul ctitoriei brâncoveneşti de la Sâmbăta de Sus, aşa încât mânăstirea aştepta din nou timpuri mai bune, în care să poată înflori, în care să poată deveni, ceea ce fusese destinată de întemeietorul ei, Constantin Brâncoveanu, un centru religios şi cultural. Cinstea de a deveni cel de-al treilea ctitor al Mânăstirii Brâncoveanu a revenit Î.P.S. Sale Dr. Antonie Plămădeală, ales în anul 1982 Arhiepiscop al Sibiului, Mitropolit al Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului. Î.P.S. Sa a rezidit din temelie incinta mânăstirii, lucrare pe care a început-o în anul 1985. Iniţiativa este cu atât mai îndrăzneaţă cu cât se ştie că aprobare pentru ridicarea unei mănăstiri era imposibil de obţinut la acea vreme, când comuniştii se aflau la putere. Sub pretextul că se va construi o sală unde vor fi expuse obiecte de patrimoniu, Î.P.S. Dr. Antonie Plămădeală a reuşit să zidească o biserică nouă, pe lângă cea mică voievodală. Altarul era mascat cu un perete de cărămidă. După revoluţia din 1989, peretele a fost înlăturat şi a apărut altarul care a fost separat de naos printr-o frumoasă catapeteasmă din lemn de stejar sculptat împodobită cu icoane pictate pe sticlă. Sub îndrumarea directă a Î.P.S. Dr. Antonie Plămădeală s-au făcut reparaţii capitale şi s-a restaurat pictura de la vechea biserică brâncovenească. Incinta mânăstirii, are formă de patrulater şi este compusă din două corpuri masive de clădiri dispuse pe latura de nord şi de sud, cu două nivele. Trei foişoare sculptate în piatră împodobesc incinta atât în interior cât şi în exterior. Corpul de clădiri aşezat pe latura de sud cuprinde între altele, la parter, o trapeză încăpătoare, bucătărie şi chilii, la etaj, casa brâncovenească, o bibliotecă, un arhondaric, iar la mansardă muzeul, unde sunt expuse cărţi vechi, manuscrise, scrisori, icoane vechi pe sticlă şi pe lemn şi obiecte de patrimoniu colecţionate de Î.P.S. Dr. Antonie Plămădeală. Toate aceste spaţii mărturisesc intenţia de a face din Mânăstirea Brâncoveanu un centru de spiritualitate ortodoxă şi de cultură românească.



Refacerea incintei mânăstireşti în timpul mitropolitului Antonie Plămădeală.

Ajungând în 1982 Mitropolit al Ardealului, am avut convingerea că Dumnezeu m-a adus aici şi pentru a reface această mânăstire; sau, poate, mai ales pentru aceasta. Gândul de a ridica o mânăstire, în acei ani de întunecime comunistă, la început m-a speriat. Am îndrăznit totuşi având conştiinţa şi convingerea că nu fac altceva decât să împlinesc o poruncă de sus. Am lucrat conspirativ, pretextând construirea unui centru de patrimoniu cultural, naţional. De aceea am lucrat mereu cu frică şi în cea mai mare viteză, depunând uneori eforturi supraomeneşti, deoarece trebuia să terminăm înainte de a se afla ce se construieşte cu adevărat. Revoluţia din ’89 ne-a prins cu clădirile sub acoperiş. În 1993 lucrările la noua incintă brâncovenească erau în mare parte finalizate, astfel că la 15 august 1993 am organizat sfinţirea noului paraclis cât şi a întregului complex mânăstiresc nou ridicat. Am avut marea cinste ca la slujba de sfinţire a mânăstirii să-l avem în mijlocul nostru pe însuşi Patriarhul Ecumenic Bartolomeos I, care a răspuns cu bucurie invitaţiei noastre. Acum, de câte ori privesc mânăstirea, parcă nu-mi vine să cred că a fost gândul meu să o fac. Sunt tot mai încredinţat că a fost o inspiraţie de sus, a fost hotărârea lui Dumnezeu şi voia Sfântului Constantin Brâncoveanu de a se rezidi această mânăstire. Eu sunt foarte satisfăcut că Dumnezeu m-a ales pe mine – poate de aceea m-a şi adus în Transilvania – şi, este părerea mea bineînţeles, dar mă bucur când este şi părerea altora, că zidirea este foarte frumoasă. (I.P.S. Dr. Antonie Plămădeală) Bineînţeles că un mare efort a avut de făcut atunci însăşi mânăstirea. Părintele Stareţ din acea vreme, Arhimandritul Veniamin Tohăneanu, alături de economul de atunci al mânăstirii, Arhimandritul Ilarion Urs, i-au acordat Înalt Prea Sfinţiei Sale întregul lor sprijin, pentru ridicarea noii incinte brâncoveneşti. O contribuţie deosebită au avut şi cei însărcinaţi din partea Mitropoliei Sibiului cu coordonarea şantierului, în special P.C. Vicar Dan Dumitru, care în 1986 era numit „coordonator al întregului şantier” şi P.C. Preot Romulus Bar. Un merit deosebit îl au de asemenea inginerii N. Bidilică şi I. Sinu, care au dirijat munca efectivă în şantier, precum şi toţi cei care au muncit din greu pe şantier sau au sprijinit pe orice cale ridicarea minunatului edificiu. Urmare a unui efort încordat, la revoluţia din 1989 mânăstirea se afla deja sub acoperiş. Ce a urmat după aceea au fost mai mult lucrări de finisaj şi definitivarea tuturor obiectivelor în funcţie de adevărata lor destinaţie. După 208 ani de la dărâmarea ei în anul 1785, Mânăstirea Brâncoveanu a reînviat în ziua de duminică, 15 august 1993, la sărbătoarea “Adormirea Maicii Domnului”, când s-a sfinţit biserica nouă ce poartă hramul Sfinţilor Martiri Brâncoveni, ca şi întreaga mânăstire. Sfinţirea a fost săvârşită de către Sanctitatea Sa Bartolomeos I, Arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Romă, Patriarh Ecumenic, de către Prea Fericitul Părinte Teoctist, Arhiepiscop al Bucureştiului, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Patriarh al României, de către Î.P.S. Dr. Antonie, Mitropolit al Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului şi de către alţi înalţi ierarhi, preoţi şi diaconi.



Incinta mânăstirii - imagine panoramică.

Tot cu prilejul sfinţirii mânăstirii, fostul stareţ al ei, Arhimandritul Veniamin Tohăneanu, deja înaintat în vârstă, la cererea sa şi avându-se în vedere şi starea sănătăţii sale, a fost eliberat din ascultarea de stareţ al mânăstirii şi numit de Înalt Prea Sfinţia Sa stareţ onorific pe viaţă, ca o recunoaştere a tuturor meritelor sale. Lucrări de înnoire, dezvoltare şi extindere s-au efectuat şi după sfinţirea mânăstirii. A fost pictată noua biserică închinată Sfinţilor Martiri Brâncoveni – lucrare executată de Domnul Mircea Chelsoi din Ploieşti – precum şi trapeza şi partea inferioară a turnului clopotniţă, unde se află intrarea principală în mănăstire. Pictura acestor din urmă piese este opera Domnului Nicolae Ţolea din Sighişoara. Iconostasul sculptat în lemn de stejar, ce împodobeşte biserica Sfinţilor martiri brâncoveni, poarta de intrare în mânăstire, ce se află la aproximativ 100m de incintă, precum şi o mare parte a mobilierului mânăstirii au fost sponsorizate şi executate de Domnul Daniel Sabău de la Firma ABROM din Alba Iulia. De asemenea s-a realizat o instalaţie de încălzire centrală, care asigură încălzirea pentru întregul complex nou ridicat, iar cu ajutorul dat de Consiliul Judeţean Braşov, s-a finalizat şi lucrarea de aducţiune a gazului metan. Un mare renume a adus mânăstirii atelierul de pictură pe sticlă. Se cuvine să arătăm că şcoala de zugravi întemeiată de Constantin Brâncoveanu la Sâmbăta a împământenit aici stilul brâncovenesc, mai întâi în picturi murale la bisericile din această parte a ţării, apoi în pictura pe lemn şi arhitectură. Atelierul de pictură pe sticlă, unul dintre cele mai importante centre de pictură pe sticlă din ţară, este condus de Părintele Arhidiacon Calinic Morar. Aici se lucrează într-o manieră nouă atât picturi tradiţionale pe sticlă cât şi creaţii noi. Cele mai importante realizări, din punct de vedere cultural-istoric sunt însă amenajarea bibliotecii mânăstirii – „Biblioteca Mitropolit Antonie” – precum şi a muzeului acesteia. În 2003, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, la Sâmbăta a fost inaugurată o nouă construcţie: Centrul Ecumenic - Academia de la Sâmbăta de Sus. Clădirea a fost ridicată la iniţiativa Înalt Prea Sfinţitului Antonie şi este menită să găzduiască seminarii şi conferinţe teologice, cu caracter naţional şi internaţional. În noua construcţie pot fi cazate 160 de persoane şi tot atâtea au loc în sala ultramodernă de conferinţe. Slujba de inaugurare a fost oficiată de P.F. Părinte Patriarh Teoctist, alături de care s-au aflat ÎPS Antonie, mitropolitul Ardealului şi alţi patru episcopi.



Academia Sâmbăta – Spiritualitate, Cultură, Artă, Ştiinţă.

În prezent obştea mânăstirii numără în jur de 40 vieţuitori, fiind condusă de părintele stareţ Arhimandrit Ilarion Urs. Bucuria de a vedea astăzi finalizată mânăstirea de la Sâmbăta de Sus este de necuprins în cuvinte. Ea este tot atât de mare pe cât de mare a fost şi efortul depus în condiţiile vremii respective pentru a o ridica, pentru a o face să devină ceea ce este. Mânăstirea, în stadiul actual, este împlinirea dorinţei Domnitorului Constantin Brâncoveanu de a ridica pe aceste meleaguri transilvănene un centru de întărire a credinţei ortodoxe şi a culturii româneşti. Deşi a avut de suferit fiind martirizată Mânăstirea Brâncoveanu, mai întâi prin strădaniile Mitropolitului Nicolae Bălan, care a restaurat şi a reînsufleţit mânăstirea brâncovenească, iar mai apoi graţie mitropolitului Ardealului, Înalt Prea Sfinţitul Dr. Antonie Plămădeală, care a (re)construit noua incintă în stil brâncovenesc, dându-i astfel o strălucire pe care n-a avut-o niciodată, este astăzi un adevărat monument al credinţei ortodoxe şi al culturii româneşti.



Obştea mânăstirii.

Noul şi modernul ansamblu mânăstiresc, având în mijloc bisericuţa brâncovenească — reuşită îmbinare a tradiţiei cu modernitatea, a vechiului cu noul, a istoriei cu actualitatea — se prezintă tuturor vizitatorilor ca o imagine din altă lume, ca un colţ de rai – gură de rai pe-un picior de plai. Frumuseţea edificiului este dublată de farmecul naturii, unde murmurul râului Sâmbăta se împleteşte cu şoapta de rugăciune a călugărilor, oferind astfel credincioşilor şi vizitatorilor care poposesc aici ceva din frumuseţea şi pacea raiului.


În aceasta luna, în ziua a douazeci si una, pomeni

mai multe...


creat de Nettech Design