1. Prezentare istorică

Aflată pe valea râului Sâmbăta, la poalele Munţilor Făgăraş, la o altitudine de peste 600 m, Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus este renumită ca loc de reculegere, mângâiere şi întărire sufletească pentru credincioşii şi vizitatorii ce se roagă ori poposesc la acest sfânt locaş.

Poporul român, care s-a născut creştin, are prin această mănăstire, ca şi prin celelalte 500 de mănăstiri şi schituri  ortodoxe din România, cea mai trainică punte de legătură a românilor, de o parte şi de alta a Carpaţilor.

Istoria Mănăstirii Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus începe la jum. secolului al XVII-lea. În anul 1654 satul şi moşia din Sâmbăta de Sus au intrat în stăpânirea lui Preda Brâncoveanu, boier de loc din sudul Carpaţilor, care a construit o bisericuţă din lemn pe valea râului Sâmbăta. Pe locul acesteia, în jurul anului 1696, primul ctitor, domnitorul Constantin Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti între anii 1688 – 1714, a zidit a mănăstire în piatră.

Manastirea Brancoveanu in harta Iosefina a Transilvaniei, 1769-1773

 La sfârşitul secolului al XVII-lea Transilvania abia scăpase de încercările principilor calvini de a o calviniza. Atacurile au continuat însă asupra punctului principal de rezistenţă, credinţa ortodoxă a românilor, urmărindu-se de fapt, deznaţionalizarea lor. Pentru a întări şi pentru a salva ortodoxia română de noul pericol al catolicizării, apărut prin trecerea Transilvaniei sub stăpânirea habsburgilor (1683), domnitorul Constantin Brâncoveanu a întemeiat la Sâmbăta de Sus o mănăstire ortodoxă, pentru a da mărturie în timp despre unitatea de neam şi credinţă a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor.

Un rol important până la distrugerea mănăstirii în 1785 l-au avut stareţii(egumenii) Ioan (originar din Pojorta) şi Visarion ieromonahul, care după dărâmare s-a retras în satul Sâmbăta de Sus, aducând – şi o contribuţie deosebită la ridicarea bisericii din sat.

Persecuţiile religioase ale stăpânirii austro-ungare au făcut mii de victime printre români. Schimbarea credinţei strămoşeşti a românilor ar fi condus uşor la pierderea identităţii lor naţionale. Românii ortodocşii au încercat să reziste, fiind ajutaţi în primul rând de bisericile şi mănăstirile lor. Din această cauză a început calvarul distrugerii mănăstirilor şi bisericilor din Transilvania. Peste 250 de mănăstiri au fost distruse de tunurile şi armata generalului  vienez  Bukow  trimis  de  Curtea de la Viena pentru a anihila rezistenţa ortodoxă. [1] Multă vreme administraţia austro-ungară nu s-a atins de Mănăstirea Brâncoveanu, ctitoria domnitorului Constantin Brâncoveanu, datorită relaţiilor pe care domnitorul le avea la Curtea de la Viena. După decapitarea domnitorului Constantin Brâncoveanu de către turci, în anul 1714, Curtea de la Viena a ţinut seama mai întâi de moştenitoarea domeniului, doamna Marica, soţia acestuia, şi apoi de faptul că mai rămăsese în viaţă un nepot al domnitorului.

În anul 1785, profitând de faptul că după 1772, moşia Sâmbăta de Sus ieşise temporar din stăpânirea familiei Brâncoveanu (până în 1802) din pricina neachitării unei datorii, care a dus la amanetarea moşiei pe seama negustorului Dumitru Marcu, curtea de la Viena, la cererea administraţiei catolice, a trimis pe generalul Preiss, care a dărâmat mănăstirea Brâncovenilor. Chiliile au fost distruse complet, iar biserica adusă în stare de ruină.

Mănăstirea Brâncoveanu, ultimul mare bastion al apărării Ortodoxiei în Ţara Făgăraşului, zidită între anii 1696 – 1698, a fost distrusă în anul 1785. După dărâmarea mănăstirii, palatul brâncovenesc din Sâmbăta de Sus, aflat la 10 km depărtare de mănăstire, a fost locuit vremelnic de urmaşi ai familiei Brâncoveanu. Aceştia au stăpânit domeniul până la reforma agrară din 1922, când Ministerul Domeniilor a predat Mitropoliei din Sibiu domeniul brâncovenesc împreună cu ruinele şi toată incinta mănăstirească de la Sâmbăta de Sus.

În decursul celor peste 140 de ani de părăsire în ruine de la data distrugerii, se cunosc mai multe încercări de restaurare a mănăstirii, toate rămase fără nici-un rezultat din cauza puterii vremii care era potrivnică ortodoxiei şi românismului din Transilvania.[2]

Cinstea de a deveni al doilea ctitor la mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus i-a revenit mitropolitului Dr. Nicolae Bălan, care a început restaurarea bisericii în anul 1926. Lucrările s-au făcut sub supravegherea Comisiei Monumentelor Istorice, fiind conduse de arhitecţii Georges Cristinel, Petre Dumitrescu şi Friedrich Buertnes,  care au căutat să redea forma iniţială a monumentului. Sfinţirea a fost făcută în anul 1946, după război. Mitropolitul Nicolae Bălan a păstrat în interiorul bisericii pictura veche. Arhitectura  bisericii mănăstirii se încadrează întru totul în stilul brâncovenesc, stil apărut la sfârşitul sec. al XVII-lea şi începutul sec. al XVIII-lea în Ţara Românească. La exterior, decoraţia în piatră a încadrărilor de la uşi şi ferestre, dar mai ales a pilaştrilor sculptaţi şi a panourilor de piatră traforată din pridvorul bisericii dau o deosebită frumuseţe acestui monument de artă creştină. Brâul de cărămidă aşezat în zimţi, acoperişul de şindrilă şi proporţiile perfecte ne înfăţişează un monument vrednic de epoca domnitorului Constantin Brâncoveanu. Turla bisericii este octogonală la exterior şi cilindrică în interior. Interiorul bisericii, în formă de cruce, e împărţit în altar, naos, pronaos şi pridvor, aşa cum se întâlneşte la majoritatea bisericilor construite în timpul domnitorului. Pictura din pridvorul bisericii este nouă şi cuprinde scene din  Vechiul Testament şi Noul Testament: Judecata de apoi, raiul şi iadul, etc. Intrarea din pridvor în pronaos se face printr-o uşă din lemn de stejar, fixată într-un ancadrament de piatră sculptată, iar deasupra uşii se află pisania săpată într-o placă de piatră, cu următorul conţinut:”Această Sf. Biserică înălţată din temelii de Domnul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu, dar dărâmată la anul 1785 de duşmanii credinţei ortodoxe, a fost reclădită pe vechile ei temelii nezdruncinate şi împodobită din nou după dezrobirea Transilvaniei ….prin osârdia şi purtarea de grijă a Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit Nicolae Bălan, cu jertfa de bunăvoie a dreptcredinciosului popor român. Sfinţirea ei  s-a săvârşit….la praznicul Adormirii Maicii Domnului, joi, la 15 august 1946”. Pe peretele vestic al pronaosului, unde este pictată Maica Domnului, se află tabloul votiv al ctitorilor Brâncoveni. În naos, pictura este aranjată pe cinci registre: sfinţii mucenici, scene din Noul Testament, proorocii, Schimbarea la Faţă şi Învierea Domnului. Tâmpla bisericii, construită din zid masiv, care permite intrarea în altar prin trei uşi, este de asemenea pictată în întregime în tehnica fresco, cu icoane corespunzătoare canonului bisericesc. Pictura în frescă a altarului e dispusă pe patru registre: Maica Domnului pe tron deasupra cupolei altarului, Împărtăşirea Apostolilor, Sfinţii Ierarhi (în două registre).

Mai jos de biserică la circa 50 m, Mitropolitul Nicolae Bălan a reconstruit şi veche clopotniţă a mănăstirii în forma iniţială, unde până în anul 1997 se aflau cele 5 clopote, când au fost mutate în turla noii biserici. Greutatea lor depăşeşte 2000 kg.

În anii 1976 – 1977 s-a împrejmuit suprafaţa aflată în proprietatea mănăstirii şi s-a aşezat o nouă poartă sculptată în lemn de stejar şi s-a încheiat lucrarea de restaurare a paraclisului brâncovenesc, executat în lemn de stejar sculptat cu motive brâncoveneşti, iar în interior decorat cu picturi neobizantine.

În interiorul curţii mănăstirii se află fântâna „Izvorul Tămăduirii”, atestată documentar din sec. al XVI-lea, fiind cea mai veche piesă din incinta mănăstirii, în jurul căreia, de-a lungul timpului, s-au petrecut şi ţesut multe întâmplări miraculoase şi legende. Ea a fost restaurată de Mitropolitul Nicolae Bălan, iar în zilele noastre, pe vremea stareţului, Arhimandrit Veniamin Tohăneanu,  s-a construit în jurul ei un baldachin sculptat în lemn de stejar şi un zid pe care sunt pictate câteva scene biblice. Tot ca o lucrare de înnoire a Mănăstirii Brâncoveanu se înscrie şi renovarea şi extinderea altarului din pădure, unde se săvârşesc sfintele slujbe în aer liber, în mijlocul naturii unde se poate auzi acompaniamentul păsărilor alături de glasul preoţilor şi al cântăreţilor de la strană.

Al treilea ctitor al Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus este Mitropolitul Dr. Antonie Plămădeală, Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului, între anii 1982 -2005 care a rezidit din temelie incinta Mănăstirii Brâncoveanu, lucrare începută în anul 1985 sub coordonarea arhitectului Nicolae Diaconu, urmărind să se păstreze stilul brâncovenesc. Sub îndrumarea sa directă, cu sprijinul neprecupeţit al părintelui stareţ Arhim. Veniamin Tohăneanu, a părintelui econom Protos. Ilarion Urs,  dimpreună cu toată obştea mănăstirii. Sub îndrumarea sa s-a restaurat pictura din biserica veche. Împrejurul ei s-a ridicat din temelie incinta în stil brâncovenesc, în formă de patrulater, potrivit tradiţiei ortodoxe româneşti, compusă din două corpuri masive de clădiri cu două nivele – unul spre nord şi altul spre sud,  având trei foişoare sculptate în piatră de către arhitectul Doru Cordoş (două în interior incintei şi unul în afară, care fac corp comun cu cele două corpuri de clădiri). Corpul de clădire aşezat pe latura de nord cuprinde printre altele: O mare capelă, stăreţia, clopotniţa şi chilii ale vieţuitorilor. Clădirea din partea dinspre sud: o trapeză încăpătoare cu toate dependinţele, chilii ale vieţuitorilor, o mare bibliotecă care cuprinde peste 65.000 volume de carte (dintre care 40.000 donate de mitropolitul Antonie Plămădeală) şi 10.000 periodice, casa brâncovenească, chilii,  iar la mansardă sunt amenajate două săli de muzeu unde sunt expuse icoane pe sticlă şi pe lemn aparţinând secolelor XVIII – XIX, în mare majoritate executate într-o manieră naivă, în care predomină stilul brâncovenesc, lucrări de mare valoare istorică., veşminte şi obiecte liturgice, manuscrise, scrisori şi alte obiecte de artă religioasă, colecţionate de Mitropolitul Antonie Plămădeală, toate acestea mărturisind intenţia de a face din Mănăstirea Brâncoveanu un centru de spiritualitate ortodoxă şi de cultură românească. Lucrul acesta s-a şi realizat deoarece în exteriorul incintei centrale s-a ridicat o clădire care adăposteşte „Academia de la Sâmbăta”, centru de spiritualitate creştină, artă, ştiinţă şi cultură, care pe lângă o modernă sală de conferinţe, congrese şi simpozioane, mai cuprinde şi camere de dormit.

Sub păstorirea Înaltpreasfinţitului Mitropolit, Dr. Laurenţiu Streza (2005-) s-a continuat finalizarea unei cantine moderne, cu peste 500 de locuri, dotată cu cele mai moderne utilaje şi instalaţii. În viitorul apropiat se va construi o noua clădire care va cuprinde mai multe săli în care să se desfăşoare lucrările pe ateliere de lucru ale congreselor, simpozioanelor şi conferinţelor.

Înainte de dărâmarea mănăstirii au existat şi două şcoli: una de grămătici şi alta de pictură pe sticlă, tehnică (meşteşug) foarte răspândită în Transilvania din acele vremuri.

Şcoala de pictură s-a reînfiinţat din iniţiativa părintelui Arhim. Timotei Tohăneanu care a reuşit s-ă atragă în jurul său mai mulţi tineri vieţuitori ca: arhidiacon Calinic Morar, diacon Ieronim Coldea, monahul Ştefan Carambulea, fratele Modest Moldovan, fratele Petru Mitrofan şi alţii. Încă înainte de 1989, prin străduinţa părintelui stareţ Arhim. Veniamin Tohăneanu s-a reuşit să se organizeze expoziţii, cu icoanele pictate pe sticlă, în afara graniţelor ţări: Austria, Germania, Franţa, Italia, Canada, Statele Unite ale Americii şi chiar Australia, care s-au bucurat de stima şi aprecierea nu numai a credincioşilor ortodocşi stabiliţi pe acele meleaguri, dar şi a credincioşilor de alte confesiuni creştine cum ar fi catolici şi protestanţi. Iată de ce putem afirma că Mănăstirea Brâncoveanu a avut şi o contribuţie la promovarea ecumenismului practic.

Şcoala de pictură continuă şi astăzi prin strădania ucenicilor părintelui Timotei, care lucrează într-o manieră nouă lucrări de pictură tradiţională pe sticlă, lemn şi tablă, dar şi creaţii noi, sub îndrumarea Protos. Calinic Morar.

Un rol important îl are Mănăstirea Brâncoveanu şi pe planul vieţii duhovniceşti. Sfintele slujbe săvârşite după toată rânduiala monahală; asistenţa religioasă acordată de preoţii şi vieţuitorii mănăstirii; predicile, cuvântările, conferinţele duhovniceşti  ale părintelui Arhim. Teofil Părăian, ţinute în ţară şi străinătate, au făcut ca Mănăstirea Brâncoveanu să fie un adevărat centru de spiritualitate şi cultură cunoscut în toată lumea creştină.

Ca o recunoaştere a meritelor şi suferinţelor domnitorului martir, ctitorul mănăstirii de la Sâmbăta de Sus: Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, precum şi cu ginerele său, sfetnicul Ianache, aceştia au fost canonizaţi la 21 iulie 1992 de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, iar sărbătorirea lor este înscrisă în calendarul ortodox sub denumirea de „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, şi se prăznuieşte la 16 august.

După 208 ani de la dărâmarea ei în anul 1785, Mănăstirea Brâncoveanu a reînviat în ziua de duminică, 15 august 1993, la sărbătorirea „Adormirea Maicii Domnului”, când s-a sfinţit  biserica nouă ce poartă hramul Sfinţilor Martiri Brâncoveni, ca şi întreaga mănăstire. Sfinţirea a fost săvârşită de către Sanctitatea Sa Bartomeos I, Arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Romă, şi Patriarh Ecumenic; de către Preafericitul Părinte Teoctist, Arhiepiscop al Bucureştiului, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Patriarh al României; de către Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolit al Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului, precum şi de alţi înalţi ierarhi, preoţi şi diaconi, şi o mare mulţime de credincioşi.

IMAGINI DE LA SFINTIRE

  1. Obștea Mânăstirii Brâncoveanu

La Mânăstirea din Sâmbăta de Sus, așa cum era organizată mânăstirea, până la Sf. Constantin Brâncoveanu, viețuirea călugărilor se apropia mai mult cu modelul idioritmic, în care viețuitorii aveau o rânduială proprie de rugăciune și muncă.

Pentru rugăciunea de obște foloseau biserica din poiana Braniștei, dar în viața lor monahală predomina rugăciunea individuală sau pravila de chilie împletită cu rugăciunea cea de toată vremea și munca pentru asigurarea existenței. Rugăciune de obște se făcea mai ales în duminici și sărbători, când călugării părăseau chiliile lor din pădure (cel mai adesea colibe din bârne de lemn sau bordeie săpate în pământ) și veneau la biserică pentru a se spovedi și împărtăși cu Sfintele Taine.

Datele referitoare la viețuitorii mânăstirii din perioada veche sunt foarte puține. Cunoaștem numai câteva nume[3]:

  • popa Albul în 1637 și 1647, (ieromonah);
  • călugărul Iosif în 1653, (egumen);
  • popa Solomon în 1681, (ieromonah);
  • preotul Mitrofan dascălul viitorului egumen Ioan din Pojorta, (ieromonah);
  • Ioan din Pojorta în 1701, (egumen);
  • popa Bucur în 1704 și 1711, “vătaful” școlii de grămătici, psalt, copist și profesor, (ieromonah);
  • popa Visarion în 1743, 1746, 1751, 1754, 1761, 1766, 1783, (egumen);
  • cinci călugări și cinci călugărițe în 1748, conform „conscripției” (recensământ);
  • Samoil din Lisa în 1755, (monah);
  • Ieromonah popa Andrei în 1761 (viețuitor la schitul mânăstirii), iar în 1772 același popa Andrei Matei este egumen al schitului;
  • erei Ionașcu Pană Mihai în 1766 zugrav de biserici, (ieromonah),
  • erei Isaia în 1766 ctitor, 1772 în conscripție, (ieromonah),
  • popa David în 1772, (ieromonah);
  • monahii Ilie Bogdan și Ion Antinie în 1772, (viețuitori la schit).

După reînființarea mânăstirii, începând cu anul 1939 s-au așezat primii viețuitori la mânăstire; mai întâi părintele diacon Zian Boca – viitorul părinte Arsenie, apoi părintele Dumitru Popescu – viitorul părinte Serafim și părintele Nicolae Mladin.

În jurul acestora, atrași în mod deosebit de personalitatea părintelui Arsenie Boca, în scurt timp au venit la mânăstire alți doritori de viață sfântă.

Așa se face că după numai 13 ani, în anul 1952 obștea mânăstirii număra 24 de viețuitori. Mânăstirea, care era condusă de părintele protosincel Serafim Popescu, avea 2 ieromonahi slujitori (Iustin Vasilescu și Nicolae Mladin), 3 ierodiaconi (Veniamin Tohăneanu, Irineu Crăciunaș și Ieronim Sofonea), un diacon celib (Aurel Grecu), 13 monahi (Timotei Tohăneanu, Sebastian Dobre, Visarion Leancu, Varnava Gavrilă, Efrem Druță, Paisie Tinca, Dometie Moian, Antonie Greavu, Nichita Corca, Gherasim Andreiaș, Casian Cuciureanu și Vartolomei Roșca) și 5 frați începători (Ioan Zaiță, Andrei Bobocea, Gheorghe Tohăneanu, Gheorghe Bârsan și Nicolae Florea).

2.3. Staretii Mânăstirii Brâncoveanu

Dacă facem o scurtă recapitulare sintetică a datelor de până acum constatăm că primul egumen cunoscut al mânăstirii este “cinstitul Iosif”, care a participat ca martor la acțiunea de punere în stăpânire a moșiei Sâmbăta de Sus pentru Preda Brâncoveanu la anul 1653.

Al doilea egumen de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea este Ioan, de loc din Pojorta. El a activat ca egumen în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu și a fost sfetnicul domnitorului în acțiunea de reorganizare a vieții monhale la mânăstire.

Un al treilea egumen de la mijlocul secolului al XVIII-lea este conducătorul schitului mânăstirii sau al mânăstirii din jos, anume Matei. Părintele Matei depindea canonic și era dator cu supunerea egumenului mânăstirii mari – Visarion.

Între stareţii care au îndrumat obştea monahală, după restaurarea acesteia, atât pe planul vieţii duhovniceşti dar şi pe cel administrativ – economic amintim: Protosinghel Arsenie Boca, Arhim. Serafim Popescu, Arhim. Ioan Dinu, Arhim. Veniamin Tohăneanu, Arhim. Irineu Duvlea.

În prezent obştea mănăstirii numără 30 de vieţuitori, condusă fiind de părintele Arhimandrit Atanasie Roman, stareţul mănăstirii, care împreună cu obştea, se străduiesc să ducă mai departe duhul început de părintele Arsenie Boca şi Părintele Serafim Popescu, continuat de părintele Veniamin Tohăneanu şi părintele Teofil.

Dumnezeu să ocrotească obştea şi pe toţi credincioşii care calcă pragul acestei sfinte mănăstiri.


[1] Vezi mai pe larg la Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, E.I.B.M.B.O.R., București, 1081, p/382-401.

[2] Cf. Ștefan Meteș, Mănăstirile românești din Transilvania și Ungaria, Sibiu, 1936, p.90

[3] Arhiva Manastirii Brancoveanu